Capitolul 76: Treburile casei: munca nevăzută, împărțirea dreaptă și dorința
Treburile casei: munca nevăzută, împărțirea dreaptă și dorința
✦ ✦ ✦
Nimeni nu s-a îndrăgostit vreodată de felul în care cineva scoate rufele din mașină. Și totuși, în cabinetul meu, mai multe căsnicii s-au clătinat din pricina rufelor decât din pricina amantelor. Nu rufele în sine dor. Doare ce spun ele: cine vede și cine nu vede, cine duce și cine e dus, a cui oboseală se pune la socoteală. Împărțirea treburilor casnice pare cel mai puțin romantic subiect dintr-o carte despre iubire. Este, de fapt, unul dintre cele mai sigure drumuri către dormitor ori, după caz, din el.
Am vorbit despre masă. Acum vorbim despre ce rămâne după ea, pe masă și în chiuvetă.
Tura a doua
În 1989, sociologa americană Arlie Hochschild a publicat o carte al cărei titlu a intrat în limbă: „Tura a doua”. Stătuse ani de zile în casele unor familii în care amândoi soții lucrau și privise cine ce face după ce se închide ușa. A găsit că femeile, întoarse de la serviciu, începeau o a doua zi de muncă: gătit, spălat, copii, teme. Bărbații ajutau, unii mult, dar răspunderea rămânea a ei. Hochschild a socotit că femeile din cercetarea ei munceau, punând laolaltă serviciul și casa, cam o lună mai mult pe an decât soții lor.
De atunci lucrurile s-au mișcat. În multe țări, bărbații fac astăzi mai mult în casă și stau mai mult cu copiii decât făceau tații lor. Deosebirea s-a micșorat, dar nu s-a șters: sondajele de folosire a timpului din țările europene arată, an de an, că femeile duc în continuare partea mai mare a muncii neplătite. Pentru România, datele pe care le cunosc merg în aceeași direcție, cu o deosebire dintre cele mai mari din Uniunea Europeană, însă cifrele se schimbă de la un sondaj la altul și nu vreau să dau una din amintire.
Nu scriu ca să fac un proces bărbaților. Am întâlnit și case în care el duce tot, iar ea nu vede. Scriu fiindcă nedreptatea în muncă, oricine ar duce-o, roade iubirea mai sigur decât aproape orice altceva.
Munca pe care n-o vede nimeni
Dacă întrebi doi soți cine face ce, vei primi două liste care nu se potrivesc. Fiecare socotește că face mai mult decât crede celălalt. Nu mint. Fiecare își vede toată munca, pe a lui, și doar o parte din a celuilalt.
O parte din munca unei case e, pe deasupra, de nevăzut prin firea ei. Sociologa Allison Daminger a stat de vorbă cu perechi și a descris ceea ce numește munca de gândire a gospodăriei. A despărțit-o în patru trepte.
- Să bagi de seamă: se isprăvește detergentul, copilului i-au rămas mici ghetele, vine ziua soacrei.
- Să cauți căi: ce ghete, de unde, la ce preț, ce cadou.
- Să hotărăști.
- Să urmărești: a ajuns coletul? i se potrivesc? i-a plăcut?
Daminger a găsit că femeile din cercetarea ei duceau mai ales prima și ultima treaptă, adică tocmai pe cele care nu se văd. Hotărârile se luau adesea împreună, iar asta le dădea amândurora simțământul că împart. Dar a ține minte că e ceva de hotărât și a se încredința că s-a făcut rămâneau la ea.
Asta este ceea ce se cheamă, în vorbirea de zi cu zi, povară mentală. Nu ține de mâini, ține de cap. Omul care o duce nu se odihnește nici când stă jos, fiindcă lista merge mai departe: programarea la dentist, cadoul pentru educatoare, pâinea de mâine. De aceea propoziția „spune-mi ce să fac și fac” o scoate din sărite pe o femeie obosită, deși e spusă cu toată bunăvoința. Ea nu are nevoie de un ajutor căruia să-i dea porunci. A da porunci e tot muncă. Are nevoie de cineva care să vadă singur.
Ajutor ori părtaș
De aici vine deosebirea dintre a ajuta și a împărți. Cine „ajută” face un bine într-o treabă care e a altcuiva. Cine împarte duce o treabă care e a lui, de la băgatul de seamă până la capăt. Un tată care „stă cu copilul” ca să-i facă un bine mamei și un tată care își crește copilul fac, pe dinafară, același lucru. Pe dinăuntru, sunt două lumi.
Aud des, de la bărbați cumsecade, propoziția: „Dar eu fac tot ce-mi zice.” Îi întreb: „Și cine ține minte ce e de zis?” Urmează o tăcere în care li se luminează ceva. Nu sunt oameni leneși. Sunt oameni cărora nu le-a arătat nimeni că a ține minte e o muncă, fiindcă mamele lor au făcut-o fără să se vadă.
Ce are a face cu patul
Aici ajungem la miezul capitolului, iar el surprinde pe mulți.
Multă vreme a circulat o cercetare din care reieșea că perechile cu o împărțire „tradițională” a treburilor fac sex mai des. Se sprijinea pe date strânse la sfârșitul anilor optzeci. Sociologul Daniel Carlson și colegii lui au reluat întrebarea pe date mai noi, de la perechi cu copii. Au găsit altceva. Perechile care își împărțeau treburile cam pe din două povesteau o viață intimă cel puțin la fel de deasă și mai mulțumitoare decât celelalte. Cele în care femeia ducea aproape tot stăteau mai rău. Lumea se schimbase, iar odată cu ea și ce socotesc oamenii drept.
Carlson și colegii lui au arătat și că legătura trece în bună parte printr-un simțământ: acela că împărțirea e dreaptă. Nu numărul de farfurii spălate hotărăște, ci dacă fiecare simte că celălalt își duce partea.
Emily Harris și colegii ei, din Australia, au mers mai aproape de dorință. Într-un studiu pe femei aflate în relații cu bărbați, au găsit că acelea care duceau o parte mai mare a treburilor simțeau mai puțină dorință pentru partener. Două lucruri lămureau legătura. Primul: socoteau împărțirea nedreaptă. Al doilea, mai neașteptat: ajunseseră să-și vadă partenerul ca pe cineva care atârnă de ele, de care trebuie avut grijă. Iar pe cine îngrijești ca pe un copil nu-l dorești ca pe un bărbat.
Toate asemenea cercetări arată legături, nu dovedesc cauze, iar cele mai multe privesc perechi de femei cu bărbați din câteva țări apusene. Dar se potrivesc întocmai cu ce am scris în capitolul 53 despre frâne. Resentimentul este cea mai puternică frână a dorinței. Oboseala este a doua. Iar o femeie care, întinsă în pat, își face în minte lista de cumpărături nu are mintea liberă pentru altceva.
Nu este un târg
Trebuie spus limpede, ca să nu fiu răstălmăcit: nu vă îndemn să spălați vase ca să primiți sex. O asemenea socoteală e jignitoare pentru amândoi și, de altfel, nu merge. Dorința nu se cumpără cu aspiratorul.
Ce se întâmplă e altceva. Când doi oameni duc casa împreună, cel care ducea prea mult se odihnește, nu mai adună ciudă și își vede iarăși partenerul ca pe un om întreg, de nădejde. Din asemenea stare, dorința are de unde să se nască. Nu ca răsplată. Ca urmare.
De ce e atât de greu de schimbat
- Fiecare face cum a văzut acasă. Am scris despre moștenire în capitolul 69.
- Cel care duce mai mult s-a deprins s-o facă repede și bine, iar celuilalt îi iese prost și încet.
- Cel care duce mai mult nu dă drumul: îndreaptă, reface, strâmbă din nas. Am întâlnit judecătorul din bucătărie în capitolul 68. După trei îndreptări, celălalt se lasă păgubaș.
- Cel care duce mai puțin are pragul de murdărie mai sus. Chiar nu vede firimiturile.
- Discuția se poartă mereu la nervi, în mijlocul treburilor, și se sfârșește în „tu niciodată” și „tu mereu”.
- Munca din casă nu e socotită muncă. Cine a stat acasă cu un copil mic „n-a făcut nimic toată ziua”.
Punctul despre a nu da drumul merită o clipă. Sociologii vorbesc despre păzirea porții: cel care a dus până acum treaba o păzește, fără să-și dea seama, fiindcă o face mai bine și fiindcă, undeva, valoarea lui se sprijină pe ea. Dacă vrei ca omul tău să ducă o treabă, va trebui să-l lași s-o ducă în felul lui. Copilul îmbrăcat cu bluza pe dos e tot un copil îmbrăcat.
Cum ajungeți la o împărțire dreaptă
Faceți lista, toată
La o cafea, nu la ceartă. Scrieți tot ce cere casa într-o lună: nu doar spălatul și gătitul, ci și programările, cadourile, hârtiile, ținutul minte. Mulți rămân uimiți de lungimea ei. Apoi însemnați cine duce fiecare lucru acum. Foaia vorbește singură, fără ca nimeni să acuze pe nimeni.
Împărțiți treburi întregi, nu mâini de ajutor
„Tu răspunzi de mâncarea copilului la grădiniță” înseamnă că ții minte, cumperi, pregătești și verifici. Celălalt își scoate treaba din cap cu totul. Abia așa se ușurează povara mentală.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teȚineți seama de tot ce duce fiecare
Dreaptă nu înseamnă neapărat pe din două. Dacă unul lucrează douăsprezece ore și celălalt șase, socoteala se face altfel. Dacă unul e bolnav ori trece printr-o vreme grea, la fel. Dreaptă înseamnă că amândoi, uitându-vă la tot, socotiți că e cinstit.
Dați drumul
Cine a predat o treabă nu o mai îndreaptă. Dacă rezultatul nu te mulțumește, întreabă-te întâi dacă e vorba de o primejdie ori doar de alt fel de a face. La al doilea, taci.
Mulțumiți-vă
Se spune uneori că nu se cade să mulțumești pentru ce e datoria celuilalt. Nu sunt de părerea asta. Sara Algoe și colegii ei au arătat că recunoștința arătată pentru gesturile mărunte ale partenerului întărește legătura în zilele următoare, pentru amândoi. Un „mulțumesc că ai dus gunoiul” nu-l face pe celălalt slugă. Îl face văzut. Am scris despre recunoștință în capitolul 43.
Reluați socoteala
Viața se schimbă: un copil, alt serviciu, o boală. O împărțire bună acum trei ani nu mai e bună azi. Puneți-vă o dată la câteva luni întrebarea: mai e drept?
Știu despre o pereche cu doi copii mici, în care ea se plângea că nu mai simte nimic pentru soțul ei și se învinovățea, fiindcă el era „un om bun, care ajută”. El venea acasă, întreba „cu ce te ajut?” și făcea întocmai ce i se spunea. Nu pricepea de ce ea e mereu acră și de ce, de un an, se ferește de el.
Când au făcut lista, aveau o sută douăsprezece rânduri. El ducea optsprezece. Dar nu numărul a izbit-o pe ea, ci o întrebare pe care i-am pus-o lui: „Cum îl cheamă pe medicul pediatru?” N-a știut. Nici ce număr poartă fetița la pantofi, nici când e ședința la grădiniță. Ea a început să plângă: „Am trei copii, nu doi.”
Au împărțit treburi întregi. El a luat tot ce ține de medic, de pantofi și de grădiniță, cu ținut minte cu tot. Prima lună a fost un dezastru: a uitat o programare și a cumpărat ghete cu două numere mai mari. Ea și-a mușcat buzele și n-a zis nimic. În a treia lună, el a venit acasă și a spus, din ușă: „Am vorbit cu educatoarea, vineri e serbare, am luat eu costumul.” Ea mi-a povestit că a simțit atunci, pentru prima oară după mult timp, ceva ce uitase: că are lângă ea un bărbat.
Portret compus din mai multe situații; detaliile sunt schimbate.
Când unul stă acasă
Sunt familii în care unul dintre soți nu lucrează în afara casei: e cu un copil mic, e bolnav, a rămas fără serviciu ori așa au hotărât împreună. Socoteala se schimbă, dar nu dispare. Grija unui copil mic este muncă întreagă, fără pauză de masă și fără concediu. Cine vine seara de la birou nu vine la odihnă, vine la schimbul al doilea, împărțit de data asta în doi.
Primejdia, în asemenea case, este ca munca celui de acasă să ajungă nevăzută și, odată cu ea, omul. Întrebarea „tu ce-ai făcut azi?”, pusă cu sprânceana ridicată, a răcit multe paturi.
Când vă îngăduiți un ajutor plătit
Unele perechi ies din încurcătură plătind pe cineva: o femeie la curățenie, mâncare adusă acasă. Dacă vă stă în putere, nu e nicio rușine și e adesea cel mai bun ban cheltuit pentru liniștea casei. Băgați doar de seamă cine caută omul, cine vorbește cu el și cine ține minte când vine. Povara mentală nu se dă la curățat.
Mi se pare că împărțirea treburilor este locul în care respectul ia chip. Poți spune cuiva de zece ori pe zi că îl prețuiești. Dacă îl lași să strângă singur după toată casa, el aude altceva. Iar dacă te ridici de la masă odată cu el și iei farfuriile, i-ai spus tot fără nicio vorbă. Am scris o carte despre tandrețe. Uneori tandrețea are miros de detergent.
Când discuția nu duce nicăieri
Mergeți la un psihoterapeut de cuplu dacă vă certați de ani de zile pe aceleași treburi, dacă unul dintre voi a ajuns la capătul puterilor ori dacă simțiți că ați ajuns părinte și copil în loc de soț și soție. Uneori, în spatele farfuriilor stau lucruri mai adânci: o depresie care îi ia unuia vlaga, o tulburare de atenție nedescoperită, un resentiment vechi care nu are nicio legătură cu casa. Un om din afară vă ajută să le despărțiți.
Întrebări frecvente
De ce ne certăm atât de des din cauza treburilor casnice?
Fiindcă treburile vorbesc despre respect și dreptate, nu doar despre curățenie. Fiecare își vede toată munca și doar o parte din a celuilalt. Când unul simte că duce mai mult și că nu este văzut, se adună resentiment.
Ce este povara mentală?
Este munca de a ține minte, a plănui și a urmări tot ce cere o gospodărie: programări, cumpărături, zile de naștere. Cercetările lui Allison Daminger arată că partea nevăzută, a băgatului de seamă și a urmăririi, revine cel mai des femeilor.
Are împărțirea treburilor vreo legătură cu viața sexuală?
Studii recente arată că perechile cu o împărțire resimțită ca dreaptă au o viață intimă mai mulțumitoare, iar femeile care duc cea mai mare parte simt mai puțină dorință. Explicația ține de oboseală, de resentiment și de felul în care ajungi să-ți vezi partenerul.
Cum începem să împărțim mai drept?
Scrieți împreună, într-un moment liniștit, tot ce cere casa, inclusiv ținutul minte. Împărțiți treburi întregi, de la început până la capăt, lăsați-l pe celălalt să le facă în felul lui, mulțumiți-vă și reluați socoteala când viața se schimbă.
Am scris despre siguranță ca despre temelia iubirii. Siguranța are și o față gospodărească: să știi că nu ești singur cu toate, că omul de lângă tine vede ce e de făcut și pune umărul fără să fie rugat. Asta e, cred, înțelesul cel mai umil și mai trainic al vorbei „pe cine te poți bizui”.
Am vorbit despre munca din casă. Fiecare dintre voi are însă și o muncă a lui, în lume, cu necazurile și visurile ei. Despre felul în care doi oameni își țin unul altuia spatele este capitolul următor.
Surse informaționale
- Hochschild, A. R., & Machung, A. (1989). The Second Shift: Working Parents and the Revolution at Home. New York: Viking.
- Daminger, A. (2019). The cognitive dimension of household labor. American Sociological Review, 84(4), 609-633.
- Carlson, D. L., Miller, A. J., Sassler, S., & Hanson, S. (2016). The gendered division of housework and couples’ sexual relationships: A reexamination. Journal of Marriage and Family, 78(4), 975-995.
- Harris, E. A., Gormezano, A. M., & van Anders, S. M. (2022). Gender inequities in household labor predict lower sexual desire in women partnered with men. Archives of Sexual Behavior, 51(8), 3847-3870.
- Algoe, S. B., Gable, S. L., & Maisel, N. C. (2010). It’s the little things: Everyday gratitude as a booster shot for romantic relationships. Personal Relationships, 17(2), 217-233.
