Capitolul 75: Masa împreună: gătitul, mâncatul fără ecrane și gustul grijii
Masa împreună: gătitul, mâncatul fără ecrane și gustul grijii
✦ ✦ ✦
Cuvântul „companion”, pe care l-am luat din franceză, vine din două vorbe latinești: „cum” și „panis”. Tovarășul este, la obârșie, omul cu care împarți pâinea. Limba a păstrat ce noi am uitat: că a mânca laolaltă este cel mai vechi fel de a spune cuiva că ține de tine. Astăzi, în multe case, fiecare mănâncă la altă oră, în alt colț, cu altă lumină albastră pe față. Masa împreună în cuplu a ajuns un lucru rar, de duminică. Și odată cu ea s-a rărit ceva pentru care nu avem alt loc.
Am vorbit despre telefonul care stă la masă. Acum vorbim despre masa însăși.
De ce tocmai mâncatul
Hrana este prima iubire. Înainte de a ști o vorbă, copilul află despre lume un singur lucru: dacă plânge de foame, vine cineva, ori nu vine. În brațele care îl hrănesc deprinde, deodată, sațul, căldura și liniștea. Am scris despre prima îmbrățișare în capitolul 2. Pentru tot restul vieții, a fi hrănit de cineva și a fi iubit de cineva rămân, undeva în adânc, înnodate.
De aceea toate neamurile pământului își pecetluiesc legăturile cu mâncare. Nunta se face cu masă. Împăcarea se face la un pahar. Mortul se pomenește cu colivă și colaci. Oaspetele e primit cu pâine și sare. Străinul ajunge prieten în clipa în care stă la masa ta.
Robin Dunbar, antropolog la Oxford, a cercetat ce se leagă de obiceiul de a mânca împreună cu alții. Într-un sondaj întins făcut în Marea Britanie, oamenii care luau mai des masa cu alții se arătau mai mulțumiți de viață, aveau mai mulți prieteni pe care se puteau bizui și se simțeau mai legați de comunitatea lor. Dunbar socotește că mâncatul în comun lucrează ca un mijloc de a strânge legăturile, înrudit cu râsul, cântatul și dansul. Fiind un sondaj, nu arată limpede ce produce ce, dar analiza lui sugerează că drumul merge, măcar în parte, de la masă spre legătură.
Rânduiala mesei
Barbara Fiese și colegii ei au trecut în revistă o jumătate de veac de cercetări despre obiceiurile și riturile familiilor. Au făcut o deosebire care mi se pare de mare folos. O rutină este ceva ce se face regulat și care răspunde la întrebarea „ce trebuie făcut”: cine pune masa, la ce oră se mănâncă. Un rit are, pe deasupra, un înțeles: spune cine suntem noi. Dacă o rutină e tulburată, e o neplăcere. Dacă un rit e tulburat, se clatină simțământul de a fi împreună.
Autorii au găsit că familiile cu rituri statornice arată, în studii, căsnicii mai mulțumite, copii mai sănătoși și un simț mai trainic al apartenenței. Masa este ritul de căpătâi, fiindcă se întâmplă în fiecare zi.
Cercetările despre masa în familie s-au făcut mai ales cu ochii la copii și la adolescenți, iar acolo dovezile sunt bogate. Despre perechile fără copii ori cu copii plecați știm mai puțin. Dar nu văd de ce un rit care ține laolaltă o familie n-ar ține laolaltă și doi oameni. Am scris despre riturile mici de conectare în capitolul 49.
Ce face masa și nu face nimic altceva
- Vă așază față în față, la aceeași înălțime, cu mâinile ocupate și ochii liberi.
- Are un început și un sfârșit: douăzeci, treizeci de minute din care nu pleacă nimeni.
- Vă dă un lucru de făcut împreună care nu cere nicio pricepere.
- Încetinește: nu poți mânca și alerga.
- Se repetă zilnic, așa încât nicio masă nu poartă o miză mare. Dacă azi a fost tăcută, mâine mai e una.
Punctul din urmă cântărește mult. O „ieșire în doi” o dată pe lună duce pe umeri prea multe așteptări. Masa de seară nu duce niciuna. Tocmai de aceea lucrează.
Gătitul în doi
Am arătat în capitolul 60 că perechile care fac împreună lucruri noi își țin legătura vie, potrivit cercetărilor lui Arthur Aron. Bucătăria e locul cel mai la îndemână pentru așa ceva. Nu costă, nu cere bonă și se sfârșește cu ceva bun.
A găti împreună are câteva însușiri rare. Sunteți umăr la umăr, nu față în față, iar vorba vine mai ușor așa, cum am văzut în capitolul 54. Aveți mâinile ocupate, deci telefonul stă deoparte. Lucrați spre același țel. Vă atingeți în treacăt, pe lângă aragaz. Și fiecare îl vede pe celălalt făcând ceva cu îndemânare ori cu stângăcie, ceea ce e, în ambele cazuri, de îndrăgit.
Câteva lucruri care strică
- Bucătarul-șef. Unul conduce, celălalt primește porunci și e îndreptat la fiecare tăietură. Pe un asemenea judecător l-am întâlnit în capitolul 68.
- Graba. Gătitul de marți seara, cu copii flămânzi, nu e joacă. Păstrați gătitul în doi pentru când aveți timp.
- Socoteala. „Eu am gătit, tu speli” e o înțelegere bună. „Eu gătesc mereu și tu niciodată” e un reproș și se cuvine discutat altundeva. Vom vorbi despre treburile casei în capitolul 76.
Dacă unul dintre voi nu știe să gătească deloc, cu atât mai bine. Lăsați-l pe el să aleagă rețeta și greșiți-o împreună.
Gustul grijii
Sunt oameni care nu spun „te iubesc” și care îți pun în farfurie bucata cea mai bună. Au învățat de la mame și de la bunici că dragostea se dă cu lingura. Am scris despre limbajele iubirii în capitolul 27. Hrana este unul dintre cele mai vechi.
- Îți ține minte felul preferat și ți-l face când ai o zi grea.
- Știe cum îți bei cafeaua.
- Îți lasă ultima felie.
- Îți aduce un ceai când ești răcit.
- Îți pune pachet.
- Te întreabă „ai mâncat azi?”, care în limba multor familii înseamnă „îmi pasă de tine”.
Cine a crescut într-o casă în care așa se arăta iubirea o citește fără greș. Cine a crescut altfel n-o vede și se plânge că nu i se spune nimic. De aici vin multe neînțelegeri între un om care gătește cu drag trei ceasuri și unul care zice „mulțumesc, a fost bun” și se ridică. Primul a făcut o declarație. Al doilea a mâncat o tocană.
Dacă omul tău te hrănește, bagă de seamă ce îți spune. Iar dacă tu ești cel care hrănește, află dacă celălalt îți pricepe limba ori dacă are nevoie să audă și cuvintele.
O femeie în vârstă mi-a spus odată, despre soțul ei mort de zece ani: „Niciodată nu mi-a zis că mă iubește. Dar cincizeci de ani mi-a curățat el portocalele, că știa că nu-mi place să-mi rămână mirosul pe degete.” M-am gândit că unii spun o viață întreagă „te iubesc” și nu curăță o portocală.
Mâncatul fără ecrane
Am scris pe larg despre telefon în capitolul 74. Aici adaug doar atât: dacă ar fi să alegi un singur loc din casă în care el să nu intre, alege masa.
Mai este un ecran, mai vechi: televizorul. În multe case, cina se ia cu fața la el. Nu sunt un dușman al lui și nu văd nimic rău într-o seară cu farfuria pe genunchi și un film bun. Dar dacă este singurul fel în care mâncați, ați schimbat o masă pe o hrănire. Doi oameni care mestecă privind în aceeași direcție nu stau la masă. Stau la coadă.
Despre ce vorbiți
Mulți se tem de masa fără ecrane fiindcă nu mai știu ce și-ar spune. E o teamă cinstită. După ani de zile în care ați vorbit doar despre treburi, tăcerea de la masă apasă.
- Povestea zilei, cu întrebările din capitolul 72: ce a fost mai bun, ce a fost mai greu.
- Un lucru citit, auzit, văzut pe stradă.
- O amintire: „Mai știi când…?”
- Un plan, oricât de mic: unde mergem sâmbătă.
- Mâncarea însăși: de unde e rețeta, cine o făcea în copilărie.
Și ce nu se vorbește la masă: banii, socrii, notele copiilor, cearta de ieri. Masa e armistițiu. Stomacul și supărarea nu se înțeleg, iar un om care a fost certat cu lingura în mână ajunge să se ferească de masă.
Tăcerea, când vine, nu e dușmanul. Doi oameni care mănâncă liniștit, ridicând din când în când ochii unul spre altul, sunt împreună. Deosebirea dintre tăcerea bună și cea rea se simte îndată: în prima vă e bine, în a doua așteptați să se termine.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teCând mâncarea este un loc dureros
Nu pentru toți masa este un loc tihnit, iar capitolul n-ar fi cinstit dacă aș trece asta sub tăcere.
Sunt oameni crescuți în case în care la masă se țipa, se judeca ori se pedepsea. Pentru ei, zgomotul tacâmurilor aduce o încordare veche. Sunt oameni crescuți cu lipsuri, care mănâncă repede și cu frică. Sunt oameni făcuți de rușine pentru trupul lor, care nu izbutesc să mănânce de față cu altcineva fără să se simtă cântăriți. Am scris despre rușinea trupului în capitolul 44.
Și sunt oameni pentru care mâncarea a ajuns o luptă: cei care se înfometează, cei care mănâncă pe ascuns și apoi se urăsc, cei care își petrec ziua numărând. Tulburările de comportament alimentar sunt boli serioase și se tratează de medici și de psihologi pricepuți. Dacă tu ori omul tău treceți prin așa ceva, nu puneți pe seama mesei împreună o povară pe care n-are cum s-o ducă.
Pentru un partener, câteva lucruri de ținut minte:
- Nu face observații despre cât și ce mănâncă celălalt. Nici în glumă, nici „din grijă”.
- Nu vorbi despre trupul lui la masă.
- Nu-l sili să mănânce și nu-l lăuda că a mâncat.
- Fă din masă un loc sigur, în care se vorbește despre orice altceva.
- Dacă ești îngrijorat, spune-o în alt ceas, blând, și îndeamnă-l spre un specialist.
Știu despre un cuplu trecut de patruzeci de ani, în care el mânca de ani de zile în picioare, lângă chiuvetă, iar ea în sufragerie, cu un serial. Nu se certaseră pentru asta. Se întâmplase de la sine, de când copiii crescuseră și fiecare ajunsese acasă la altă oră. Ea a spus într-o ședință: „Cred că ultima dată am stat la masă amândoi la Paște.” Era octombrie.
Au primit o temă pe care au socotit-o întâi copilărească: de trei ori pe săptămână, masă pusă, cu față de masă, fără nimic aprins. Primele dăți au mâncat în zece minute, stânjeniți, ca doi necunoscuți într-un vagon-restaurant. El a povestit că a simțit nevoia să se ridice de două ori „după sare”.
În a treia săptămână, ea a făcut, fără niciun plan, ciorba pe care o făcea mama lui. El a tăcut mult cu lingura în mână și apoi a început să vorbească despre maică-sa, moartă de un an, despre care nu spusese nimic de la înmormântare. Au stat la masă două ceasuri. Ea mi-a spus că n-a fost ciorba. A fost că, în sfârșit, exista un loc unde el putea să înceapă.
Portret compus din mai multe situații; detaliile sunt schimbate.
Masa cea mică
Nu orice masă trebuie să fie cină cu trei feluri. Uneori ritul încape într-o cafea.
- Cafeaua de dimineață, băută la aceeași masă, zece minute.
- Fructul împărțit seara, după ce au adormit copiii.
- Ceaiul de la zece, în bucătărie, în picioare, dar împreună.
- Prânzul de sâmbătă, lung, fără nicio grabă.
- Un covrig mâncat pe o bancă, în drum spre casă.
Ce face dintr-o gustare un rit nu e mâncarea, ci faptul că e a voastră, că se repetă și că în timpul ei sunteți unul cu altul. Doherty, pe care l-am pomenit în capitolul 71, povestește despre perechi care și-au salvat căsnicia cu un sfert de ceas de cafea după cină, ținut cu sfințenie ani de zile.
Musafirii
Mai e o masă despre care merită spus un cuvânt: cea la care chemați pe alții. O pereche care primește oaspeți se vede pe sine din afară. Pregătiți împreună, vă împărțiți treburile fără vorbe, vă aruncați priviri peste masă, râdeți la aceleași povești. După ce pleacă lumea, strângeți amândoi și vorbiți despre cum a fost. Sunt puține clipe în care simți mai limpede că sunteți o casă, nu doi chiriași. Am văzut în capitolul 60 că a-ți privi partenerul prin ochii altora îl face iarăși de dorit.
Dacă ar trebui să dau unei perechi tinere un singur sfat practic, nu le-aș vorbi nici despre comunicare, nici despre sex. Le-aș spune: mâncați împreună, la masă, o dată pe zi, cu telefoanele în altă cameră. Restul vine de acolo. Nu fiindcă masa ar avea vreo putere tainică, ci fiindcă e singurul loc în care, vrând-nevrând, stați douăzeci de minute unul în fața celuilalt.
Când masa a ajuns un câmp de luptă
Cereți sfatul unui psihoterapeut de cuplu dacă mesele voastre se sfârșesc în ceartă, dacă unul dintre voi le ocolește anume ori dacă nu mai găsiți nimic de spus de luni de zile. Mergeți la medic și la un psiholog specializat dacă mâncarea a ajuns pentru unul dintre voi pricină de frică, de vinovăție ori de ascunziș, dacă se văd schimbări mari de greutate ori dacă mâncatul și nemâncatul vă ocupă gândurile. Tulburările de alimentație nu trec cu bunăvoință și nici cu ciorbă. Trec cu îngrijire.
Întrebări frecvente
De ce este importantă masa luată împreună?
Fiindcă este un rit zilnic care vă așază față în față, fără grabă. Cercetările lui Robin Dunbar leagă mâncatul în comun de mai multă mulțumire și de legături mai strânse, iar cele ale Barbarei Fiese arată că riturile de familie întăresc sentimentul de apartenență.
Ajută să gătim împreună?
Da, pentru multe perechi. Lucrați umăr la umăr, spre același țel, cu mâinile ocupate și telefonul deoparte. Studiile lui Arthur Aron arată că activitățile noi făcute în doi sporesc mulțumirea față de relație. Feriți-vă doar de critică și de grabă.
Despre ce vorbim la masă dacă nu mai avem subiecte?
Începeți cu ce a fost mai bun și mai greu în ziua fiecăruia, cu o amintire comună ori cu un plan mic. Lăsați deoparte banii, rudele și certurile. Nici tăcerea nu este un semn rău, dacă vă simțiți bine în ea.
Ce facem dacă avem programe diferite și nu ne nimerim la masă?
Căutați masa cea mică: o cafea de dimineață, un ceai seara, prânzul de sâmbătă. Contează să fie a voastră, să se repete și să fiți atenți unul la altul. Trei mese pe săptămână ținute statornic fac mai mult decât una mare, rar.
Am început cartea cu nevoia de a fi ținut. Mâncatul împreună este felul în care oamenii se țin unul pe altul fără brațe. A pune o farfurie în fața cuiva înseamnă a-i spune: vreau să trăiești, vreau să-ți fie bine, stai jos. Sunt convins că multe căsnicii s-au ținut nu prin marile lor clipe, ci prin câteva mii de cine obișnuite, la care cineva a întrebat „mai vrei?”.
De la masă nu e decât un pas până la chiuvetă. Cine a gătit, cine strânge, cine ține minte că s-a isprăvit uleiul: despre munca nevăzută a casei și despre legătura ei, neașteptată, cu dorința este capitolul următor.
Surse informaționale
- Dunbar, R. I. M. (2017). Breaking bread: The functions of social eating. Adaptive Human Behavior and Physiology, 3(3), 198-211.
- Fiese, B. H., Tomcho, T. J., Douglas, M., Josephs, K., Poltrock, S., & Baker, T. (2002). A review of 50 years of research on naturally occurring family routines and rituals: Cause for celebration? Journal of Family Psychology, 16(4), 381-390.
- Aron, A., Norman, C. C., Aron, E. N., McKenna, C., & Heyman, R. E. (2000). Couples’ shared participation in novel and arousing activities and experienced relationship quality. Journal of Personality and Social Psychology, 78(2), 273-284.
- Doherty, W. J. (2001). Take Back Your Marriage: Sticking Together in a World That Pulls Us Apart. New York: Guilford Press.
- Chapman, G. (1992). The Five Love Languages: How to Express Heartfelt Commitment to Your Mate. Chicago: Northfield Publishing.
