Capitolul 74: Telefonul la masă și mesajele de peste zi: tehnologia care apropie și cea care desparte

Sunteți la masă. Vorbești despre ceva ce te-a durut azi și vezi cum ochii lui alunecă, o secundă, spre ecranul care s-a luminat lângă farfurie. Se întorc îndată. Zice „da, da, te ascult”. Dar s-a întâmplat ceva, iar tu știi ce: preț de o clipă, un mesaj de la un necunoscut a cântărit mai mult decât tine. Telefonul în relație nu este un dușman și nici o jucărie nevinovată. Este un al treilea, primit în casă fără nicio discuție, care stă la masă, doarme în pat și are întotdeauna ceva de spus.

Am vorbit despre dimineață, despre seară și despre somn, și de fiecare dată am dat peste el. A venit vremea să-l privim în față.

Un al treilea care nu obosește

Niciun alt obiect din istoria omului n-a fost ținut atât de aproape de trup, atâtea ceasuri pe zi. Îl luăm în mână înainte de a ne saluta soțul și îl lăsăm jos după ce i-am spus noapte bună. Nu spun asta ca să mă plâng de vremuri. Telefonul ține legătura între soți despărțiți de mii de kilometri, îl aduce pe bunic la masa de duminică, îți spune că a ajuns copilul cu bine. Spun doar că un lucru cu o asemenea putere se cuvine să aibă un loc hotărât de voi, nu luat de el.

David Sbarra, psiholog american, a scris împreună cu doi colegi un articol care lămurește de ce ne e atât de greu. Legăturile apropiate dintre oameni, arată ei, s-au clădit de-a lungul evoluției prin două lucruri: dezvăluirea de sine și răspunsul celuilalt. Îți spun ceva despre mine, tu îmi arăți că ai auzit și că îți pasă. Telefoanele și rețelele se folosesc tocmai de aceste porniri. Ne dau, la orice ceas, pe cineva căruia să-i spunem ceva și pe cineva care ne răspunde. Autorii vorbesc despre o nepotrivire: o unealtă care ne împlinește pofta de legătură cu cei de departe ne fură atenția de la cei de lângă noi. Ei înșiși spun că este o ipoteză, sprijinită pe dovezi încă adunate.

Phubbing: când ești dat la o parte pentru un ecran

Englezii au născocit un cuvânt, din „phone” și „snubbing”: a-l trece cu vederea pe cel de lângă tine ca să te uiți în telefon. James Roberts și Meredith David au cercetat ce se întâmplă când gestul are loc între parteneri. Au alcătuit un chestionar cu întrebări simple: își ține partenerul telefonul la vedere când sunteți împreună? Se uită la el în timp ce vorbiți? Îl verifică în pauzele de conversație?

Au găsit un lanț. Cu cât oamenii se simțeau mai des dați la o parte pentru telefon, cu atât povesteau mai multe certuri legate de el. Certurile se legau de o mulțumire mai scăzută față de relație, iar nemulțumirea, mai departe, de o mulțumire mai scăzută față de viață și de mai multă tristețe. Efectul era mai puternic la oamenii cu un atașament anxios, cei pe care i-am întâlnit în capitolul 62. Pentru ei, ochii care alunecă spre ecran nu sunt o neatenție, sunt o plecare.

Brandon McDaniel și Sarah Coyne au dat fenomenului alt nume, technoference, adică amestecul tehnologiei în viața a doi oameni. Au întrebat femei măritate ori aflate în cuplu cât de des le întrerup aparatele timpul petrecut cu partenerul. Cele mai multe au spus că se întâmplă. Iar acelea la care se întâmpla mai des povesteau mai multe certuri despre tehnologie, o mulțumire mai scăzută față de relație și față de viață și mai multe semne de tristețe.

Toate aceste cercetări sunt de tipul celor care arată că două lucruri merg împreună, fără a dovedi care îl produce pe celălalt. E cu putință ca oamenii nemulțumiți de relație să fugă mai des în telefon. Cred că amândouă sunt adevărate și că se hrănesc una pe alta.

Telefonul care doar stă pe masă

Andrew Przybylski și Netta Weinstein au făcut un experiment despre care s-a vorbit mult. Au pus oameni care nu se cunoșteau să stea de vorbă câte doi, zece minute. Pentru unii, pe o masă de alături stătea un telefon. Pentru ceilalți, un carnet. Telefonul nu suna și nu era al niciunuia. Și totuși, perechile din prima grupă au spus după aceea că s-au simțit mai puțin apropiate și mai puțin înțelese de celălalt, mai ales când li se ceruse să vorbească despre ceva însemnat.

Încercările de a repeta experimentul au dat rezultate amestecate, iar efectul, dacă există, este probabil mai mic decât părea la început. Îl pomenesc totuși fiindcă se potrivește cu ce spun oamenii: un telefon pe masă, chiar tăcut, e o ușă lăsată întredeschisă. Amândoi știți că oricând are cine să intre.

Ce îi spune ecranul celui de lângă tine

Am scris în capitolul 47 despre ceea ce John Gottman numește cereri de atenție: o vorbă, o privire, un „ia uite ce frumos apune” prin care unul dintre soți îl caută pe celălalt. Am arătat că soarta unei căsnicii atârnă de cât de des răspunzi la ele întorcându-te spre celălalt.

Telefonul este cea mai sigură cale de a nu te întoarce. Nu din răutate, ci fiindcă nici n-ai auzit. Ea zice „azi m-a sunat mama”, tu citești un titlu, zici „mhm”. Pentru tine n-a fost nimic. Pentru ea a fost o cerere căzută în gol. Zece pe zi, șapte zile pe săptămână, și ajungeți doi oameni care nu-și mai spun nimic, fără ca vreunul să poată arăta ziua în care s-a stricat ceva.

Mai e o pagubă. Cine este mereu pe jumătate în altă parte nu mai trăiește nici plictiseala în doi, iar plictiseala în doi are rostul ei. Din tăcerile de pe canapea, din drumurile lungi cu mașina, din statul la coadă se nasc vorbele neașteptate, glumele, mâna care caută altă mână. Dacă fiecare gol e umplut îndată de un ecran, nu mai rămâne niciun loc pe unde să intre celălalt.

Mesajele de peste zi

Ar fi nedrept să vorbim doar despre pagube. Același aparat care te fură de la masă îți îngăduie să fii lângă omul tău la ceasul trei, când are o zi grea. Am scris despre mesajul de la prânz în capitolul 25.

Sarah Coyne și colegii ei au cercetat cum folosesc perechile mijloacele de comunicare. Cei mai mulți își scriau unul altuia ca să-și arate afecțiunea, iar asta se lega de o relație mai bună. Alte cercetări, făcute pe tineri aflați în relații serioase, au nuanțat tabloul: mesajele de afecțiune se leagă de mai multă mulțumire, pe când folosirea mesajelor pentru a lămuri neînțelegeri, a-ți cere iertare ori a lua hotărâri grele se leagă, mai ales la femei, de o relație mai slabă.

Ce merge bine în scris

• Semnul că te-ai gândit la el: „Mi-am amintit de tine când am trecut pe lângă cofetărie.”
• Încurajarea înaintea unui lucru greu: „Succes la doctor. Sunt cu gândul la tine.”
• Recunoștința: „Mulțumesc pentru azi-dimineață.”
• Gluma voastră, poza caraghioasă, cântecul.
• Cochetăria: un rând care îi amintește că e și bărbat, nu doar tată. Am scris despre erotismul blând în capitolul 60.
• Treburile: cine ia copilul, ce lipsește din casă.

Ce nu merge în scris

• Cearta. Fără glas și fără chip, vorbele sună mai aspru decât au fost gândite, iar tăcerea dintre două mesaje se umple de ce e mai rău.
• Scuzele mari. O iertare cerută pe ecran pare ieftină.
• Hotărârile grele.
• Veștile proaste.
• Lămuririle lungi, în zece mesaje, scrise cu degetele tremurând.

Regula e simplă: scrisul e bun pentru căldură și pentru treburi. Pentru tot ce doare, e nevoie de un glas, iar pentru ce doare tare, de un chip.

Cât de des și cât de repede

Aici perechile se deosebesc mult și se ceartă des. Unuia îi place un fir neîntrerupt de mesaje peste zi. Altul se simte sufocat și ar răspunde o dată, la prânz. Unul citește întârzierea ca pe o răceală. Altul nici nu bagă de seamă că au trecut trei ceasuri.

Nu există o măsură dreaptă. Există doar una asupra căreia v-ați înțeles. Spuneți-vă cum sunteți: „Eu la muncă nu mă uit în telefon, nu e nimic cu tine.” „Mie îmi face bine un semn pe la amiază.” Și feriți-vă de capcana pe care o întinde chiar aparatul: bifele albastre, „văzut la”, „activ acum”. Sunt făcute parcă anume pentru oamenii cu frică de abandon. A-ți urmări partenerul după ele nu te liniștește niciodată, te ține doar de pază.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Hotarele: parole, verificări, urmărire

Trebuie spus un cuvânt și despre un lucru mai întunecat. Tehnologia a făcut neobișnuit de ușoară supravegherea: citirea mesajelor celuilalt, cererea parolelor, urmărirea locului în care se află.

Unele perechi își împart de bunăvoie parolele și locul și se simt bine așa. Nu am nimic de zis, cât timp e o alegere a amândurora și niciunul n-ar avea de pătimit dacă ar spune într-o zi „nu mai vreau”. Altceva este când unul verifică pe ascuns, cere socoteală pentru fiecare nume din agendă ori îi impune celuilalt să fie mereu de găsit. Asta nu mai e apropiere, e control. Am scris despre graniță în capitolul 38 și despre controlul prin frică în capitolul 63.

Dacă te pomenești căutând în telefonul lui, oprește-te și întreabă-te ce cauți de fapt. De cele mai multe ori cauți o liniște pe care niciun ecran nu ți-o dă. Întrebarea se cuvine pusă omului, nu aparatului. Iar dacă ai temeiuri adevărate să te îndoiești, vorbiți deschis ori mergeți la un terapeut de cuplu. Încrederea verificată pe ascuns nu e încredere.

Rânduieli care ajută

Nu cred în interdicții. Cred în locuri și ceasuri păzite. Alegeți una ori două, împreună.

• Masa fără telefoane. Nu cu fața în jos pe masă, ci în altă încăpere.
• Dormitorul fără telefoane ori măcar patul. Un ceas deșteptător costă cât o cafea.
• Primul și ultimul sfert de ceas al zilei: întâi omul.
• Când celălalt îți vorbește, lași telefonul jos și îți ridici ochii. Dacă nu ai cum chiar atunci, spui: „Lasă-mă un minut să termin, apoi sunt al tău.”
• Un semn pe care fiecare are voie să-l facă: „Ești aici?” Fără supărare de partea cealaltă.
• O seară pe săptămână fără ecrane.
• La plimbare, un singur telefon, în buzunar, pentru urgențe.

Propoziția „lasă-mă un minut să termin” merită băgată de seamă. Nimeni nu-ți cere să fii la îndemână în orice clipă. Ți se cere să nu-l lași pe celălalt să ghicească dacă exiști. Deosebirea dintre a spune „un minut” și a mormăi „mhm” cu ochii în ecran este deosebirea dintre a amâna pe cineva și a-l trece cu vederea.

Copiii se uită la voi

Dacă aveți copii, mai este un temei. Ei învață ce este atenția din felul în care le-o dați și din felul în care v-o dați unul altuia. McDaniel și alți cercetători au legat folosirea aparatelor de către părinți, în timpul petrecut cu copiii, de mai multe neajunsuri în purtarea celor mici. Un copil care crește privind doi părinți cu ochii în ecrane trage o concluzie despre ce înseamnă să fii împreună. Am văzut în capitolul 69 cum trec asemenea lecții mai departe.

Când e mai mult decât un obicei prost

Vorbește cu un psiholog dacă nu izbutești să lași telefonul nici când vrei, dacă el ți-a luat somnul, munca ori bucuria, dacă îl folosești ca să nu simți ori ca să nu fii acasă. De multe ori, în spatele ecranului stă o neliniște, o tristețe ori o singurătate care au nevoie de alt leac. Iar dacă partenerul tău îți citește mesajele, îți urmărește drumurile și îți cere socoteală de fiecare convorbire, cere sfatul unui specialist. Nu este gelozie din dragoste. Este control.

Cabinet Psihologic BucureștiPsihoterapie de cuplu și sexterapie cu psihologul Radu LecaProgramează-te