Pilda omului cu mâinile pline de viață

Capitolul I, Orașul de la poale

A fost odată, acum multă vreme de tot, un oraș mic de munte, așezat într-o vale strâmtă, unde râul cobora zgomotos peste pietre, ca un copil care aleargă la joacă. Se numea Slătioara, de la cuvântul vechi *slat*, apă sărată, căci nu departe, într-o căldare de stâncă, izvora un firicel de apă sărată, din care moșii și strămoșii sărai gura după secetă și de care legau toate vindecările și toate blestemele. Casa de la gura văii aparținuse odinioară unei neamuri de daci. Acolo se mai găseau, încă, pe câmp, ciocane de piatră și o schelă de susan, bani vechi, rotunzi, cu calul înaripat de-o parte și cu mărul domnesc de cealaltă. Oamenii din Slătioara erau oameni de bază: plugari, căruțași, femei cu coșurile la șold și vorba ascuțită la gură, și toți, absolut toți, aveau o părere despre treburile tuturor. Pentru că, într-un oraș mic, părerea este singura marfă care nu se perise niciodată și care nu costă nimic la cântar.

Pe strada Marei, ulița cea mai lungă și mai dreaptă, ce lega poarta de sus de târgul de jos, stătea casa cu ferestre verzi, veche de o sută de ani, cu pridvor de nuiele împletite și cu răchită la ferestre. La parterul ei, într-o prăvălie joasă, cu miros de in și de ceară topită, își avea Petru atelierul de croitor. Petru, că așa îl știa toată lumea, fără al doilea nume, căci numele de familie, Socoteanu, și-l luase doar în acte, iar în acte intra rar și, când intra, pleca repede, avea pe atunci treizeci și unu de ani, păr negru cu cărare pe mijloc, mustață stearpă, și un râs care-i ieșea din piept înainte să iasă din gură, ca și cum ar fi ținut în el o păsărică zgomotoasă ce nu voia să stea la cuib.

Diminețile lui începeau înaintea cocoșilor. Se scula pe întuneric, aprindea lumânarea de ceară galbenă, încălzea apa în ceaunul de aramă, împleticindu-se printre scânduri, și pe urmă, cu grijă de o molie, trezea fetița lui. Mara. Cum să vă spun despre Mara? Copilul acela de trei ani avea părul roșu ca focul de sub cazan, ochii verzi, mari, umezi, ca două poienițe după ploaie, și un talent extraordinar de a pune întrebări exact în clipa în care Petru avea acul la un deget de-a lungul și gura plină de ace.

– Tată, de ce e întuneric afară?

– Fiindcă s-a dus soarele la culcare, măi fată.

– Dar de ce s-a dus?

– Fiindcă e obosit.

– Dar de ce e obosit?

– Fiindcă a strălucit toată ziua.

– Și eu pot să strălucesc toată ziua?

– Poți, dar la tine se cheamă încăpățânare.

Așa începeau zilele lui Petru, de când îl părăsise soția, Ruxandra, un nume mare pentru o inimă mică. Plecase cu un căruțaș din comuna vecină, într-o seară de noiembrie, luând cu ea doar traista cu haine și lăsând în urmă nu doar un bărbat tânăr, ci și o casă răvășită ca după vijelie: oale sparte pe jos, pâine netăiată pe masă și un copil care plângea întrebând pe fereastră când se întoarce mama. Vecinele au venit ca furnicile la miere. „Sărmanul Petru”, spuneau la poartă, scuturând din cap, cu gustul fericirii nefericiților. „Ce știe un bărbat de copil? Un bărbat nici nu știe să șteargă nasul unui copil!”

Dar Petru nu știa că nu știe. Și asta, să vă spun drept, dragii mei, este cea mai puternică armură pe care o poate avea omul: necunoașterea necunoașterii lui.

Capitolul II, Școala de bărbat

Prima pâine pe care a copt-o Petru a semănat cu o cărămidă udă. Prima oală de borș a dat pe-afară și a umplut bucătăria de un miros care a alungat și pisica vecinului. Prima codiță împletită Mării arăta ca o rădăcină de morcov smulsă cu furca. Dar Petru avea în el o încăpățânare liniștită, de om care coase: lua firul, îl urmărea cu ochii, scotea limba între buze, obicei pe care-l avea de când se știa, și nu se ridica de pe scaun până nu-i ieșea lucru.

Până la primăvară, pâinea lui avea coajă aurie, tare și fragedă deodată, ca un lucru bine făcut de mână. Coditile Mării erau drepte ca săgețile și strânse ca cârjele, încât fetele mai mari din uliță se strâmbau de ciudă. Și Mara, Mara creștea ca un măr sălbatic, îngrășat cu povești seara, cu colb de uliță ziua și cu dragoste fără măsură, toată ziua.

Căci dragostea lui Petru nu era cea rostită. El nu spunea niciodată „te iubesc”. N-o învățase de la ai lui, căci tatăl lui, Gheorghe Croitorul, așa îl știa ulița, iubise tăcut o viață întreagă, și-l iubise și pe fiul său tot tăcut. Dragostea lui Petru era în gesturi: în apa caldă de la gât, în cămașa coasă noaptea pentru a doua zi de duminică, în șirul de desene agățate deasupra mașinii de cusut, desenate de Mara: case cu două raze de soare, pisici albastre, copilul nu avea culoarea albastră la dispoziție decât rar, și atunci o dădea de pomană pisicilor, oameni care se țin de mână, un soare cu pălărie, și unul singur, mare, în mijloc, peste care Mara scrisese cu litere strâmbe: „ȘI TATA ȘI EU”.

– Ce-i asta, măi fată? a întrebat-o Petru odată, seară, cu inima un pic strânsă.

– E casa noastră, tată. Vezi? Două raze. Tu ești una, eu sunt alta. Ne ținem de casă.

Petru a înghițit în sec și s-a întors la cusătură, dar în seara aceea a cusut greșit aceeași cusătură de cinci ori, și nu pentru că vedea prost la lumina lămpii.

Timpul trecea. Orașul își vedea de treburi, târgurile se țineau în zilele de cocoș, iar zvonurile, căci zvonul este, într-un oraș mic, cea mai iute căruță, făceau drumul uliței înaintea omului. Se spunea că Petru va lua o altă nevastă. Că a fost văzut la târg cu cutia de dulciți în traistă. Că Mara îi va fi împinsă în brațele unei femei mai mari, ca vită la strungă. Dar nu. Petru tot singur venea de la târg, cu dulciurile pentru fată și cu fire noi de ață, și tot singur coasea până târziu, cu lumânarea aproape de ațâțat. Femeile din uliță, și-or fi având și ele inima lor, au încetat, una câte una, să mai pună buretele la fereastră când trecea el. Iar el trecea mereu cu pasul iute, cu Mara de mână sau pe umeri, cântând, căci iată un lucru pe care nu-l știa lumea despre Petru: avea un glas deosebit, cald, de tenor de biserică, dar un ton atât de stricat când cânta deșteptarea, încât Mara râdea până nu mai putea de râs.

– Taaată! striga copila, împungându-l cu degetul. Cântă ca un măgar cu guturai!

– Așa îmi place mie să cânt dimineața, îi răspundea el grav. Ca să mă trezesc și eu de frică.

Anii au trecut. Mara a crescut, iar Petru, fără să-și dea seama, a devenit un bărbat cu mâinile aspre și cu râsul cald, care saluta pe toată lumea pe drum și care nu lipsea niciodată de la vreo naștere, înmormântare sau târg, mereu cu o vorbă bună și cu o reparație gratis pentru săraci.

Capitolul III, Irina

În aceeași Slătioara, în casa cea mare de peste iaz, casa cu gard de piatră și livezi de prun, care aparținea negustorului Florin Logofătul, omul cu două prăvălii și trei hambare, trăia fiica lui cea mare, Irina.

Să vă descriu pe Irina este cam ca și cum ai descrie luna unui om care a văzut-o toată viața: toți o știau, nimeni nu avea nevoie de descriere. Avea douăzeci și patru de ani, părul negru ca noaptea de Sânziene, legat într-un coc sever peste care nu cădea nicio șuviță trădătoare, sprâncene drepte, o gură mică, și ochii, ochii aceia erau cei care încurcau pe toată lumea: căprui, liniștiți, cu o privire de pasăre bătrână care a văzut cerul și nu i-a plăcut. Frumusețea ei era deasă, grea, ca mierea în butoi. Nu îți intra în ochi, îți intra în stomac și te ținea acolo.

Cărăușii, veniți din satele de peste munte, se opreau la han, dezghețau urechile la vorba gazdei și plecau dimineața pe drumul cel lung al uliței, numai ca să treacă pe lângă gardul livezii la ora când Irina ieșea să dea porumbul gâștelor. Negustorii cu lanțuri de aur și-au trimis șoii. Un ofițer, trecând prin oraș spre garnizoană, a rămas trei săptămâni la han și a plecat în cele din urmă cu mustața încruntată și inima bucăți. Logofătul, tatăl ei, își freca mâinile în fiecare toamnă: încă un cerereag, încă o zestre pe masă.

Dar Irina refuza pe toți. Cu o răceală care înspăimânta.

– Tată, le spunea ea, cu glasul scăzut, de om care rostește o hotărâre de mult luată, acești oameni nu mă cer pe mine. Mă cer pe casa ta, pe hambarele tale, pe fruntea mea de la fereastră. Dacă aș fi fost Irina, fata croitorului de la poarta de jos, câți din ei m-ar mai fi căutat? Întreabă-i. Așteaptă răspunsul. Apoi vino și vorbește-mi despre dragoste.

Logofătul ieșea din odăița ei cu pălăria în mână, de parcă ar fi ieșit de la o judecată.

Oamenii din oraș aveau și ei explicația lor, mai ales femeile, care explică totul, mai ales când nu li se dă nimic de explicat:

– Se crede! ziceau ele la fântână. Că-i frumoasă, se crede deasupra tuturor! Cine se scoală de dimineață mai încolo, pe acela nu-l așteaptă nici soarta!

Dar Irina nu se credea. Irina aștepta. Nu știa nici ea ce așteaptă, și cel care așteaptă fără să știe ce așteaptă este de două ori nefericit, căci nu are nici bucuria găsirii, nici mângâierea unei nădejdi anume. Ea doar simțea, cu o certitudine rece ca piatra de râu, că tot ce i se oferea până atunci era fals. Și falsul, iată o învățătură pentru orice om, nu se recunoaște prin ce are, ci prin ce îi lipsește. Și la toți îi lipsea ceva ce Irina nu știa numi.

Capitolul IV, Ploaia cu genunchi

A fost într-o zi de toamnă, târziu, când ploua cu genunchi, cum se zice la noi, când picăturile sunt grele și rare, și fiecare îți dă una peste ceafă ca o palmă blândă. Norii stăteau pe creasta muntelui ca niște oi grase, și ulița era goală, cu bălțile pline de cer.

Irina trecuse prin târg cu rochia cea bună strânsă în brațe. Se ruptese poala pe la poală la o încălțare grabnică, și croitoreasa de la poarta de sus avea treabă, iar rochia trebuia dată a doua zi. De ce a intrat în prăvălia lui Petru? Simplu: nu era altă prăvălie pe drumul ei. Și totuși, să nu credeți că întâmplarea nu-și are și ea căruța ei pregătită dinainte.

Petru stătea la lumina lămpii, cu ochelarii pe vârful nasului, cusând o haină de postav pentru negustorul Vasile Cămătarul. Când a intrat ea, și ușa a deschis-o cu un sunet scurt, ca o întrebare, el nici n-a ridicat capul, căci croitorul care ridică capul la fiecare clopoțel de ușă nu mai termină niciun nasture.

– Bună ziua, a zis Irina.

– Bună ziua să vă dea Dumnezeu. Puneți-vă pe scaunul de lângă ușă, că-i mai cald. Ce aveți?

– O poală desfăcută. Se poate astăzi?

– Se poate ce se poate, a zis Petru, trecând firul prin ac. Dacă nu-i rochia de mers după gânganii de seară, se poate și pe loc.

Irina a zâmbit, primul zâmbet al ei din ziua aceea, și poate din mai multe zile. S-a așezat. Petru a luat rochia, a întors-o pe dos cu mișcarea unui om care întoarce o carte veche cu respect, a găsit cusătura scăpată, a tras de fir, a cusut, tăcut, încet, cu limba între buze. Afară ploua. Lampița sfârâia. Ploaia cu genunchi bătea în fereastră ca cineva care vrea să intre, dar nu îndrăznește.

Și-atunci, exact atunci, Irina a văzut peretele.

Deasupra mașinii de cusut, pe o sârmă bătută în cui, atârnau desene. Copilărești, frântate, pătate de lumină și de vreme. Case cu două raze de soare. Pisici albastre. Un bărbat înalt cu pălărie, ținând de mână un copil cu părul roșu. Și peste toate, desenul cel mare: o casă, două raze de soare deasupra, și scrisul strâmb, cu litere care alergau una după alta ca găinile după porumb:

„ȘI TATA ȘI EU.”

Irina s-a uitat la desene mai mult decât s-ar fi uitat un om obișnuit. Petru a simțit privirea, cum simte cusătura că nu-i dreaptă.

– Copilul dumneavoastră? a întrebat Irina, și glasul i-a ieșit mai moale decât își închipuia că poate ieși.

– Viața mea, a răspuns Petru, fără să ridice ochii. Mai lipsește puțin la poală.

– Și… mama ei?

Aici Petru a oprit acul o clipă. S-a uitat la Irina peste ochelari, direct, fără mâhnire, fără teatru, ca un om care spune vremea.

– A plecat. Pe vremuri, când era fata mică. Unii oameni sunt făcuți să stea, alții să plece. Ea era din aia care pleacă. A fost greu la început, cine zice că n-a fost greu, minte, dar uite, omul învață. Omul învață să facă pâine, să împletească codițe, să doarmă cu un ochi deschis când copilul tușește. E o școală fără învățător, asta e.

A cusut în continuare, două-trei cusături, apoi, și poate că oboseala de seară, poate că ploaia, poate că duhul locului, care scoate adevărul din oameni ca pe nuci din coajă, a adăugat, cu totul întâmplător, cu firescul cu care se adaugă sarea în mâncare:

– Dacă omul n-are pe cine să iubească în fiecare zi, frumusețea e ca haina pusă în cui, se uzează de una singură.

Irina nu a răspuns nimic. A rămas cu privirea pe desenul cu două raze. Petru a terminat poala, a rupt firul cu dinții, a întors rochia pe față, a scuturat-o de două ori, a privit-o la lumină ca un om care se uită după găini pe întuneric, și-a întins-o.

– Gata. Treizeci de bani. Sau nimic, dacă ploua prea tare și n-aveți mărunt.

– Am, a zis Irina. Și a plătit, și a ieșit în ploaie, și a mers acasă prin bălți, cu rochia strânsă la piept nu ca să n-o ude, ci, s-a descoperit abia în odaia ei, când a pus-o pe scaun, ca să țină ceva aproape.

A doua zi, Irina a venit din nou. Poala nu avea nimic. Și nici a treia zi. La a patra, Petru a ridicat ochii peste ochelari, a măsurat-o din cap până în picioare, și acesta a fost momentul în care Irina a înțeles că bărbatul acela, care nu se uita la femei ca la o fată de pe gard, a văzut totuși tot ce era de văzut la ea: nu fața. Umerii încordați. Mâinile ținute strâmb pe poală. Ochii cei de pasăre bătrână.

– Ziua-i bună, doamnă Irina, a zis el, fără surpriză, fără curtezanie, ca și cum ar fi salutat-o pe vecina de peste drum. Croitorul are o pătură în spatele prăvăliei. Dacă stați mult, o puneți pe genunchi, că la geam bate vântul.

Capitolul V, Zvonul

Într-un oraș mic, un secret ține exact cât o pâine caldă: până la prima ușă. Până la sfârșitul săptămânii, toată Slătioara știa că Irina, fata logofătului, intră zilnic în prăvălia croitorului. Și după cum știți, oamenii nu repetă faptele, le îmbogățesc, căci fapta goală e sărăcuță și nu merită dusă la piață.

– Stă trei ceasuri, zicea crâșmarul, ștergând masa cu mișcarea unui om care știe.

– Pe scaunul de lângă ușă, adăuga soția lui, dojenindu-l, că femeia care dojenește soțul își ia și ea dreptul la o părere.

– Pe scaunul de lângă ușă! repeta crâșmarul, ridicând din sprâncene, ca și cum locul acela ar fi fost mai suspect decât mijlocul odăii.

– Și desenele copilului pe pereți! intervenea cineva din fund. Am auzit că fetei îi place de Mara! O ia în brațe! Croitorul!

La poarta de jos, femeile au deschis sezonul cu cel mai generos râs:

– Pe el? Pe croitor? Da’ ce are el? Are vreun hambăr? Are vreo pogoană de vie? Și cu copilul altuia pe deasupra!

– Lasă, zicea o bătrână, tătuca lui Dumnezeu, care văzuse multe, căci bătrânețea îți dă nu doar riduri, ci și măsură. Lasă, zicea ea, că frumusețea se uită, iar bărbatul bun nu se găsește nici la târgul mare. Fata logofătului are ochi de vultur. Poate că vede ce noi nu vedem.

– Ce să vadă, maică? Că e amărât și cu sufletul bun?

– Păi fix asta, răspundea bătrâna.

Dar glasul bătrânei era slab la gura tinerelor, și zvonul a crescut ca aluatul pus la cald. S-a ajuns chiar la urechea logofătului, Florin Logofătul, care a chemat-o pe fiică în odaia de primire, unde stătea cu cămașa descheiată la gât și cu mustața zburlită ca o mătură.

– Tată! a început el. Mi-au ajuns la ureche niște vorbe. Despre croitor. Despre tine. Spune-mi că sunt nebun și că vorbesc în gol.

Irina stătea dreaptă, cu mâinile unite în poală. A privit la tatăl ei, și în privirea ei era aceeași pasăre bătrână, dar, pentru prima dată, cu ceva nou în ochi, ca o lacrimă care nu se hotărăște să cadă.

– Nu ești nebun, tată. Și nu vorbești în gol.

Logofătul a rămas cu gura deschisă, și dacă ați văzut vreodată un om care a pregătit toate înfruntările lumii și nu a pregătit-o pe aceasta, știți ce înseamnă figura lui.

– Dar… el… Croitorul, Irina! Un om fără nume, fără neam, cu un copil…

– Cu un copil, da, l-a întrerupt Irina, cu blândețe, și blândețea ei era mai grea de dus decât orice strigăt. Cu un copil pe care-l crește singur de când fata avea trei ani, și nu i-a lipsit niciodată pâinea de pe masă, nicio cămașă curată pe spate, niciun cuvânt bun. Tată, toți bărbații care m-au cerut m-au dorit ca pe un trofeu de pus pe perete, să le strălucească casa, să le strălucească masa, să le strălucească ei înșiși. Ei mă priveau pe mine uitându-se, de fapt, la ei în oglindă. Acel om nici măcar nu s-a uitat la mine. M-a uitat pe mine la el, la cum învârte acul, la cum îi tremură mâna când vorbește de fată, la cum e casa lui caldă fără un galben în dulap. Și-atunci am înțeles ceva, tată, ceva ce nu știam că-l caut: am înțeles că eu nu am fost niciodată iubită. Toată viața mi s-a părut că ceva îmi lipsește, și nu știam ce. Acum știu. Mi-a lipsit să fiu văzută. Și mi-am dorit să învăț asta de la cineva care știe.

Logofătul a deschis gura, a închis-o, s-a scuturat de cuvinte ca de un praf nefolositor, și a ieșit în curte, unde a dat o raită de vreo zece ori prin livadă, calcând gâscanii pe nervi, după care a venit înapoi.

– Și dacă îl chem aici și îl întreb ce are de gând? a zis el, cu tonul unui om care capitulează cu toate podurile rupte.

– Întreabă-l, tată. Dar lasă poala la ușă. El răspunde mai bine decât vorbește.

Capitolul VI, Întâlnirea de la iaz

A doua zi, Florin Logofătul, în haina cea bună de catifea, cu bastonul pe care-l lua doar la judecată și la nunți, a intrat în prăvălia de pe strada Marei. Petru coșea. Mara, fata acum mareșor, de nouă ani, cu codițele drepte ca săgețile, învăța literele pe o tăbliță, șezând pe butoiul cu apă, și a ridicat ochii verzi la omul cel mare.

– Sărut-mâna, moșule, a zis Mara, cu învățătura casei.

– Săruți, măi fată, a răspuns logofătul, descoperindu-și pălăria, gest pe care nu-l făcuse la propria nuntă, că acolo fusese mire, iar mirele nu se descoperă. Apoi s-a întors spre Petru, care se ridicase, cu acul încă între degete. – Petre, i-a zis el, cu glasul scăzut, ca la sfat de taină, vin să-ți vorbesc de o treabă. Nu de o cusătură. De o căsătorie.

Petru s-a uitat la el o vreme. Apoi a pus acul pe masă, gest pe care un croitor nu-l face decât la treburi mari: la moarte, la nuntă și la hram.

– Stați, moș Florine, a zis el. Mai întâi o povață: când intrați pe ușa unui om să-i cereți o fată, nu începeți cu „de o căsătorie”. Începeți cu „sărut-mâna”. Că altfel sună a cumpărătură, și fetele nu se cumpără ca postavul.

Logofătul a clipit. Apoi, și aceasta este dovada că și omul cel mai încăpățânat poate fi zdruncinat din temelii, a râs. A râs cu poftă, cu mâinile pe genunchi, așa cum nu râsese de când era flăcău.

– Petre, zău, ai dreptate! Sărut-mâna, măi omule! Și-acum, serios: fiică-mea, Irina, stă pe scaunul de lângă ușa ta de o săptămână și se întoarce acasă cu obrajii de trandafir și cu ochii de rouă. Eu am pus-o la socoteală pe degete și nu-mi iese nimic, n-ai avere, n-ai moșie, și fată ai și tu, deci nu-i chiar ușor. De ce? Întreabă și tu un om, că eu de o săptămână întreb oamenii și nu pricep.

Petru s-a așezat pe scaunul lui de lucru. S-a uitat la Mara, care își ținea răsuflarea, cu tăblița pe genunchi. Și-a trecut mâna prin păr, gest de om care așază gândurile ca firele de ață.

– Moș Florine, a zis el încet. Eu nu-s om cu vorba lungă, dar o să-ncerc. Fata dumneavoastră nu mă iubește pe mine. Sau dacă mă iubește, e o altă iubire decât cea din cântece. Ea a venit la mine să vadă cum arată un om când e întreg. Căci dumneata vezi, iar eu văd și eu, fata asta a fost toată viața ei deasupra, la fereastră, privită de toți și văzută de nimeni. Unul câte unul, bărbații au venit la ea cu argintul strălucind și cu vorba dulce, și fiecare dintre ei a vrut ceva de la ea. Și ea le-a simțit pe toate dinainte, că femeia simte asta ca pisica simte ploaia. La mine a intrat o femeie cu o poală desfăcută, și eu i-am cusut poala și i-am dat să stea lângă ușă, că era cald. Și desenele fetei mele erau pe perete, și-am zis adevărul despre viața mea, că altfel nu știu să vorbesc. Atât. Dacă din „atât” s-a făcut o iubire, moș Florine, înseamnă că iubirea nu e o floare de seră, e o buruiană de drum, crește unde nimeni n-a semănat-o.

Logofătul a stat pe gânduri. Apoi s-a uitat la Mara.

– Fato, i-a zis el, tu ce părere ai? Că la casa asta parcă tu ești sfatul cel mare.

Mara, care așteptase momentul acela ca bobocul soarele, s-a dat jos de pe butoi, s-a dus la logofăt, i-a luat mâna cea mare, rece, cu mâinile ei două, mici, calde, și i-a zis cu toată seriozitatea de nouă ani:

– Moșule. Tata desenează mereu case cu două raze de soare. Una eu, una el. Dacă vine doamna Irina la noi, o să desenăm cu trei.

Logofătul a înghițit în sec. A strâns mâna fetei. Și-a ridicat privirea spre Petru, și ochii lui erau umezi ca de om care a găsit, întâmplător, la bătrânețe, comoara pe care o căutase toată viața pe drumurile greșite.

– Petre, a zis el. Nunta fac eu. Și nu mă oprește nimeni.

– Nunta o facem noi toți, a răspuns Petru. Că o nuntă nu e a celor doi, e a uliței. Dar zestre nu vreau nici un ban. Îmi ajunge o pătură bună de lână, că la geam bate vântul.

Capitolul VII, Nunta și tâlcul

S-au căsătorit în duminica de dinaintea Sfântului Dimitrie, când câmpurile erau brăzdate de brazde proaspăt arate și mirosul pământului întors urca până la stele. Nunta a fost mică la masă și mare la horă, căci Petru, după cum v-ați dat seama, nu era om de show, iar Irina, toată viața scoasă în vitrină, voia, pentru o dată în viață, să fie în casă.

La biserică, însă, biserica cea mică de la poale, cu clopotul răgușit, s-a strâns toată Slătioara. Și când a ieșit nunta pe ușă, mirele în haină neagră coasă de el însuși, cu nasturi de corn, mireasa în rochia cea bună, cu poala cusută în prăvălia de pe strada Marei, și fata cu părul de foc ținând cămașa mirelui de-o parte și pe cea a miresei de alta, ca un stâlp de legătură între ei, ulița a răsunat de urat, și cineva a tras și un pușcăt, deși nu era praznic încărcat, și nimeni nu l-a certat.

Crâșmarul a pus butoaiele. Femeile au întins mese până la poarta bisericii. Bătrâna de la poarta de jos, aceeași care zicea că frumusețea se uită, a venit la Irina și i-a pus în palmă o nucă.

– De la mine, măi dragă. Nucă e de-ajuns. Cine-a băgat în casă dragoste, nu mai duce lipsă de nimic.

Iar seara, când s-a stins lumina în casa cu ferestre verzi, și în casa de peste iaz, Irina, doamna Irina, cum începea ulița să-i zică, cu un fel de respect nou, căci femeile din oraș au simțit, înainte să o înțeleagă, că ceva s-a schimbat în aer, a stat pe pridvor, lângă Petru, și s-au uitat la luna care ieșea peste deal.

– Petre, a zis ea, după o vreme. Toată viața mi s-a spus că sunt frumoasă. Și m-am obișnuit cu vorba asta ca un obișnuiește omul cu o haină veche. Abia acum înțeleg că nimeni nu m-a iubit, m-au admirat, ceea ce e altceva. Admirația se uită la tine ca la o icoană. Iubirea se uită la tine ca la un om. Mulțumesc că m-ai uitat pe mine ca la un om.

Petru a tăcut o vreme. Apoi a zis, cu limba lui neîndemânatică la vorbe mari:

– Și eu îți mulțumesc. Eu nu știam că haina pusă în cui se uzează de una singură, am zis-o ca pe o vorbă aruncată. Tu ai stat și te-ai gândit la ea trei ceasuri. Uite ce e omul, Irina: aruncă cu pietre în bezna și câteodată, din bezna, răspunde cineva.

Au mai trecut ani. Mara a crescut, a învățat carte, și se zvonea că va lua prăvălia în primire, cu mână sigură și cu glas de clopoțel. În casa cu ferestre verzi s-a născut, la un an după nuntă, un băiat, cu păr negru ca Irina și cu obrajii lui Petru, iar primul desen al Mării, agățat deasupra pătuțului, a fost o casă cu trei raze de soare. Pe una scrisese „TATA”, pe alta „MAMA IRINA”, iar pe a treia, cu literele care alergau una după alta ca găinile după porumb: „ȘI EU”.

Iar oamenii din Slătioara, căci pilda aceasta s-a povestit la gura sobei mai departe de tot orașul, au tras învățătura lor, fiecare după puterea lui. Negustorii au zis că norocul lui Petru a fost să aibă o prăvălie pe drumul ei. Croitoresele au zis că i-a câștigat poala bine cusută. Bătrâna de la poarta de jos a râs și le-a dojenit pe toate:

– Nici una, măi proastelor! Prăvălii sunt multe, și poale se desfac în fiecare zi. Al lui Petru a fost altceva: el nu a vrut nimic. Și cel care nu vrea nimic este cel mai bogat om din camera, căci toți ceilalți vin la el cu goana după ceva, iar el stă liniștit ca o casă cu raze de soare. Omul acela a iubit pe fata lui în fiecare zi, tăcut, fără să știe că iubește, și dragostea aceea l-a umplut pe dinăuntru până a început să dea și pe-afară, ca o oală prea plină. Iar femeia care știe să vadă, și sunt puține, că vederea asta nu se ia cu banii, a văzut lumina aceea și s-a dus la ea ca fluturele la lampă. Drept care, luați aminte la tâlcul pildii:

Lumea crede că iubirea se câștigă cu fața, cu averea sau cu vorba dulce. Dar inima omului nu se cucerește prin a fi dorit, ci prin a fi văzut. Cel care iubește cu răbdare, zi de zi, fără să știe că iubește, acela strălucește fără să-și dea seama. Iar cel care știe să vadă lumina aceea, acela este, dintre toți oamenii, cel mai bogat.

Și dacă veți trece vreodată pe strada Marei din Slătioara, priviți casa cu ferestre verzi. Deasupra ferestrei atelierului, pe sârma bătută în cui, atârnă și azi un șir de desene vechi, pătate de lumină: case cu raze de soare, pisici albastre, oameni care se țin de mână. Iar dacă e seară și e aprinsă lampa, veți vedea poate trei umbre la fereastră, una înaltă, care cosește, una cu păr negru, care toarce, și una mică, roșcată, care desenează. Și lumina care iese pe geam nu e lumina lămpii.

E altceva.

CUVÂNT ÎNAINTE

Această comedie se joacă pe-o singură ușă. Ușa de la intrare nu se închide niciodată cu cheia, ci doar cu zăvorul cel ușor, ca să poată intra ploaia, poala desfăcută, musafirul bun și întâmplarea cea bună. Scaunul de lângă ușă este personaj principal. Actorii sunt rugați să-l joace cu răbdare și să nu-l lase niciodată gol, căci în el stă toată taina piesei.

CASA CU RAZE DE SOARE

Comedie în trei acte și un epilog

după pilda omului care nu cerea nimic

DRAMATIS PERSONAE

PETRU SOCOTEANU, croitor, treizeci și unu de ani, crescut de o văduvie sărmană, tată singuratic

MARA, fiica lui, nouă ani, păr roșu ca focul de sub cazan

IRINA, fiica logofătului, douăzeci și patru de ani, socotită cea mai frumoasă fată din Slătioara

FLORIN LOGOFĂTUL, negustor înstărit, cincizeci și cinci de ani, tatăl Irinei

VASILE CĂMĂTARUL, negustor de zestre, rival mândru și gura târgului

GHEORGHE CRÂȘMARUL și LENUȚA, crâșmăreasa

FILOFTEEA, bătrâna de la poarta de jos, haina de înțelepciune a uliței

PREOTUL DANIIL

RUXANDRA, fosta soție a lui Petru

DIDINA și PAVELINA, femei la fântână

UN GLAGN, UN NĂRAV, ORAȘUL

Locul acțiunii: Slătioara, oraș de munte așezat într-o vale strâmtă, unde râul coboară zgomotos peste pietre. Nu departe, într-o căldare de stâncă, izvorește o apă sărată, de la care și-a luat orașul numele. Pe câmp mai ies la iveală ciocane de piatră și schele de susan cu calul înaripat, amintire din vremea dacilor.

Vremea: o toamnă lungă, între Sânziene și Sfântul Dimitrie.

ACTUL I

SCENA 1

Atelierul croitorului de pe strada Marei. Zorii nu s-au ivit încă. Pe masa de lucru: o lampă cu abajur de hârtie galbenă, un bulgăre de ceară, o mașină de cusut cu pedală, suluri de stofă. Pe o sârmă întinsă deasupra, prinse cu pioneze, desene copilărești: o casă cu două raze de soare, pisici albastre, un bărbat cu pălărie ținând de mână un copil cu păr de foc. Ușa din stânga dă în camera de locuit. Se aude din fund un glas bărbătesc cântând deșteptarea pe un ton atât de stricat, încât până și flacăra lămpii parcă pâlpâie rușinată.

PETRU (dinăuntru, cântând răgușit): Scoală, găinușo, că-i ziuă, scoală, că m-a lăsat iubitu-n poală…

MARA (intrând în cămașă de noapte, cu o cizmă în picior și una în mână, mijiind ochii): Tată! Chiar și cocoșii și-au bătut căpșoarele de perne pe urechi ca să nu te audă.

PETRU: Bună dimineața și ție, măi raza mea mică.

MARA: Ai promis că nu mai cânți până nu iese soarele.

PETRU: Am cântat pentru soare, să se grăbească. Vezi, a și ieșit.

MARA (mărind ochii spre fereastră, unde e încă bezna nopții): Tată, soarele nici n-a pornit de-acasă.

PETRU: Atunci am cântat degeaba. Îmi iau înapoi melodia și o pun la păstrare, pentru mâine.

MARA: Degeaba n-o pui, că stă la tine ca argintul la cămătar: iese mai puțin decât intră.

PETRU (râzând): Vezi, de-aia te duc eu la școală, să înveți vorbe cu care să mă împungi. Ia, du-te și spală-te, că mămăliga nu se învârte singură.

MARA (încălțându-se): Se învârte dacă o lași. Vecina Zamfira zice că a ei s-a învârtit trei zile după ce a plecat moș Gheorghe la târg și a găsit-o proaspătă.

PETRU: Vecina Zamfira mai zice că a văzut și o goblină la fântână. Mergi, mergi.

Mara iese spre odaia de locuit. Petru scoate limba între buze și pornește mașina de cusut. Se aude croncănitul cocoșilor, apoi glasul oalelor. Mara se întoarce cu două farfurii.

MARA: Tată, de ce mama a plecat?

Petru oprește mașina. Lampa trosnește. O pauză cât o bătaie de inimă.

PETRU (liniștit): Unii oameni sunt făcuți să stea, măi fată. Alții sunt făcuți să plece. Mama ta era din aia care pleacă. Nu-i bai. Nu ne-a lăsat în urmă nimic rău, ne-a lăsat pe noi doi, și asta-i ca o pâine: e mai bine păstrată decât vândută.

MARA: Și dacă eu o să plec?

PETRU (o măsoară din cap până-n picioare): Tu ai să pleci departe cu școala și cu rochia, dar o să te întorci seara. Codița ta de aici, la cuier, îmi stă mărturie.

MARA: Și dacă te însori iar?

PETRU (ridică sprânceana): Cine să mă ia, măi fată? Pe mine m-a luat odată norocul și m-a dus la păguba.

MARA (înclinându-ște capul, serioasă): Tată. Tu cosești bine. Dar la vorbe ești ca măgarul la vioară. Dacă vine o doamnă bună pe ușa asta, tu nu-i zici nimic, da?

PETRU: Îi zic bună ziua.

MARA: Bună ziua nu-i de-ajuns. Mie îmi trebuie și o mamă care să știe să-mi împletească codița fără să mă julească.

PETRU: Ce vrei, măi fată, să pun anunț la biserică? „Croitor cu fetiță și cu datorii, dorește doamnă pricepută la codițe”?

MARA (gânditoare): Nu. Pune: „Casa cu două raze de soare caută a treia rază. Plata: cinste și mămăligă aurie.”

PETRU (râde, apoi se oprește brusc, privind-o): Cine ți-a zis vorba asta, cu razele?

MARA (arătând peretele cu desene): Eu am zis-o. Casa are două raze: tu ești una, eu sunt alta. Ne ținem de casă. Dacă mai vine cineva, desenăm cu trei.

Petru înghite în sec și se întoarce la cusătură. De după perdea se văd, pe fereastră, trecând două siluete cu coșuri. Se aude glasul înăbușit al femeilor.

DIDINA (afară): Sărmanul om, cum se descurcă singur cu fata…

PAVELINA (afară): Se descurcă, măi dragă, da’ casa lui nu-i casă. E atelier cu pat.

PETRU (răspicat, fără să ridice capul): Casa mea e casă, doamnelor! Și dacă aveți poală desfăcută, puteți intra, nu vă uitați pe geam ca la urs!

Femeile chicotesc și se îndepărtează. Petru dă din cap, amuzat. Mara râde în farfurie.

MARA: Tată, toată lumea te plânge. De ce?

PETRU: Fiindcă plânsul pe alții e sportul cel mai ieftin din orașul ăsta. Nu cere nici măcar minge.

MARA: Și tu pe cine plângi?

PETRU (după o tăcere): Pe cel care coase noaptea și nu are cui să-i arate cusătura dimineața.

Se aude clopoțelul școlii în depărtare. Mara sare, îmbracă repede șorțul, ia traista cu cornulețe.

MARA (la ușă): Tată! Să nu bei cafeaua fără mine seara! Și să nu cosi în întuneric, că te-a înțepat degeaba aseară și ți-a curs sângele pe postavul cămătarului.

PETRU: A fost doar o picătură.

MARA: Picătura e lac în casa săracului. Pa!

Fuge. Petru rămâne singur. Se uită la desenele de pe sârmă. Se ridică, ia o bucată de cărbune de la soba, stă pe vine în fața desenului casei cu două raze. Cu mâna grea a croitorului, trage o linie timidă, o a treia rază, strâmbă. O privește. Apoi o șterge cu degetul umezit, încet, până dispare.

PETRU (către desen, mormăind): Încă nu, măi fată. Încă nu.

Pornește mașina. Cortina coboară încet peste zgomotul aceia care cântă ca o ploaie măruntă.

SCENA 2

După-amiaza aceleiași zile. A început o ploaie grea, cu picături mari, „ploaie cu genunchi”. Afară e întuneric de-a binelea, deși ceasul abia a trecut de trei. Petru coase ultima cusătură la o haină de postav. Intră furtunos VASILE CĂMĂTARUL, înalt, burduhan, cu lanț de argint pe piept și cu haina ținută peste cap în loc de umbrelă.

VASILE: Petro! Omul meu! Iată-mă, ca norocul: fără să bat la ușă!

PETRU: Norocul, Vasile, bate la ușă. Tu intri ca apa în pod.

VASILE: Lasă vorbăria, că n-am venit la carte. Haina! E gata? Că mâine am treabă mare la târg.

PETRU (întinde haina): E gata. Și te-a costat mai puțin decât vorbele tale, căci am cosit peste o picătură de sânge, de la înțepătură, și am zis să nu-ți cer nimic pentru asta.

VASILE (întorcând haina pe toate părțile, cu nasul pe ea): Sânge? Ai pus sânge-n haina mea? Petro, dacă mă îmbolnăvesc de oameni, îmi plătești leacul!

PETRU: Sângele meu e sănătos, Vasile. Ține de cald și de tămăduire. Ca o mătură de izvar.

VASILE (îmbracă haina, se admiră în oglinda mică): Frumoasă haina. Frumoasă și haina, și ce o să stea în brațele mele anul ăsta, până la Sfântul Dimitrie.

PETRU (molcom): Ce-o să stea, Vasile?

VASILE (rotindu-se): Fata logofătului, măi Petro! Irina! Toată Slătioara știe. Toți cerereii au luat-o razna, dar eu am și avere, și inel, și mustață în picioare. Am cumpărat deja și perna de fulg pentru zestrea ei.

PETRU: Ai cumpărat perna înainte să cumperi mireasa?

VASILE: Afacerea, frate Petro, e ca mămăliga: întâi pui apa la fiert, apoi torni făina. Eu am apa. Făina vine singură.

PETRU: Am auzit că făina aia e cam scumpă, Vasile. Și nu se lasă dusă la moară cu vorba.

VASILE (râzând grosolan): Lasă, că am eu cuvântul bun! Mă duc la târgul cel mare, mă urc pe butoi și o cer de soție în fața lumii. Fata nu poate zice nu în fața lumii! E legea!

PETRU: Nu știu, Vasile. Legea asta nu mi-e scrisă în carte.

VASILE: Ți-o scriu eu cu creta pe spatele tău, dacă vrei! Hai, pa, că mă așteaptă zestrea! Vrei și tu ceva din zestre? Îți aduc o mireasă la pachet, mai mică, de rezervă?

PETRU (râzând): Du-te, du-te, că-ți crește ego-ul în ușă și nu mai încape.

Vasile iese în ploaie, strigând spre cer. Petru dă din cap și se așază la mașină. Sunetul ploii se întețește. Ușa se deschide scurt, cu un sunet ca o întrebare. Intră IRINA, cu rochia cea bună strânsă în brațe, udă leoarcă, cu picurii șiroind de pe cocul sever.

PETRU (fără să ridice capul): Bună ziua să vă dea Dumnezeu. Puneți-vă pe scaunul de lângă ușă, că-i mai cald. Ce aveți?

IRINA (uimită de primire): Bună… ziua. O poală desfăcută. Se poate astăzi?

PETRU: Se poate ce se poate. Dacă nu-i rochia de mers după gânganii de seară, se poate și pe loc.

Irina zâmbește, primul zâmbet din ziua aceea, și poate din mai multe. Se așază. Petru ia rochia, o întoarce pe dos cu mișcarea unui om care întoarce o carte veche cu respect, găsește cusătura scăpată, trage de fir, cosește tăcut, cu limba între buze. Afară tună încet. Lampița sfârâie.

IRINA (privind peretelul): Ce desene frumoase.

PETRU: Mâna fetei mele. Mâna mea e la cusut, a ei e la visat.

IRINA (aproape pentru sine): Case cu două raze de soare… De ce două?

PETRU: Întrebați-o pe autoare. Ea zice că ea e o rază, eu sunt alta, și ne ținem de casă.

IRINA (cu un ton pe care nu și-l recunoaște): Și dacă vine cineva?

PETRU (oprește acul o clipă): Atunci, zice ea, desenăm cu trei. Dar deocamdată creionul stă la păstrare.

Tăcere. Ploaia bate în fereastră ca cineva care vrea să intre, dar nu îndrăznește. Irina privește desenul cu casa, scrisul strâmb peste el: „ȘI TATA ȘI EU”.

IRINA: Copilul dumneavoastră?

PETRU: Viața mea. Mai lipsește un pic la poală.

IRINA: Și… mama ei?

PETRU: A plecat, pe vremuri, când era fata mică. Unii oameni sunt făcuți să stea, alții să plece. Ea era din aia care pleacă.

IRINA: V-ați supărat?

PETRU: La început, da. Cine zice că nu s-a supărat, minte. Apoi am văzut că supărarea e ca o poală desfăcută: dacă nu o cosești, te împiedici de ea toată viața. Și-am cusut-o. A fost greu, măi doamnă, foarte greu la început. Da’ omul învață. Omul învață să facă pâine, să împletească codițe, să doarmă cu un ochi deschis când copilul tușește. E o școală fără învățător, asta e. Dar la școala asta nu copiezi de la nimeni și nu toci. Doar trăiești.

Cosește în continuare. Două-trei cusături. Apoi, poate că oboseala de seară, poate că ploaia, poate că duhul locului, care scoate adevărul din oameni ca pe nuci din coajă, adaugă cu totul întâmplător:

PETRU: Dacă omul n-are pe cine să iubească în fiecare zi, frumusețea e ca haina pusă în cui, se uzează de una singură.

Irina nu răspunde nimic. Rămâne cu privirea pe desenul cu două raze, ca și cum acolo, pe o hârtie mototolită, ar fi citit pentru prima dată o carte pe care o căuta de-o viață. Petru termină poala, rupe firul cu dinții, întoarce rochia pe față, o scutură de două ori, o ține la lampă, apoi i-o întinde.

PETRU: Gata. Treizeci de bani. Sau nimic, dacă ploua prea tare și n-aveți mărunt.

IRINA (scoțând banii, cu mâinile care nu-i mai ascultă): Am… am. Și e o vorbă… nu o luați ca pe o vorbă de dragoste, că nu știu să fac vorbe de-astea, dar casa dumneavoastră e caldă fără foc mare.

PETRU (zâmbind): Focul mare e scump, doamnă. Noi ne încălzim cu două raze.

Irina iese în ploaie. Rămâne o clipă sub streașină, cu rochia strânsă la piept nu ca să n-o ude, ci ca să țină ceva aproape. Petru o zărește pe fereastră, ridică din umeri spre sine însuși și pornește mașina.

Cortina.

SCENA 3

A doua zi, dimineață. Atelierul. Pe masă, o ceașcă de ceai aburind. Petru coase. Ușa se deschide. Intră Irina, cu o altă rochie, peste braț, cu o cutie mică de lemn în mână.

IRINA: Bună ziua. Mai am… o poală.

PETRU (ia rochia, o cercetează la lumină, pe dos, pe față, o mirosă, o zgâlțâie ușor): Doamnă Irina, poala asta e mai sănătoasă decât mine. Nu-i nimic desfăcut aici. Nici măcar o intenție.

IRINA: Am zis că poate… vi se pare.

PETRU: Știți ce vi se pare mie? (O măsoară peste ochelari.) Că stați pe scaunul de lângă ușă de ieri și v-a plăcut că-i cald. Croitorul are o pătură în spatele prăvăliei. Dacă stați mult, o puneți pe genunchi, că la geam bate vântul.

IRINA (după o clipă, așezându-se): Atunci o să stau. Cu pătură.

Petru îi aduce pătura, o așterne pe genunchii ei cu un gest firesc, ca și cum ar așterne un covor pe masa de tăiat, apoi se întoarce la lucru. Tăcere plăcută. Doar mașina croncănește.

IRINA: Nu mă întrebați de ce vin.

PETRU: Nu întreb croitorul din mine decât de fire. Restul e treaba dumneavoastră.

IRINA: Și nu vă mirați?

PETRU: Mă mir, doamnă, dar la mine mirarea e ca apa la moară: intră, iese, râșnește puțin, trece. Omul care se miră mult nu mai termină nici haina de duminică.

Irina râde. Râde cu adevărat, din piept, un râs pe care nu și-l mai auzise demult. Se deschide ușa din stânga și intră Mara, cu traista școlii, cu codițele drepte ca săgețile, oprită brusc în prag la vederea musafirului.

MARA (șoptit, către Petru): Tată. E ea. E fata de la fereastră!

PETRU: Vezi să nu strici ceapa în cămară, măi fată. E doamna Irina. Spune bună ziua.

MARA (executantă, cu o încovoiere de sold): Bună ziua, doamnă!

IRINA: Bună ziua, Mara. Știu că te cheamă Mara. Toată orașul știe. Știu și de codițele drepte ca săgețile. Și de pâinea cu coajă aurie. Și că știi să desenezi case.

MARA (privind-o pe sus): Și eu știu de dumneavoastră. Băieții din clasă vă știu pe de rost. Gică spune că v-a văzut odată și a uitat să respire.

PETRU: Gică ăla uită să respire și când începe școala.

MARA (lui Irina, cu seriozitate de judecător): Doamnă. Eu vreau să vă întreb ceva. De ce stați aici, pe scaunul de lângă ușă, deși casa dumneavoastră e mai mare ca a noi și are gâscani și livezi?

IRINA (luată prin surprindere): Ei, Mara, poala mea…

MARA (tăios): Nu-i adevărat. Tata a zis că poala e mai sănătoasă ca el. Deci?

PETRU (printre dinți): Mara. Politețea.

MARA: Tată, asta e politetea mea. Intrebarea e urâtă, da’ e singura pe care o am.

Tăcere. Irina se uită la fetița cu părul de foc, la ochii ei verzi, umezi, care nu se lasă duși cu vorba, și ceva se deschide în ea ca o ușă veche unsă.

IRINA (încet): Adevărul, Mara? Acasă toată lumea mă privește. Aici, o clipă, m-am simțit văzută de cineva care nu vrea nimic de la mine. Și asta e mai caldă decât gâscanii.

MARA (aprobativ): Bun răspuns. Acum beți ceaiul că s-o răcit.

Petru dă peste cap un sul de postav. Irina râde din nou. Prin fereastră trec Didina și Pavelina; se opresc, se holbează, își dau coate, pleacă repede. Filofteea apare în prag cu un coș cu ouă.

FILOFTEEA: Sărut-mâna, croitorule. Ouă proaspete pentru fata care crește.

PETRU: Sărut-mâna, moș Filoftee. Intrați, nu stați în prag.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

FILOFTEEA (intrând, zărind-o pe Irina, fără nici cea mai mică surpriză): Bună ziua, măi Irină. Stai liniștită pe scaun, fată. Eu am mai văzut ploi care au început cu o poală desfăcută. (Către Petru.) Bani nu-ți dau pe ouă. Îmi dai tu mie, la iarnă, o mănușă împletită pentru guta asta.

PETRU: Două mănuși, moș Filoftee, dacă mai aduceți vorbe bune pe ușa mea.

FILOFTEEA (râzând cu gingii): Vorbe bune nu se plătesc, măi fată. Se cer. Ca dragostea. Hai, sănătate!

Iese. Irina rămâne cu privirea pe ușă.

IRINA: Bătrâna știa că vin.

PETRU: Moș Filofteea știe tot ce mișcă în Slătioara, mai puțin prețul la sare. Pe ăla îl știe și mai bine.

MARA (culegându-și traista): Eu mă duc să învăț. Doamnă Irina, dacă mai aveți poale, aduceți-le. Dar să știți: tata cosește, nu vorbește. La vorbe e ca măgarul la vioară. Dacă vreți cântat, veniți dumneavoastră.

IRINA (zâmbind): Țin minte, Mara.

MARA (la ușă, întorcându-se): Și încă ceva. Raza a treia nu se desenează ușor. Dar merită.

PETRU: Mara! La școală!

MARA (fugind): Acolo merg, acolo merg!

Cortina încet peste atelierul în care aburul ceaiului se ridică ca o rugăciune mică.

ACTUL AL II-LEA

SCENA 1

Fântâna din poiana din fața bisericii. Prânzul. DIDINA și PAVELINA ostoiesc gălețile, iar CRÂȘMARUL GHEORGHE stă pe banca de piatră, cu bocancii descălțați, răcorindu-și tălpile. LENUȚA, crâșmăreasa, toarnă apă peste varza din coș.

DIDINA: Zău, zău, zău! A treia zi la rând! Intră dimineața în prăvălia croitorului și iese seara cu obrajii de trandafir!

PAVELINA: Și cu ce intră, măi Didină? Că eu am văzut-o: cu rochii! Rochii sănătoase! Ce să-i coasă omul?

DIDINA: Poale, măi Pavelină! Săraca, poalele i se desfac când vede croitorul! Așa e dragostea la femeile frumoase: nu stă în piept, stă în poală!

GHEORGHE CRÂȘMARUL (râzând sălbatic): Stai să vezi ce zice logofătul! Băiatul meu a auzit de la hangiul din vale: logofătul a dat deja poruncă să i se strângă zestrea în două lăzi! Două lăzi pentru croitor!

LENUȚA: Zestrea nu e problema, Gheorghe. Problema e casa. Cum bagi fata logofătului în casa cu două camere, peste atelier, peste copilul altuia?

GHEORGHE: Cu dragoste, Lenuță, cu dragoste! Dragostea e ca apa din fântâna asta: dacă e curată, umple orice vas, și ligheanul, și butoiul, și borcanul ciobit!

LENUȚA: Da’ dacă e tulbure?

GHEORGHE: Atunci bei noroi și zici că e ciocolată. Ca mine, de când m-am însurat cu tine.

Râsete generale. Se apropie VASILE CĂMĂTARUL, cu haina nouă, cu inelul la deget, cu pas de cocor îndopat.

VASILE: Bună ziua, oameni buni! De ce râdeți? Că eu aduc vești mari!

PAVELINA (răutăcioasă): Ce vești, măi Vasile? Ai plătit datoria la croitor?

VASILE: Ce datorie, măi femeie? Eu plătesc totul înainte! Eu plătesc până și viitorul înainte! Ascultați toți: la târgul cel mare, peste două săptămâni, mă urc pe butoiul din fața cârciumii și o cer pe Irina de soție în fața lumii! În fața lumii întregi!

DIDINA: Și dacă zice nu?

VASILE (râzând): Nu poate zice nu în fața lumii, femeie! E legea! Fata care zice nu în fața lumii rămâne ca târgul fără lăutari! Rămâne de batjocura satelor!

GHEORGHE: Și dacă inima ei zice altceva decât legea?

VASILE: Inima, Gheorghe, e ca portofelul: dacă e plin, nu mai zice nimic. Eu o umplu de aur. Simplu.

Intră FILOFTEEA, cu spatele legănat, cu bățul care atârnă ca un clopot.

FILOFTEEA: Simplu zici, măi Vasile. Păi eu am văzut multe simple în viața mea. Am văzut sămânță simplă care a dat fân. Am văzut și piatră simplă care a dat floare, căci a stat în locul potrivit.

VASILE (disprețuitor): Ce zici, moș Filoftee? Că croitorul înflorește?

FILOFTEEA: Zic, măi băiete, că piatra care crede că e sămânță e cea mai nefericită piatră din ogradă. Și mai zic că fata logofătului are ochi de vultur. Vulturul nu se uită la lanțul de pe pieptul tău, se uită la mâinile tale. Ce au mâinile tale, Vasile?

VASILE (uitându-se la ele, puțin stingherit): Au… au inel.

FILOFTEEA: Un inel nu ține de cald nimănui, măi fată. Nici miresei, nici copilului, nici casei. Ia, du-te și coase-ți singur nasturele de la manșetă, să vezi cum e. (Către celelalte.) Și voi, femei, lăsați fata în pace. Dacă vrea să stea pe scaunul de lângă ușă, stă. Ușa ți-e deschisă, casa ți-e caldă, omul ți-e bun: de mai mult ce-ți trebuie femeii? De catifea? Catifea se șterge, oameni buni. Se șterge ca rujul de pe buze la hram.

VASILE: Vom vedea, moș Filoftee. La târgul cel mare vom vedea. Butoiul meu e mai înalt ca butoiul tău de înțelepciune.

FILOFTEEA (râzând): Dar mai gol, măi băiete. Mult mai gol.

Se sting luminile peste fântână, rămânând doar zgomotul apei trase în glaf.

SCENA 2

Odaia de primire a casei logofătului. Mobiler greu, covor cu flori îndesate, icoane cu lumânări aprinse, o oglindă mare, ovală, încadrată în nuc poleit. FLORIN LOGOFĂTUL stă la masă, cu cămașa deschisă la gât, cu mustața zburlită, cu o hârtie în față pe care nu o citește. IRINA stă în picioare, dreaptă, cu mâinile unite, privind pe fereastră spre livezi.

LOGOFĂTUL (explodând): Irina! Fata mea! Inima ochilor mei! Ce faci tu, măi fată? Trei săptămâni! Trei săptămâni toată Slătioara vorbește numai de asta! Fata logofătului la croitor! La croitor, Irina! Care-i planul? Să cosești tu poalele neamului nostru până la sfârșitul vieții?

IRINA (liniștită): Nu, tată. El coase foarte bine. N-am învățat nimic de la el în privința asta.

LOGOFĂTUL: Știu că coase bine! Toată lumea știe! Și pâinea lui e bună, și fata lui e creștină, și casa lui e curată, dar tu ești fata mea, Irina! Ai avut cererei cu moșii și cu pământurile, cu lanțuri de aur, cu ofițeri! Și tu stai pe un scaun de lângă ușă, în prăvălia de la poarta de jos!

IRINA (întorcându-se spre el): Tată. Vrei să-ți spun de ce?

LOGOFĂTUL: Spune! Spune, că mie mi-așa buhul în cap că nici socotelile nu-mi ies!

IRINA: Uită-te la mine, tată.

LOGOFĂTUL: Te uit! De douăzeci și patru de ani te uit! Ești frumoasă, fată mea! Ești comoara mea!

IRINA: Nu mă uita ca pe o comoară. Uită-te la mine ca la un om. Ce vezi?

LOGOFĂTUL (încurcat): Văd… văd fata mea. Frumoasă. Cu ochi supărați.

IRINA: Cu ochi supărați. Știi de ce? Fiindcă de când mă știu, tată, toată lumea mă privește. Mă privește ca pe icoană. Mă privește ca pe comoară. Mă privește ca pe trofeu. Cărăușii se opreau din drum pentru mine. Negustorii își lustruiau lanțurile pentru mine. Ofițerul acela și-a lăsat mustața crescând trei săptămâni pentru mine. Și tu, tată, m-ai crescut ca pe o zestre care trebuie păzită, ca pe o vază care nu trebuie spartă. Și eu stăteam în vaza asta și mă uscam. Știi ce înseamnă, tată, să fii privită de toată lumea și văzută de nimeni?

LOGOFĂTUL (mai moale): Fată mea…

IRINA (mergând spre oglindă): Mă uitam în oglinda asta și vedeam o fată frumoasă. O păpușă scumpă. O haină bună de duminică. Și nimeni, nimeni nu m-a întrebat vreodată: Irina, de ce stai pe scaunul de lângă ușă? Ce te doare? Ce îți lipsește? Până într-o zi de ploaie, când mi s-a desfăcut poala și am intrat într-o prăvălie mică, cu miros de ceară și de in. Și acolo un om a ridicat ochii de pe cusătură, m-a măsurat din cap până în picioare, și-a văzut umerii mei încordați. Și-a văzut mâinile mele ținute strâmb pe poală. Și-a văzut că sunt obosită. Nu că-s frumoasă. Că-s obosită. Și mi-a spus: „Puneți-vă pe scaunul de lângă ușă, că-i mai cald.” Tată, în viața mea nimeni nu mi-a spus să mă așez unde e cald. Toți m-au pus la loc de cinste, la loc de vitrină, la loc de frig. Și eu înghețam în cinstea lor.

LOGOFĂTUL (ștergându-și fruntea): Irina… dar omul acela… el e sărac, fată mea. Are o fată. Are o prăvălie cât palma. Ce-ți dă el? Ce-ți poate da?

IRINA: Nu-mi dă nimic, tată. Și asta-i comoara. El nu vrea nimic de la mine. Nu vrea zestrea ta, nu vrea frumusețea mea, nu vrea numele nostru. M-a uitat pe mine. Și mi-a arătat că se poate. Știți ce mi-a zis el, fără să știe că-mi spune mie? Mi-a zis: „Dacă omul n-are pe cine să iubească în fiecare zi, frumusețea e ca haina pusă în cui, se uzează de una singură.” Tată, eu am fost toată viața o haină pusă în cui. Mă uscam. Și el, croitorul, mi-a arătat ce înseamnă să fii purtat cu dragoste în fiecare zi. Nu ca o haină de duminică. Ca o haină de lucru, care ține de cald la greu.

Tăcere. Logofătul se ridică, face doi pași, se oprește, face alți doi pași, ca un urs în cușcă.

LOGOFĂTUL: Și dacă te-aș duce eu acum la el? Dacă l-aș întreba eu ce are de gând? Ce-mi zici tu?

IRINA (zâmbind pentru prima dată): Zic: lasă poala la ușă, tată.

LOGOFĂTUL: Cum adică?

IRINA: El răspunde mai bine decât vorbește. Nu-l întreba mult. Lasă-l să-ți dea el răspunsul. Și tată… ia-ți bastonul. Nu de întors pe drum. De ținut în mână, să nu-ți tremure.

Logofătul o privește. Apoi scoate un oftat lung, din fundul pieptului, se duce la cuier, își ia pălăria, o pune pe cap, o dă jos, o pune la loc, o ia din nou.

LOGOFĂTUL: Dacă mă face de râs, Irina, îți tai zestrea!

IRINA: N-ai cu ce, tată. Deja mi-ai tăiat-o. Ai tăiat-o în două lăzi și-ai pus lacătul pe ele. Eu mi-am luat zestre de la mine: o poală desfăcută și o zi de ploaie.

LOGOFĂTUL (la ușă, murmurând): Doamne, Doamne, să mă ierte nevasta mea de la groapă, că fata asta mi-a ieșit mai scumpă la socoteală decât toată neguțătoria mea.

Cortina.

SCENA 3

Atelierul croitorului. Seară. Petru coase. Mara desenează la masa mică. Se bate la ușă. Intră LOGOFĂTUL, cu pălăria în mână, cu bastonul în cealaltă, cu mustața zburlită ca o mătură udă.

LOGOFĂTUL: Bună seara, croitorule.

PETRU (ridicându-se): Bună seara, moș Florine. Intrați. Nu stați în prag, că lăsați curentul și curentul aici e ca omul sărac: intră repede și iese greu.

LOGOFĂTUL (intrând, privind în jur): Curat. Curat ai aici, Petre. Mai curat ca la mine în casa cea mare. La mine e curat de două ori pe an: de Paști și când vine neamul.

MARA (ridicându-se și executând o încovoiere de sold): Sărut-mâna, moșule!

LOGOFĂTUL (descoperindu-și pălăria, uluit de propriul gest): Săruți, măi fată… Săruți…

PETRU (către Mara): Fato, ia desenele și du-te înăuntru. Moșul are treabă cu mine.

MARA: Tată, la casa asta parcă eu sunt sfatul cel mare. Lasă-mă.

PETRU: Mara.

MARA: Mă duc, mă duc. Dar strigați-mă dacă vă încurcați în vorbe. (Trece pe lângă logofăt, șoptindu-i.) Moșule. Tata e bun la cusut. La vorbe e ca măgarul la vioară. Aveți răbdare.

Iese. Logofătul rămâne în picioare, strângând bastonul. Petru îi scoate scaunul cel bun, îl șterge cu mâneca, îi face semn să stea.

LOGOFĂTUL (aruncându-și vorba, ca pe o piatră în lac): Petre. Vin să-ți vorbesc de o treabă. Nu de o cusătură. De o căsătorie.

PETRU (așezându-se și pe scaunul lui, în fața lui): Stați, moș Florine. Mai întâi o povață: când intrați pe ușa unui om să-i cereți o fată, nu începeți cu „de o căsătorie”. Începeți cu „sărut-mâna”. Că altfel sună a cumpărătură, și fetele nu se cumpără ca postavul.

LOGOFĂTUL (clipind): Sărut-mâna, măi omule!

PETRU: Sărut-mâna, moș Florine. Și acum, ziți.

LOGOFĂTUL: Fiică-mea, Irina, stă pe scaunul de lângă ușa ta de trei săptămâni. Se întoarce acasă cu obrajii de trandafir și cu ochii de rouă. Eu am pus socoteala pe degete, Petre, și nu-mi iese nimic: n-ai avere, n-ai moșie, n-ai nume mare, ai o fată de crescut, și totuși fata mea, care a refuzat negustori cu lanțuri și ofițeri cu epoleți, stă aici, în prăvălia cât palma, și zâmbește. De ce? Întreabă și tu un om, că eu de trei săptămâni întreb și nu pricep.

Petru se uită la el. Se ridică, se duce la sobă, pune ceașca de apă să fiarbă, se întoarce.

PETRU: Moș Florine. Eu nu-s om cu vorba lungă, dar o să-ncerc. Fata dumneavoastră nu mă iubește pe mine. Sau dacă mă iubește, e o altă iubire decât cea din cântece. Ea a venit aici să vadă cum arată un om când e întreg. Fiindcă fata asta, moș Florine, a fost toată viața ei deasupra: la fereastră, pe soclu, în vitrină. Privită de toți și văzută de nimeni. Unul câte unul, bărbații au venit la ea cu argintul strălucind și cu vorba dulce, și fiecare a vrut ceva de la ea: pe hambarele tale, pe numele tău, pe frumusețea ei ca să le strălucească casa. Și ea le-a simțit pe toate dinainte, că femeia simte pe piele goana după câștig ca pisica simte ploaia. La mine a intrat o femeie cu o poală desfăcută. Eu i-am cusut poala și i-am dat să stea lângă ușă, că era cald. Și desenele fetei mele erau pe perete, și-am zis adevărul despre viața mea, că altfel nu știu să vorbesc. Atât. Dacă din „atât” s-a făcut o iubire, moș Florine, înseamnă că iubirea nu e floare de seră. E buruiană de drum. Crește unde nimeni n-a semănat-o.

LOGOFĂTUL: Dar… fata mea… ce să-i dau? Că zestrea mea, slavă Domnului, e ca apa în fântâna adâncă: nu seacă!

PETRU: Nu-i dați zestre, moș Florine. Dați-i drumul. Zestrea de aur e ca haina nouă: te mândrești cu ea trei zile, a patra zi o porți la lucru și a cincea zi ți-e frică să nu ți-o fure. Dragostea e ca haina de lucru: o porți în fiecare zi și ți-e frică doar să nu ți-o iei singur de pe tine.

LOGOFĂTUL (după o tăcere lungă): Petre. Mă tem de un lucru. Tu ai o fată. Irina e fata mea cea mare, crescută ca o crin într-o oală de aur. Să nu se sfarme în casa asta mică.

PETRU: Moș Florine. Casa asta mică a crescut un copil. E ca pantoful bătrân: știe piciorul. Nu se sfarmă nimeni aici. Aici se coase.

Logofătul dă din cap, încet, ca un om care se lasă convins pe rând, fir cu fir, ca la o cusătură lungă. Ușa din stânga se deschide cu o lacrimă de lumină. Intră Mara, cu un desen în mână, cu ochii verzi strălucind.

MARA: Moșule. V-ați hotărât?

LOGOFĂTUL (râzând amar-dulce): Măi fată, încă socotesc.

MARA: Nu mai socotiți. Socoteala la dragoste e ca râsul la biserică: strică amândouă. Moșule, uite ce am desenat eu. (Întinde desenul.)

Logofătul ia desenul. Pe el: o casă, trei raze de soare, un bărbat cu mustață, o femeie cu coc, și între ei, un copil cu păr de foc ținându-i de mână pe amândoi. Dedesubt, scrisul strâmb: „ȘI TATA ȘI MAMA IRINA ȘI EU.”

LOGOFĂTUL (cu glasul răgușit): Trei raze…

MARA: Tata desenează mereu case cu două raze de soare. Una el, una eu. Dacă vine doamna Irina la noi, desenăm cu trei. Și moșule… raza a treia nu se desenează ușor. Dar merită.

LOGOFĂTUL (privind desenul, apoi privind-o pe Mara, apoi pe Petru; ochii i se umezesc): Petre… Nunta fac eu. Și nu mă oprește nimeni. Nici zestrea, nici vecinii, nici mustața mea!

PETRU (zâmbind): Nunta o facem noi toți, moș Florine. Că nunta nu e a celor doi. E a uliței. Dar zestre nu vreau nici un ban. Îmi ajunge o pătură bună de lână, că la geam bate vântul.

LOGOFĂTUL (batjocorindu-se singur, râzând cu poftă): O pătură! Auzi, o pătură de la logofăt! Slavă Domnului, am ajuns! Doamne, Doamne, băieții mei, dacă știam că așa se cere fata, ceream și eu pe maică-sa cu o plapumă, nu cu două prăvălii și un han!

Râd amândoi. Mara sare în brațele logofătului și-i dă un pupic pe mustață. Cortina coboară zgomotos, ca o ușă trântită de vânt vesel.

ACTUL AL III-LEA

SCENA 1

Târgul cel mare din Slătioara. Piața e plină: butoaie, lăutari, tarabe cu covrigi, căruțe, găști de gâște legate de picioare, femei cu cojoace, copii cu colaci în vârf de băț. Pe prispa cârciumii, butoiul lui Vasile Cămătarul, cu o pânză albă desfășurată, cu flori de hârtie, cu o cruce de argint spânzurată de un cui, gata de ofertă. VASILE stă pe butoi, cu inelul la gât, cu lanțul peste catifea, cu mustața unsă cu slănină. GHEORGHE CRÂȘMARUL, LENUȚA, DIDINA, PAVELINA, FILOFTEEA și mulțimea înconjoară. PETRU are o tarabă mică cu haine cusute, ceva mai la o parte, cu Mara lângă el, care vinde, strigă, măsoară și socotește mai ceva ca un negustor din Bacău.

MARA (strigând): Haine! Haine cusute de mâna marelui croitor! Se cumpără haina, se primește sfatul de gratuit! Nu se primește înapoi sfatul dacă nu vi se potrivește!

Râsete. Vasile bate din picior pe butoi.

VASILE: Lume! Lumea târgului! Luați aminte și luați loc! Astăzi, Vasile Cămătarul, cel care nu cere nimic înainte și plătește totul după, face pasul cel mare! Astăzi cer de soție, în fața lumii, pe cea mai frumoasă fată din Slătioara, din vale și de peste munte: pe Irina, fata logofătului!

Aplauze, fluierături, gălăgie. Irina apare în mulțime, cu rochia cea bună, cu un coș cu cumpărături. Se oprește. Mulțimea i se deschide drum ca marea.

VASILE (din vârful butoiului): Irina! Frumusețea lumii! Comoara neamului! Uite-mă aici, cu inelul și cu casa și cu hambarele pline! Te iau de soție și-ți dau catifea, blănuri, argint și un ceas cu cuc care cântă și noaptea! Ce zici, în fața lumii?

Tăcere. Toată piața ține răsuflarea. Irina se uită la el. Apoi se uită peste mulțime, spre taraba de haine, unde Petru s-a oprit din cusut și o privește peste ochelari, cu acul în mână, fără să spună nimic, fără să facă nimic, doar stând acolo, cald și tăcut.

IRINA (glăsuind limpede, ca clopotul): Vasile Cămătarule. Îți mulțumesc. Ești om gospodar și lumea te cinstește. Dar eu nu mă pot mărita cu tine.

VASILE (alb ca varul): Nu… nu poți zice nu, în fața lumii! E legea!

IRINA: Legea ta, Vasile. Nu legea mea. (Întoarce spre piață, vocea i se întărește.) Oameni buni! M-ați privit pe mine toată viața. De la fereastră, de la poartă, de la târg. M-ați privit și-ați zis: ce fată frumoasă! Și eu v-am mulțumit și-am zâmbit, că așa mi s-a spus să fac. Dar nimeni, niciodată, nu s-a uitat la mine să vadă dacă mi-e cald. Până într-o zi de ploaie, când mi s-a desfăcut poala și am intrat la croitor. Și croitorul acela m-a pus pe scaunul de lângă ușă, că acolo era cald. Și mi-a cusut poala, și mi-a arătat desenele fetei lui, și mi-a spus o vorbă pe care o să mi-o țin minte toată viața: că frumusețea fără dragoste e ca haina pusă în cui, se uzează de una singură. (Pauză.) De aceea, în fața lumii, spun adevărul meu: nu mă mărit cu cel care are mai mult, ci cu cel care mi-a dat caldura. Mă mărit cu Petru Socoteanu, croitorul!

Liniște o clipă. Apoi urletul pieței. Mara sare cât o prăjină. Filofteea bate din palme. Petru rămâne locului, cu acul în aer, ca un om lovit de o veste care e prea bună ca să fie crezută. Vasile stă pe butoi, cu gura căscată, apoi dă din cap, încet, încet.

VASILE (coborând de pe butoi, mâhnit dar drept): Păcat de flori. Le-am făcut eu cu mâna mea, din hârtie de la socotelile tale, Petre.

PETRU (apropiindu-se, punându-i mâna pe umăr): Vasile. Îmi pare rău. Dar îți spun un lucru pe care poate nu ți l-a zis nimeni: femeia nu e târg, măi omule. Nu poți urca pe butoi și să o cumperi cu vorba. Dar pe tine te mai așteaptă o fată undeva. Și pe aia nu o iei cu lanțul. O iei cu răbdare. Începe prin a-i coase tu singur nasturele de la manșetă. Să vezi cum e treaba asta de unul singur. Dup-aia vii și-mi povestești.

VASILE (râzând în ciuda mâhnirii): Să-ți coasă el haina de nuntă, gratis, că mi-a zis-o Filofteea de dimineață și n-am vrut s-o cred. Ia, zi, Petre! Îmi coși haina de nuntă, când o veni vremea?

PETRU: Gratis nu, Vasile. Dar cu plata amânată până la nunta ta. Și dacă mă chemi la masă, îți șterg și din socoteală.

GHEORGHE CRÂȘMARUL (strigând): Cumetrie! Cumetrie la târg! Butoiul meu se deschide pentru logodna croitorului cu fata logofătului!

MARA (sărirând în brațele lui Petru): Tată! Am zis eu! Raza a treia! Am zis eu!

Lăutarii încep o horă. Irina ajunge la taraba de haine. Petru o privește. Nu spune nimic înțelept. Spune singurul lucru pe care știe să-l spună.

PETRU: Ți-am cusut poala, doamnă. Acum o să cosesc tot ce se mai desface în casa noastră. Inclusiv inimile. Că-s croitor, nu pot să nu le cos.

IRINA (râzând cu lacrimi): Atunci coase repede, Petre Socoteanu. Că mai avem o nuntă până la Sfântul Dimitrie.

PETRU: O cos înainte de Sfântul Dimitrie. Cu o săptămână înainte. Că pe-aia o cos din zbor, măi Irină. E cea mai ușoară cusătură din viața mea.

Se prind de mâini în fața lumii. Cortina cade peste hora, peste butoiul gol al lui Vasile și peste zgomotul pieței care dă vestea mai departe, deal în deal, ca focul de paie.

SCENA 2

Seară, câteva zile mai târziu. Atelierul, pregătit de nuntă: hârtie albă la ferestre, un butoi cu vin, prăjituri pe platouri, oglinda lustruită. Mara ațârnă desenele pe sârmă: casa cu două raze, pisicile albastre, și, în mijloc, desenul nou, cel cu trei raze. PETRU coase cămașa de nuntă. IRINA, cu gulerul descheiat, coase o pernă, stă pe scaunul de lângă ușă, acum scaunul ei, aranjat cu o perniță mică.

IRINA: Petre. Și dacă vin gândurile rele peste mine? Și dacă nu știu să fiu mamă? Am crescut ca o crină în oală de aur. Nu știu să fac mămăligă.

PETRU: Mămăliga o fac eu. Tu știi altceva. Tu știi să vezi omul. Pe mine mă vedeai. Pe Mara o vezi. Restul e rețetă și se învață. Am învățat eu pâinea. O să-nveți și tu borșul. La borș e ca la căsătorie: dacă nu-i chef, nu face floare.

MARA (din spate, râzând): Tată, toată ziua cu borșul! Lasați și vorba frumoasă, că mă duc la școală mâine și îmi trebuie și mie material!

PETRU: Material ai tu, măi fată, cât să tescovești un sat.

Bate cineva la ușă. Scurt. De două ori. O pauză lungă. Petru deschide. În prag stă RUXANDRA. Rochie de oraș, pălărie cu floare, cu fața frumoasă și obosită, cu ochii care fug ca doi pești prin apă tulbure. Tăcere lungă. Lampița sfârâie.

RUXANDRA: Bună seara, Petru.

PETRU (după o clipă): Bună seara, Ruxandra. Intri?

RUXANDRA: Nu stau mult. Am venit… am venit să văd fata.

PETRU (strigând, peste umăr, cu glasul netremurat, doar mai scăzut): Mara! Cineva te întreabă de sănătate.

Mara apare în ușă. O vede. Se oprește. Irina se ridică încet, cu perna în brațe, fără să spună nimic.

MARA (liniștit, prea liniștit): Bună seara.

RUXANDRA (cu glasul moale, dulceag): Mara! Copila mea! Uite ce mare ai crescut! Uite ce codițe frumoase! Vino la mama, măi fată, să te văd, că mi-e dor de tine de nu mai pot!

MARA (rămânând pe loc): Mă vedeți. Sunt aici.

RUXANDRA: Măi fată, eu… eu știu că am greșit. Am plecat ca o nebună. Dar m-am întors. Am venit să te iau cu mine. Am casă bună acum, am pâine, am de toate. Și pe tine te vreau lângă mine. Ești fata mea, sânge din sângele meu!

MARA: Sângele se face cu timpul, mamă. Ca borșul. Dacă stă la soare, se face. Dacă stă la umbră, se așază. Eu am stat la soare. Aici. (Arată spre Petru.) La raza a doua.

Tăcere grea. Ruxandra se uită la Petru, apoi la Irina, apoi înapoi la Mara. Fața i se strâmbă între mânie și rugă.

RUXANDRA: Și tu, Petru? Tu o tai pe fata de mine? Eu sunt mama ei! Tu ești doar… doar tatăl!

PETRU (foarte liniștit): Ruxandra. Eu n-am tăiat nimic. Tu ai plecat. Eu am rămas. A rămas și borșul, și casa, și plânsetul ei de noapte, și febra ei de la un an, când am stat trei nopți cu ea în brațe să nu ardă. A rămas școala, și codițele, și pâinea mea cea strâmbă de la început. Tu ai fost dusă. Eu am fost acasă. Asta nu se cumpără înapoi cu casa bună.

RUXANDRA: Am drepturi! Sunt mama ei!

PETRU: Ai dreptul să o iubești, Ruxandra. Și pe-ăla ți-l păstrezi toată viața. Și mai ai dreptul să vii să o vezi. Ușa asta nu ți-e închisă. Dar să o iei, nu. Copilul nu e poală să-l coasă nimeni peste sufletul lui.

Ruxandra se prăbușește pe scaun și plânge. Irina, fără o vorbă, pune ceaiul. Îl toarnă. Îl împinge spre Ruxandra. Apoi se așază pe scaunul ei, de lângă ușă, și așteaptă. Nu cucerește. Nu luptă. Doar e acolo, caldă, ca scaunul de lângă ușă.

RUXANDRA (ștergându-se, către Irina): Și tu stai și mă privești? Nu-mi zici nimic? Că eu ți-aș zice!

IRINA (liniștită): Ți-aș zice că știu cum e să fii singură într-o casă goală. Și că ți-aș zice să nu mai fugi. Și că ți-aș zice că fata asta, Mara, e mai înțeleaptă decât noi toți. Și că ți-aș zice să vii duminica, la masă. Ca musafir. Ușa e deschisă, ca a zis Petru. Dar să o iei de-aici, nu. Că aici e cald. Pe scaunul de lângă ușă.

Ruxandra privește desenul de pe perete: casa cu trei raze. Plânge în continuare, dar altfel acum, ca un om care plânge peste ceva pierdut și peste ceva găsit deodată.

RUXANDRA (încet): E frumos desenul.

MARA: Da. E cu trei raze. Eu am desenat eu. (Pauză.) Mama Ruxandra. Dacă vii duminica, îți fac și ție loc pe desen. Pe o rază mică. Lângă poartă. Nu în casă. În casă suntem noi.

Ruxandra ridică privirea. Dă din cap. Se ridică. La ușă se oprește.

RUXANDRA: Petru. Ai crescut-o bine. Mai bine decât aș fi crescut-o eu. (Către Irina.) Și tu… ai noroc. Și tu ai noroc, femeie. (Către Mara.) Și tu, fato… tu ești norocul. Puneți mâna pe el și nu-l mai dați drumul.

Iese. Ușa se închide ușor. O clipă de liniște. Apoi Mara se repede în brațele lui Petru, apoi în brațele Irinei, apoi iar la Petru, ca o minge între doi jucători bucuroși.

MARA: Tată! A fost ca-n povești! Rea, apoi bună, apoi pleacă! Toate poveștile așa se termină: pleacă cei răi!

IRINA (râzând): Mara, draga mea, în povești. În viață, oamenii răi nu pleacă. Se înmoaie. Și rămân la masă, duminica.

PETRU (privind ușa): Și mai e ceva, măi fete. De azi, borșul din casa asta are de păzit o floare în plus. Că dacă vine musafirul și găsește floarea stricată, ne face de rușine în tot orașul.

MARA: Ce floare, tată?

PETRU: Iertarea. E floarea cea mai scumpă din câmară. Nu se cumpără, nu se coase, nu se cântă. Se ține cald. Ca omu’ pe scaunul de lângă ușă.

Cortina încet, pe un râs plâns și un plâns râzând.

TREI ÎNTÂMPLĂRI DIN CASA CU RAZE DE SOARE

ÎNTÂMPLAREA DINTÂI. În care Vasile Cămătarul învață să coasă

Prăvălia, după nuntă cu o lună. Vasile stă pe scaunul de lângă ușă, cu un nasture în mână și cu un ac în cealaltă, cu limba scoasă între buze, așa cum îl învățase Petru. Mara stă cu brațele încrucișate, supraveghetor.

VASILE: Măi fată, de ce miros acul ăsta a răbdare? Nu miroase a nimic!

MARA: Că răbdarea nu miroase, moș Vasile. Se simte. La fel ca mierea în ceai. Puneți firul. Încetișor. Nu cu goană după câștig, că firul se sperie.

VASILE (întinzând firul): Am înțeles. Ca la neguțătorie. Întâi zâmbești firului, abia apoi îl întrebi ce vrea.

MARA: Exact. Și nu trageți cusătura ca pe jug, că se rupe. Cusătura e ca vorba bună: o tragi încet și iese dreaptă.

PETRU (coind la mașina lui, fără să ridice ochii): Vasile, dacă prinzi treaba asta cu nasturele, peste un an te iau ajutor la prăvălie.

VASILE (mândru, cu nasturele prins, strâmb): Și cât mă plătești, croitorule?

PETRU: Îți plătesc cu ce te doare pe tine mai tare, Vasile. Cu vorba bună. Și cu o prăjitură duminica.

VASILE (privindu-și opera, emoționat): Știți ce e ciudat, Petre? N-am câștigat nici un ban azi. Și totuși mi-e inima plină ca hambarele mele la colecție.

MARA: Asta e pentru că ați cosit pentru voi, nu pentru târg. Târgul se măsoară în galbeni. Inima se măsoară în raze. Dumneavoastră ați câștigat azi o rază mică, moș Vasile. Pe cea de la nasture.

ÎNTÂMPLAREA A DOUA. În care două femei de la fântână se împacă cu mireasa

Prăvălia, într-o după-amiază de iarnă. Zapada la ferestre. Intră DIDINA și PAVELINA, cu cojoacele pline de zăpadă, sfioase, cu coșurile goale.

DIDINA: Bună ziua, doamnă Irina. Noi… am venit să ne cosiți, dacă se poate. Eu am un băț despicat la cojoc.

PAVELINA: Și eu am o mânecă. Mi s-a desfăcut la cojocul cel bun. De fapt… de fapt nu ne-a căzut nimic, doamnă Irina. Am venit să ne împăcăm. Că noi am vorbit urât la fântână. Și ne pare rău.

IRINA (punându-le ceaiul): Luați loc, femei. Pe scaunul de lângă ușă, că-i cald. Și nu vă mai temeți de mine. Eu nu-s nici icoană, nici comoară. Sunt o femeie care a învățat târziu să facă mămăligă. Încă mi se lipește uneori.

DIDINA (mirată): Și dumneavoastră, doamnă?

IRINA: Și eu, Didină. Și eu. Casa asta nu-i casă de catifea. E casă de lucru. Aici toți învățăm. Petru m-a învățat că mâinile pline de viață nu cer voie nimănui. Mara m-a învățat că raza a treia se desenează greu, dar merită. Și voi, femei, m-ați învățat că vorba de la fântână aleargă mai iute decât adevărul, dar adevărul ajunge primul la ușă, dacă are cine să-i deschidă.

PAVELINA (plângând și râzând): Doamne, ce vorbă frumoasă! Spuneți-mi și mie cum e la casa asta, măi Irină, că noi v-am pizmuit, recunoaștem, și-acum vedem că în casa mică e mai multă căldură ca în toate casele mari la un loc!

IRINA: Cum e? E ca borșul, Pavelină. Are răbdare, are floare, și are nevoie de toată lumea să-l păzească. Nu mă întrebați pe mine. Întrebați-l pe cel care l-a făcut. Petru! Vino să le spui femeilor cum se ține o casă!

PETRU (apărând cu ceașca de ceai): Simplu, femei. Ca o cusătură. Întâi strângi marginile. Apoi coși. Și dacă ți se desface ceva, nu dai vina pe fir. Dai vina pe mână, și mai coși o dată.

DIDINA (ridicându-se, cu lacrimi în ochi): Mai lăsați-ne, măi doamnă Irină. Mai lăsați-ne să stăm pe scaunul ăsta de lângă ușă. Că parcă ne-a crescut inima în noi cât am stat.

PAVELINA: Și să știți: de mâine la fântână nu mai zicem nimic rău. Zicem povestea casei cu raze. Și cine nu ne crede, îl trimitem să stea pe scaunul de lângă ușă!

ÎNTÂMPLAREA A TREIA. În care poarta primește o rază

O duminică, primăvara. RUXANDRA vine la masă, cu pălăria în mână, cu o prăjitură, cu pași mărunți. MARA o așteaptă la poartă, cu cărbunele în mână și cu desenul pe o tăblie.

MARA: Bun venit, mamă Ruxandra. Uite. Am desenat poarta. Și lângă poartă, raza dumneavoastră. E mică. Dar e acolo. Ca să țină de cald pe-afară, până intră în casă cine vrea să intre.

RUXANDRA (luând tăblia, cu mâinile tremurând): E frumoasă, Mara. E cea mai frumoasă rază din desen. Că e desenată cu mână iertătoare.

MARA: Mâna e a mea. Iertarea e a casei. Casa a iertat-o. Eu doar am desenat ce am văzut.

RUXANDRA (îmbrățișând-o): Măi fată cu părul de foc… tu ești mai înțeleaptă decât toți oamenii mari la un loc.

MARA (mormăind îmbrățișată): Normal. Că eu învăț la școală. Voi învățați pe degeaba, de atâta vreme.

Intru în casă. Pe masă: mămăligă aurie, pâine caldă, borș cu floare. PETRU scoate scaunul. IRINA pune farfuria. Ruxandra se așază. Toți se așază. Se face liniște, liniștea aceea plină, ca o cămară bine aprovizionată.

PETRU (ridicând paharul cu apă, că la casa lui cu înțelepciunea nu merge pe băutură): Sănătate, măi oameni. Și să știe toți: masa asta e ca oala. Cine a băgat în ea dragoste, ia din ea pe măsură. Și cine n-a băgat, stă și se uită. Ca mine la vioară.

RUXANDRA (râzând printre lacrimi): Petru. Mai cosi odată. Că ai zis-o prea frumos și nu mi-am dat seama când m-ai învățat și pe mine o cusătură.

PETRU: Care, Ruxandro?

RUXANDRA: Să stau pe scaun. Unde e cald. Și să nu mai fug. Că am fugit o viață și-am ajuns tocmai aici, unde am pornit. Numai că acum stau pe scaun. Și-mi pare bine.

Lampița sfârâie. Mămăliga aburește. Din stradă se aude glasul lui FILOFTEEA, care trece și strigă fără să intre:

FILOFTEEA (din stradă): Văd lumină la fereastră, casa cu raze! Lumină bună! Țineți-o caldă, că vin și eu cu povestea sărății, peste-o săptămână! Și să-mi coase cineva mănușa, că mi-e guta rece la drum!

Toată lumea râde. Cortina coboară peste masă, peste abur, peste raza mică de la poartă, care, dacă te uiti bine, în lumina sobei, parcă strălucește mai tare decât toate razele din casă la un loc. Căci raza de la poartă e raza care așteaptă. Și așteptarea, dacă e făcută cu dragoste, e cea mai lungă și cea mai caldă rază de soare din lume.

SCENA 3

Duminica nunții. Biserica mică de la poale, cu clopotul răgușit. Afară, ulița e plină: lăutari, copii cu flori, femei cu ștergare ținute în mână gata de horă. PREOTUL DANIIL în fața altarului. GHEORGHE CRÂȘMARUL ține loc de staroste, cu mustața unsă și cu sacul de bani gol, dar fericit. LENUȚA plânge înainte să înceapă slujba, ca să fie sigură că nu rămâne fără plâns. FILOFTEEA stă pe banca de onoare, cu mâinile pe băț, ca o judecătoare a fericirii.

LOGOFĂTUL (în pragul bisericii, la urechea preotului, disperat): Părinte Daniil, dacă mă uit la ei și-mi vine să plâng, să nu mă luați în seamă! Plâng de bucurie, dar se zice că mireasa nu trebuie să vadă!

PREOTUL DANIIL: Florine, tu nu ești mireasa.

LOGOFĂTUL: Sunt ca o mireasă, părinte! Zestrea am dus-o, grija o duc, obrajii îmi ard! Sunt mai mireasă ca mireasa!

Se deschid ușile. Intră mirele: PETRU, în haină neagră cusă de el însuși, cu nasturi de corn, cu cămașa albă ca omătul, cu mâinile aspre ținute cu grijă în față ca două unelte rușinate de frumusețea zilei. Apoi mireasa: IRINA, în rochia cea bună, cu poala cusută în prăvălia de pe strada Marei, cu cocul desfăcut într-o împletitură mare, neagră, cu flori de câmp. Și între ei, ținând cămașa mirelui de-o parte și pe cea a miresei de alta, ca un stâlp de legătură: MARA, cu părul de foc împletit în codițele drepte ca săgețile, cu o coroniță de busuioc.

GHEORGHE CRÂȘMARUL (strigând): Iată-i! Casa cu două raze primește a treia! Să trăiască!

Slujba trece în molcom, cu clopotul bătând răgușit și cu soarele intrând prin ferestrele mici ca niște mâini de copil. La cununie, preotul îi întreabă. Petru răspunde primul, cu glas sigur. Apoi vine rândul Irinei.

PREOTUL DANIIL: Irina, fată logofătului, primești tu pe acest om, Petru, de soț, să-l iubești…

IRINA: Primesc, părinte.

PREOTUL DANIIL: Și tu, Petru, primești pe această femeie…

PETRU: Primesc, părinte. Și-oi coase tot ce se desface în casa noastră. Inclusiv inimile. Că-s croitor.

PREOTUL DANIIL (râzând): Amin, măi fiule! Amin să fie! Cunună-ntr-un cuvânt!

Logofătul izbucnește în plâns cu tot dichisul. Lenuța îl bate pe umăr. Didina și Pavelina plâng și ele, de ciudă și de invidie amestecate, căci nimeni nu plânge mai frumos decât femeia care nu e fericită la nunta altuia.

Ieșirea din biserică. Grâul și floarea se aruncă peste miri. Horă mare în uliță. FILOFTEEA se ridică de pe bancă, merge la Irina și îi pune în palmă o nucă.

FILOFTEEA: De la mine, măi Irină. Nucă e de-ajuns. N-am aur, n-am argint, am învățături. Și-ți dau una pe care să ți-o pui în cămară, lângă borș: cine-a băgat în casă dragoste, nu mai duce lipsă de nimic. Că dragostea e ca nuca: la naștere e amară, în coajă e grea, dar înăuntru e grăsimea care ține de cald iarna. Și-ncă una: fericirea nu stă în casa cea mare. Stă în casa în care te întorci cu drag.

IRINA (îmbrățișând-o): Mulțumesc, moș Filoftee.

FILOFTEEA (șoptindu-i la ureche): Și să știi, fată: ai ales bine. Nu pentru că e sărac sau bogat. Ci pentru că are mâinile pline de viață. Femeie, omul cu mâinile pline de viață nu poate fi sărac. Doar nerăbdător, câteodată.

Petru și Irina dau mâna la horă. Vasile Cămătarul stă pe margine, cu paharul în mână, mâhnit dar drept, și strigă peste horă:

VASILE: Petre! Ține-mi locul în coasă! Vin și eu! Îmi aduci aminte că am un nasture de cusut!

PETRU (din horă, râzând): Vină, Vasile! Dar scoate lanțul, că te încurci la horă!

VASILE (descurcându-se, vesel): L-am scos! De dimineață! Mi l-a cerut Filofteea, să-l țină la ușă, în loc de ciucure!

Râsete generale. Horă, cântec, grâu aruncat. Cortina coboară peste ulița care dansează, cu soarele în păr și cu două, apoi trei, apoi o mie de raze deasupra casei cu ferestre verzi.

EPILOG

Câțiva ani mai târziu. Seară. Același atelier, dar mai mare, mai luminos, cu două mașini de cusut și cu o vitrină nouă. Pe sârma de deasupra, desenele vechi: casa cu două raze, pisicile albastre. Lângă ele, altele: casa cu trei raze, apoi una cu patru. IRINA toarce la gura sobei, cu copilul de un an în leagăn, un băiețel cu păr negru ca ea și cu obrajii lui Petru. MARA, acum fată mare, măsoară un client și socotește cu slovele învățate la școală. PETRU coase, cu limba între bupe, ca întotdeauna. Pe perete, cel mai nou desen: o casă cu patru raze de soare. Dedesubt, scrisul Mării, drept ca săgețile: „TATA, MAMA IRINA, EU ȘI FRĂȚIORUL.”

MARA: Tată, clientul zice că-i strâmtă haina.

PETRU: Haina nu e strâmtă, măi fată. E omul care a crescut în interiorul ei. Ii dă drumul la un nasture și gata.

CLIENTUL (râzând): Auzi, croitorule, și ce se întâmplă dacă cresc eu și nu mai încape nici nasturele desfăcut?

PETRU: Atunci îți cos alta, omule. Omul nu rămâne niciodată fără haină dacă are răbdare. Și dacă știe să stea pe scaunul de lângă ușă, unde-i cald.

Clientul plecă. Irina pune copilul la piept. Petru se ridică, se duce la sârma cu desene, atinge cu degetul desenul cel mai vechi, casa cu două raze, apoi pe cel cu trei, apoi pe cel cu patru.

PETRU: Știți ce mă gândesc eu, măi fete, câteodată, seara?

MARA: Ce, tată?

PETRU: Mă gândesc că toată viața am cosit haine. Și mi-am zis: ce știu eu? Să cos. Dar uite ce-am mai învățat, fără să vreau: că omul e ca o haină. Îl faci cu dragoste, îl porți cu răbdare, îl coși la timp când i se desface cusătura, și nu-l lași niciodată în cui. Că haina pusă în cui se uzează de una singură. Iar dacă ești croitor bun, din două raze faci trei, și din trei faci patru, și casa ta nu se mai termină niciodată.

IRINA (venind lângă el): Și dacă întreabă cineva ce-i pilda asta, Petre Socoteanu, croitorul fără nume mare?

PETRU: Îi spui adevărul, măi Irină. Că lumea crede că iubirea se câștigă cu fața, cu averea sau cu vorba dulce. Dar inima omului nu se cucerește prin a fi dorit, ci prin a fi văzut. Cel care iubește cu răbdare, zi de zi, fără să știe că iubește, acela strălucește fără să-și dea seama. Iar cel care știe să vadă lumina aceea, acela este, dintre toți oamenii, cel mai bogat.

MARA: Și dacă nu ne crede?

PETRU: Îl trimiți la moș Filofteea. Ea nu zice, doar arată. Arată cu bățul.

Se aude o bătaie în ușă. Ușa se deschide. Intră FILOFTEEA, bătrână și legănată ca o corabie fericită, cu coșul cu ouă, cu RUXANDRA în spate, cu pălăria în mână și cu o prăjitură pe farfurie.

FILOFTEEA: Sărut-mâna, casa cu raze! Am adus musafira! A venit să vadă desenul cu raza ei!

RUXANDRA (timid): Bună seara. Am adus o prăjitură. Am făcut-o eu. Nu e ca a ta, Petru, dar… am învățat și eu la școala asta târzie.

PETRU (luând farfuria): Ia loc, Ruxandro. Pe scaunul de lângă ușă. Că acolo e cald.

Ruxandra se așază. Copilul râde. Mara scoate cărbunele și, în colțul desenului cu patru raze, desenează încet o poartă mică, și lângă poartă, o rază mică, abia zărită. Se ridică și arată tuturor.

MARA: Uitați. Poarta de la ușă. Și raza musafirului. Nu e în casă. E la ușă. Ține de cald pe-afară, ca să poată intra cei care vin.

Tăcere bună. Lampița sfârâie. Se aude râul departe, coborând peste pietre ca un copil care aleargă la joacă, și foarte departe, foarte încet, clopotul bisericii bate o dată, ca pentru o rugăciune scurtă.

PETRU (stingând lumânarea și lăsând doar lumina sobei): Dormiți bine, măi raze. Mâine e târg. Și la târg se spune povestea asta de la unul la altul, și de la altul la altul, până ajunge dincolo de munte. Și cine o aude o să zică: e născocită. Și cel care a văzut-o o să zică: e adevărată. Și-amândoi o să aibă dreptate. Că povestea adevărată e cea care seamănă cu viața, iar viața seamănă cu o casă cu raze de soare: câte ai pus în ea, atâtea strălucesc.

Lumina sobei apune încet peste desene, peste cei patru, peste poartă, peste raza mică de la ușă. Cortina coboară foarte încet, ca pleoapa unui om care adoarme fericit.

LUMINI

Între actul I și actul al II-lea, când cortina e jos, se aude glasul lui FILOFTEEA, din întuneric, ca o poveste spusă la gura sobei. Lumina se ridică puțin: doar ea, pe un scaun, cu bățul în mână.

FILOFTEEA: Ascultați, oameni buni, că vă spun de ce Slătioara are apă sărată. În vremea dacilor, în valea asta trăia un tânăr vânzător de sare, sărac, cu mâinile aspre, și în căldarea stâncii de sus locuia fata unui tarabostes, frumoasă cât luna de pe cer, păzită mai ceva ca zestrea logofătului. Și fiindcă sarea se ducea la deal, tânărul trecea zilnic pe sub fereastra ei, cu sacul în spate, și nu se uita la fată, că nu îndrăznea, dar cânta. Cânta de-i tremurau ferestrele. Și fata îl auzea. Și într-o zi, când l-au luat oștenii la război, fata a plâns acolo, în căldarea stâncii, o noapte întreagă. Și lacrimile ei au căzut în piatră, și piatra le-a ținut cald, și de atunci izvorește apa sărată din vale. Și dacă întrebați bătrânii de ce apa e sărată, ei o să spună: e de la lacrimi. Dar dacă mă întrebați pe mine, o să vă spun altceva: e de la dragoste. Că dragostea adevărată nu se vede. Se simte în apă, în pâine, în vorba caldă, în scaunul de lângă ușă. Și dacă nu o credeți, duceți-vă și gustați apa din căldare. E sărată. Precum lacrima. Precum viața.

Lumina cade. Întuneric. Glasul râului.

(SFÂRȘIT)

Petru Socoteanu s-a mai făcut o dată tată. Și încă o dată. Și casa cu ferestre verzi a rămas în Slătioara până azi. Iar dacă treceți pe strada Marei, priviți geamul. Seara, în lumină, veți vedea umbre: una care cosește, una care toarce, și una, două, trei mici, care desenează. Și lumina care iese pe geam nu e lumina lămpii.

E altceva.