Capitolul 68: „Nu am fost destul”: perfecționismul rănit și iubirea fără concurs
„Nu am fost destul”: perfecționismul rănit și iubirea fără concurs
✦ ✦ ✦
Există un fel de oameni pe care toată lumea îi laudă și nimeni nu-i compătimește. Fac totul bine. Casa lor e în ordine, copiii lor au note mari, dosarele lor nu au greșeli. Dacă îi întrebi cum le merge, spun „bine”, cu un zâmbet strâns. Rar ghicește cineva că trăiesc cu un judecător în cap, care nu doarme și nu dă niciodată nota maximă. Perfecționismul în relații nu arată a suferință. Arată a hărnicie, a pretenții, a nervi. Dedesubt stă o propoziție veche, rostită cândva de un copil: nu am fost destul.
Am vorbit în capitolul 66 despre iubirea care trebuia meritată. Acum ne uităm la unul dintre copiii ei cei mai silitori.
Ce este și ce nu este
Se cuvine o deosebire de la început. A-ți plăcea lucrul bine făcut nu e perfecționism. Meșterul care își lustruiește piesa, cântăreața care repetă o frază de o sută de ori, omul care își face treaba cu grijă trăiesc o bucurie. Țintesc sus și se bucură când ajung aproape. Dacă dau greș, le pare rău și încearcă iar.
Perfecționismul este altceva. Nu țintește spre bine, fuge de rău. Nu caută izbânda, se teme de greșeală. Iar greșeala, pentru el, nu este o întâmplare, ci o sentință asupra omului. Psihologii Paul Hewitt și Gordon Flett, care au cercetat fenomenul decenii la rând, au arătat că el are trei fețe.
Perfecționismul îndreptat spre sine
Îți ceri ție însuți desăvârșirea și te judeci aspru când nu o atingi. Nimic nu e gata, nimic nu e destul de bun, iar o reușită ține cât un chibrit: îndată ce ai atins ținta, ai mutat-o mai departe.
Perfecționismul îndreptat spre ceilalți
Le ceri altora desăvârșirea: partenerului, copiilor, colegilor. Vezi îndată ce nu e bine făcut și spui. Te socotești doar exigent. Cei din jur te trăiesc ca pe un veșnic nemulțumit.
Perfecționismul prescris social
Ești încredințat că alții îți cer desăvârșirea și că te vor respinge dacă dai greș. Trăiești ca pe o scenă, cu ochii unei săli închipuite pe tine. În cercetările lui Hewitt și Flett, a treia față s-a legat cel mai strâns de suferință: de depresie, de neliniște și de deznădejde.
Thomas Curran și Andrew Hill au adunat datele strânse pe studenți din mai multe țări, de-a lungul a aproape trei decenii, și au găsit că toate cele trei fețe au crescut de la o generație la alta, cel mai mult ultima. Autorii leagă creșterea de o lume tot mai mult a întrecerii și a comparației. Rămâne o ipoteză, dar una greu de trecut cu vederea de oricine are un copil cu telefon.
De unde vine
Perfecționismul este, de cele mai multe ori, un răspuns isteț la o problemă veche.
- La iubirea dată după merite, despre care am scris în capitolul 66: dacă sunt fără cusur, voi fi iubit.
- La critică, din capitolul 63: dacă nu greșesc nimic, n-au de ce să mă certe.
- La rușine, din capitolul 65: dacă totul strălucește pe dinafară, nimeni nu vede ce cred eu că e pe dinăuntru.
- La haos: copilul dintr-o casă cu băutură, boală ori certuri află că măcar caietele lui se lasă ținute în ordine.
- La o comparație: fratele strălucit, sora frumoasă, verișorul olimpic.
- Uneori, la o laudă prea mare: copilul numit „geniul familiei” se teme toată viața să nu-și piardă coroana.
În toate, socoteala este aceeași. Desăvârșirea ar urma să cumpere ceva ce ar fi trebuit dat pe degeaba: siguranță, iubire, dreptul de a fi lăsat în pace. De aceea nu e de ajuns să-i spui unui perfecționist „las-o mai moale”. Îi ceri să lase jos scutul fără să-i arăți că nu mai trag săgețile.
Ce face în doi
Când judecătorul se întoarce spre tine
Ești un partener neobosit și greu de mulțumit de sine. Îți ceri iertare pentru friptura puțin arsă. Nu te bucuri de vacanță fiindcă nu ai ales hotelul cel mai bun. Orice observație a celuilalt, oricât de blândă, cade într-un loc dureros, fiindcă se adaugă la o sută de observații pe care ți le-ai făcut singur înainte. Te aperi, te înfurii ori te prăbușești. El învață să nu mai spună nimic.
Mai greu de văzut: îți arăți doar partea izbutită. Nu spui când ți-e frică, când nu știi, când ai dat greș la serviciu. Partenerul trăiește cu un om admirabil și de neatins. Am scris în capitolul 37 că apropierea se face prin crăpături. Un vas fără nicio crăpătură nu lasă pe nimeni înăuntru.
Când judecătorul se întoarce spre celălalt
Îi îndrepți partenerului felul în care încarcă mașina de spălat vase. Îi refaci patul. Îi spui că a ales drumul greșit, că a vorbit prea tare la masă, că tricoul acela nu se asortează. Nu o faci din răutate. Chiar vezi greșeala și chiar te supără.
El aude altceva: că nimic din ce face nu e bine. Cercetările pe cupluri ale lui Hewitt, Flett și colegilor lor au legat perfecționismul îndreptat spre partener și cel prescris social de o mulțumire mai scăzută față de căsnicie, pentru amândoi. John Gottman numără critica printre purtările care rod o căsnicie. Deosebirea pe care o face el e folositoare aici: plângerea vorbește despre un lucru anume, critica vorbește despre om. „N-ai dus gunoiul” este o plângere. „Niciodată nu faci nimic ca lumea” este o critică.
Când amândoi cred că sunt priviți
Perechea ajunge o vitrină. Casa trebuie să arate într-un fel, copiii să se poarte într-un fel, sărbătorile să iasă într-un fel. Toată vlaga se duce în afară, iar înăuntru nu rămâne nimic. Sunt căsnicii pizmuite de toți vecinii, în care cei doi n-au mai râs împreună de ani de zile.
Întreb uneori câte un om foarte exigent ce i-ar spune fiului său dacă ar veni acasă cu un nouă. „Bravo”, zice. „Și ție ce-ți spui la un nouă?” Tace. „Că puteam zece.” Apoi îl întreb ce îi spune soției când a făcut un lucru de nouă. Și atunci tace mai lung.
În pat
Perfecționismul și plăcerea nu se înțeleg, fiindcă plăcerea cere să te lași, iar perfecționistul stă de pază. Am descris pe larg pânda de sine în capitolul 56. Aici adaug doar chipurile ei cele mai dese la asemenea oameni.
- Sexul ca probă: s-a făcut bine? a ieșit cum trebuie?
- Grija pentru trup: nu te lași privit până nu ești „în formă”, adică niciodată.
- Grija pentru celălalt, dusă până la a-ți uita de tine: ți-ai făcut datoria dacă el e mulțumit.
- Neputința de a fi stângaci, de a râde când ceva iese caraghios.
- Amânarea: nu acum, când casa e vraiște și eu sunt nespălată pe cap.
Câteva cercetări au legat perfecționismul prescris de partener, adică simțământul că omul tău așteaptă de la tine desăvârșirea în pat, de mai multă neliniște și de o viață intimă mai săracă la femei. Rezultatele sunt încă puține și le pomenesc cu rezervă. Se potrivesc însă cu modelul sexului „destul de bun”, despre care am scris în capitolul 51: perechile mulțumite nu sunt cele care nu ratează niciodată, ci cele care nu fac din ratare o dramă.
Amânarea, sora ascunsă
Pare ciudat, dar mulți perfecționiști sunt și mari amânători. Nu din lene. Dacă lucrul trebuie făcut fără cusur, atunci a-l începe înseamnă a te pune în primejdia de a-l face cu cusur. Mai bine nu-l începi. Așa stau neterminate teze, zugrăveli, discuții grele. În căsnicie, amânarea ia forma lui „vorbim când o să fie momentul potrivit”. Momentul potrivit nu vine.
Iubirea fără concurs
Titlul capitolului făgăduiește o ieșire. Ea nu trece prin a-ți coborî pretențiile cu forța, ci prin a afla, pe pielea ta, că ești ținut și când nu strălucești.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teSă-ți recunoști judecătorul
Dă-i un nume, ca în capitolul 63. Ascultă-i tonul. Întreabă-te a cui e vocea. Deosebește ce spune el de ce ai spune tu unui prieten.
Să faci anume un lucru de nouă
Trimite mesajul fără a-l reciti a patra oară. Lasă vasele în chiuvetă până dimineață. Primește musafiri cu casa nearanjată. Stai cu neliniștea care urmează și bagă de seamă ce se întâmplă: nimic. Mintea nu te crede până nu vede.
Să arăți o greșeală înainte de a o repara
Spune-i partenerului „am dat-o în bară azi la serviciu” în aceeași seară, nu peste o săptămână, când ai îndreptat tot. Vezi cum se uită la tine. De obicei, cu mai multă căldură decât la orice izbândă.
Să treci de la critică la cerere
În loc de „iar ai pus greșit farfuriile”, întreabă-te: contează cu adevărat? Dacă nu, taci și lasă-le. Dacă da, cere: „M-ar ajuta să le pui așa.” Și mulțumește când o face, chiar dacă nu iese întocmai.
Să lași lucrurile să fie făcute altfel
Altfel nu înseamnă greșit. Copilul îmbrăcat de tată cu haine nepotrivite este un copil îmbrăcat. Un om căruia i se reface mereu lucrul încetează să mai facă, iar tu rămâi cu toate și cu amărăciunea că nu te ajută nimeni.
Să deosebești grija de control
Grija se uită la om. Controlul se uită la rezultat. Întreabă-te, când îndrepți ceva: o fac pentru el ori pentru liniștea mea?
Să te lași iubit într-o zi proastă
Nearanjat, obosit, fără nimic de arătat. Este lecția din capitolul 66, iar aici e la fel de grea.
Știu despre un bărbat, inginer bun, care ținea pe ușa frigiderului un tabel cu treburile casei, cu cine și când. Soția lui îl respecta la început, apoi începuse să se teamă de serile în care el venea acasă și făcea, fără o vorbă, turul bucătăriei. Nu țipa niciodată. Doar ofta și refăcea. Ea a spus în terapie: „Trăiesc cu un inspector. Nu mă mai simt nevastă, mă simt angajată în probă.”
El a rămas uluit. Era sigur că o ajută. Crescuse cu un tată ofițer, care îi verifica patul cu o monedă: dacă moneda nu sărea de pe cearșaf, îl strica și îl făcea din nou. Avea șapte ani. Nu-și amintea să fi fost vreodată lăudat. Își amintea doar că, de la o vreme, moneda sărea.
A primit o temă care i s-a părut o prostie: o lună în care să nu îndrepte nimic din ce face ea și să-i spună în fiecare seară un lucru bine făcut. În a treia săptămână a spus că îi tremură mâinile când vede prosoapele împăturite strâmb. În a patra, ea l-a luat în brațe în mijlocul bucătăriei, lângă chiuveta plină. El mi-a spus că nu ține minte să fi fost vreodată îmbrățișat într-o bucătărie nestrânsă.
Portret compus din mai multe situații; detaliile sunt schimbate.
Ce face partenerul
- Nu intra în concurs. Nu ai de dovedit că faci bine, iar dovada nu l-ar liniști.
- Deosebește omul de judecătorul lui: „Știu că te supără dezordinea. Eu nu sunt dezordinea.”
- Spune limpede ce simți când ești îndreptat: „Când îmi refaci lucrul, mă simt de prisos.”
- Laudă-i odihna, nu doar munca.
- Arată-i, cu vorba și cu fapta, că greșelile lui nu te sperie.
- Păzește-ți hotarele. A-i înțelege rana nu te obligă să trăiești sub inspecție.
Nu cred că leacul perfecționismului e nepăsarea. Oamenii aceștia nu vor ajunge niciodată delăsători și nici n-ar trebui. Leacul este să afle că sunt iubiți pentru altceva decât pentru ce le iese bine. Când un om află asta, nu lucrează mai prost. Lucrează la fel de bine și doarme noaptea.
Când ai nevoie de însoțire
Perfecționismul greu se leagă, în cercetări, de depresie, de tulburări de anxietate, de tulburări de alimentație și de epuizare. Caută un psihoterapeut dacă nu te mai poți opri din muncă, dacă orice greșeală te ține treaz, dacă amâni lucruri însemnate de teamă că nu ies bine, dacă mâncarea ori trupul au ajuns un câmp de luptă ori dacă te cuprinde deznădejdea că nu vei fi niciodată destul. Dacă îți vin gânduri de a-ți face rău, vorbește neîntârziat cu un medic ori cu un psiholog.
Întrebări frecvente
Ce este perfecționismul și prin ce se deosebește de dorința de a face lucrurile bine?
Dorința de a face bine aduce bucurie și îngăduie greșeala. Perfecționismul este teama de greșeală, trăită ca o judecată asupra propriei valori. Paul Hewitt și Gordon Flett descriu trei forme: spre sine, spre ceilalți și cel perceput ca cerut de alții.
Cum afectează perfecționismul o relație de cuplu?
Întors spre sine, te face greu de atins și sensibil la orice observație. Întors spre partener, se preface în critică și control, iar celălalt se simte veșnic nepotrivit. Studiile îl leagă de o mulțumire mai scăzută în căsnicie.
De ce îl critic mereu pe partener, deși îl iubesc?
Probabil fiindcă vezi greșeala la fel de repede și de aspru cum o vezi la tine. Încearcă să te întrebi dacă lucrul contează cu adevărat și, dacă da, să formulezi o cerere în locul unei critici. Altfel nu înseamnă greșit.
Cum scap de sentimentul că nu sunt destul?
Nu prin încă o reușită, fiindcă ținta se mută. Ajută să-ți recunoști vocea critică, să faci anume lucruri imperfecte, să-ți arăți greșelile unui om de încredere și să te lași iubit într-o zi slabă. Psihoterapia este de folos.
Am numit capitolul „iubirea fără concurs” fiindcă atât e de simplu și de greu. Iubirea nu este un premiu. Nu se dă celui mai bun. Se dă cuiva anume, cu numele lui, cu prosoapele lui împăturite strâmb. Cine a înțeles că nu are de câștigat locul pe care îl are deja începe, în sfârșit, să locuiască în el.
Am văzut de mai multe ori, în capitolele acestea, cum o rană trece de la părinte la copil. Monedă pe cearșaf, oftat, tăcere. A venit vremea să ne uităm la lanțul întreg și la felul în care se rupe o verigă.
Surse informaționale
- Hewitt, P. L., & Flett, G. L. (1991). Perfectionism in the self and social contexts: Conceptualization, assessment, and association with psychopathology. Journal of Personality and Social Psychology, 60(3), 456-470.
- Curran, T., & Hill, A. P. (2019). Perfectionism is increasing over time: A meta-analysis of birth cohort differences from 1989 to 2016. Psychological Bulletin, 145(4), 410-429.
- Haring, M., Hewitt, P. L., & Flett, G. L. (2003). Perfectionism, coping, and quality of intimate relationships. Journal of Marriage and Family, 65(1), 143-158.
- Gottman, J. M., & Silver, N. (1999). The Seven Principles for Making Marriage Work. New York: Crown.
- Metz, M. E., & McCarthy, B. W. (2007). The „Good-Enough Sex” model for couple sexual satisfaction. Sexual and Relationship Therapy, 22(3), 351-362.
