Capitolul 69: Ce moștenim și ce rupem: tiparele care trec din generație în generație

Într-o zi, la nervi, deschizi gura și vorbește altcineva. E glasul mamei tale, cu intonația ei, cu vorba ei, cu mâna ridicată întocmai cum o ridica ea. Te sperii. Juraseși că nu vei fi niciodată așa. Psihologia are un nume pentru ce ți s-a întâmplat: trauma transgenerațională, ori, cu o vorbă mai largă și mai dreaptă, transmiterea de la o generație la alta a felurilor de a iubi, de a te teme și de a răni. Nu este blestem și nu este soartă. Este o moștenire, iar moștenirile au o însușire bună: se lasă cercetate.

Am văzut, în capitolele părții de față, cum fiecare rană avea în spate un părinte rănit la rândul lui. A venit vremea să ne uităm la lanțul întreg.

Stafiile din camera copilului

În 1975, psihanalista americană Selma Fraiberg a publicat, împreună cu două colege, un articol cu un titlu care a rămas: „Stafii în camera copilului”. Lucrau cu mame tinere care, deși își iubeau copiii, nu izbuteau să-i îngrijească. Una dintre ele își auzea bebelușul plângând și nu se clintea. Cercetătoarele au băgat de seamă că femeia nu auzea plânsul. Iar nu-l auzea fiindcă nimeni nu auzise vreodată plânsul ei.

Fraiberg a scris că în orice cameră de copil se află stafii: oaspeți nepoftiți din trecutul uitat al părinților. Și a mai observat un lucru, cel mai de preț din tot articolul. Nu toți părinții cu o copilărie grea își chinuie copiii. Deosebirea nu o făcea cât de mult suferiseră, ci dacă își aminteau cum a fost. Cei care puteau simți iarăși durerea copilului care fuseseră nu o mai dădeau mai departe. Cei care o îngropaseră o repetau, fără să știe.

Ce au arătat cercetările asupra atașamentului

Ce Fraiberg văzuse în cabinet, alții au măsurat. Mary Main, psiholog la Berkeley, a alcătuit împreună cu colegii ei un interviu prin care adulții sunt rugați să-și povestească copilăria. Descoperirea ei a fost că nu contează atât ce povestesc, cât cum povestesc. Unii vorbesc limpede și legat, chiar despre lucruri dureroase. Alții dau la o parte trecutul cu „a fost normal, nu-mi amintesc mare lucru”. Alții se pierd în el, furioși și încâlciți, ca și cum s-ar petrece acum.

Marinus van IJzendoorn a adunat rezultatele multor studii făcute cu interviul ei. A găsit că felul în care un părinte își povestește copilăria prevestește, într-o măsură însemnată, felul în care copilul lui se va lega de el. Părinții cu o poveste limpede aveau, de cele mai multe ori, copii liniștit atașați. Legătura s-a regăsit și în studii în care părinții fuseseră intervievați înainte de nașterea copilului.

Am scris despre felurile de atașament în capitolul 3. Aici ne interesează altceva: ele au tendința de a trece mai departe. Nu prin sânge, ci prin mii de schimburi mărunte între un părinte și un copil.

Siguranța dobândită

Cea mai bună veste din toate aceste cercetări poartă un nume sec: siguranță dobândită. Main și cei care i-au urmat au băgat de seamă o grupă aparte de adulți. Avuseseră copilării grele, cu părinți reci ori aspri, și totuși își povesteau trecutul limpede, fără a-l înfrumuseța și fără a se îneca în el. Glenn Roisman și colegii lui au urmărit asemenea oameni în timp și au găsit că relațiile lor de cuplu arătau, în laborator, la fel de bine ca ale celor crescuți cu căldură.

Așadar, lanțul nu se rupe prin a avea o copilărie bună. Aceea nu se alege. Se rupe prin a-ți face o poveste adevărată din copilăria pe care ai avut-o. Vom vorbi despre un asemenea drum în capitolul următor.

Pe ce căi trece moștenirea

Prin ce ți s-a făcut

Calea cea mai simplă. Copilul pedepsit prin tăcere învață tăcerea drept pedeapsă. Copilul lovit învață că cine iubește are voie să lovească. Copilul crescut cu condiții pune condiții. Sub oboseală, omul se întoarce la limba dintâi.

Prin ce ai văzut

Căsnicia părinților a fost prima ta lecție despre ce este o pereche. Cum se ceartă doi oameni, cum se împacă, dacă se ating, cine cedează, ce se spune și ce se tace. Ai învățat-o înainte de a ști să vorbești și o porți ca pe un accent.

Prin ce nu s-a spus

Familiile au taine: un copil mort, un bunic închis, o boală, o sinucidere, o avere pierdută, un copil din flori. Despre ele nu se vorbește, dar tăcerea are o formă, iar copiii o simt. Cresc cu o tristețe ori cu o frică al cărei izvor nu-l cunosc.

Prin rolurile împărțite

Murray Bowen, unul dintre întemeietorii terapiei de familie, a descris felul în care familiile își trec de la o generație la alta neliniștea și modurile de a-i face față. A vorbit despre diferențierea sinelui, adică putința unui om de a rămâne el însuși, cu gândurile și simțămintele lui, fiind totodată aproape de ai lui. Unde ea lipsește, copiii primesc roluri: cel care împacă, cel care duce greul, oaia neagră, cel care ține loc de soț mamei rămase singură. Rolul se ia apoi în căsnicie.

Prin trup

În ultimii ani s-a scris mult despre transmiterea biologică a traumei. Rachel Yehuda și colegii ei au cercetat copiii supraviețuitorilor Holocaustului și ai altor oameni trecuți prin grozăvii și au găsit la ei deosebiri în felul în care organismul răspunde la stres. S-a vorbit despre mecanisme epigenetice, adică despre schimbări în felul în care sunt citite genele, fără schimbarea genelor înseși.

Aici se cuvine multă prudență. Într-o trecere în revistă din 2018, Yehuda și Amy Lehrner spun ele însele că dovezile la om sunt încă puține, greu de despărțit de efectele creșterii și ale mediului, și că e prea devreme pentru concluzii. Prin urmare, propoziții de felul „porți în celule trauma bunicii” întrec cu mult ceea ce știm. Ce știm sigur este mai simplu și de ajuns: un părinte speriat crește un copil altfel decât unul liniștit.

Moștenirea unui loc și a unui timp

Nicio familie nu trăiește în afara istoriei. Părinții și bunicii multora dintre noi au trecut prin război, prin foamete, prin strămutări, prin frica de a vorbi în propria casă, prin ani în care mâncarea se căpăta la coadă și copilul se lăsa de mic la creșa cu program săptămânal. Sunt oameni care n-au avut când să se întrebe ce simt. Au avut de supraviețuit.

Nu am cifre limpezi despre urmele lăsate de toate acestea în familiile de la noi și nu vreau să născocesc. Dar le aud în cabinet aproape zilnic, în vorbe pe care le cunoști și tu: „Nu te plânge, alții n-au nici atât.” „Să nu afle lumea.” „Nu te încrede în nimeni.” „Mănâncă tot din farfurie.” „Lasă că pe mine m-au bătut și am ajuns om.” Fiecare a fost, cândva, o înțelepciune de supraviețuire. Dusă într-o vreme de pace, ajunge o piedică.

A înțelege asta schimbă privirea asupra părinților. Mama rece n-a fost rece din senin. Tatăl aspru a fost un băiat speriat. Nu spun să-i scuzi. Spun doar că povestea ta începe înaintea ta.

Ce se moștenește în iubire

Dacă te uiți cu luare-aminte, vei găsi în căsnicia ta urme ale celor dinainte.

• Felul de a te certa: cu țipete, cu uși trântite ori cu zile de tăcere.
• Felul de a te împăca ori de a nu te împăca.
• Cât de mult vă atingeți și dacă vă spuneți vorbe bune.
• Ce se face cu banii, cu rudele, cu duminicile.
• Ce i se cuvine unui bărbat și ce unei femei.
• Ce se crede despre sex: plăcere, datorie, rușine, monedă de schimb.
• Dacă ai voie să ceri și dacă ai voie să refuzi.

Punctul despre sex cere o vorbă în plus. Aproape tot ce simți față de propriul trup și față de plăcere a fost învățat înainte să ai vreo experiență: din ce s-a spus, din ce s-a tăcut, din felul în care părinții se purtau unul cu altul. O mamă care socotea sexul o corvoadă lasă fiicei altă moștenire decât una care zâmbea când vorbea despre tatăl ei. Am scris despre mesajele vechi ca frâne ale dorinței în capitolul 53.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Repetarea și opusul ei

Sunt două feluri de a rămâne legat de tipar. Primul este să-l repeți. Al doilea, mai viclean, este să faci întocmai pe dos. Fiul unui tată tiran ajunge un tată fără nicio regulă. Fiica unei mame sufocante ajunge o mamă depărtată. Par oameni liberi, dar hotărârile lor sunt luate tot de părinte, doar cu semnul schimbat. Libertatea adevărată nu e opusul, ci alegerea: să te uiți la fiecare lucru și să te întrebi ce păstrezi și ce lași.

Cum se rupe o verigă

Să afli povestea

Întreabă, cât mai sunt oameni de întrebat. Cum a fost copilăria mamei? Cine a crescut-o? Ce s-a întâmplat cu bunicul? Vei afla lucruri care așază altfel tot ce știai.

Să-ți faci o poveste limpede

Cercetarea lui Main arată că aici stă miezul. Nici „a fost perfect”, nici „mi-au distrus viața”, ci o poveste în care încap și binele, și răul, și ce ai simțit, și ce înțelegi acum. Se face vorbind: cu un prieten, cu partenerul, cu un terapeut, în scris.

Să simți ce n-ai avut voie să simți

Fraiberg a văzut că dă mai departe durerea cel care a îngropat-o. Jalea după copilăria pe care n-ai avut-o este o muncă grea și are un rost precis: ce a fost plâns nu mai trebuie repetat.

Să-ți cunoști clipele de primejdie

Tiparul vechi iese la iveală când ești obosit, flămând, speriat ori rușinat. Învață-ți semnele. O pauză de un minut desparte adesea vorba mamei tale de vorba ta.

Să repari când ai repetat

Vei repeta. Toți repetăm. Deosebirea dintre tine și părintele tău o face ce urmează: „Am țipat la tine și n-a fost drept. Îmi pare rău. Nu e vina ta.” Propoziția aceea, pe care mulți dintre noi n-am auzit-o niciodată, rupe veriga mai sigur decât orice purtare fără greș. Am scris despre iertare în capitolul 46.

Să păstrezi ce a fost bun

Moștenirea nu e numai povară. Ai primit și hărnicie, și umor, și un cântec de leagăn, și felul în care bunica împărțea pâinea. A rupe lanțul nu înseamnă a arunca tot. Înseamnă a alege.

Ce face partenerul

Fiecare dintre voi aduce în casă o familie întreagă. O parte din munca unei perechi este să le cunoască pe amândouă.

• Povestiți-vă copilăriile, pe îndelete. Nu o dată, ci de multe ori, de-a lungul anilor.
• Când vă certați, întrebați-vă a cui ceartă este: a voastră ori a părinților voștri.
• Nu-i spune niciodată „ești ca maică-ta”. Este cea mai sigură cale de a-l face să fie.
• Sprijină-l când face altfel decât a învățat. Îi e greu și are nevoie de martor.
• Hotărâți împreună ce păstrați din fiecare casă și ce lăsați. Voi doi întemeiați o a treia.

Când ai nevoie de însoțire

Cere ajutor dacă te sperie felul în care te porți cu copiii ori cu partenerul, dacă amintirile din copilărie te copleșesc, dacă în familia ta au fost violență, abuz ori pierderi despre care nu s-a vorbit. Psihoterapia individuală, terapia de familie și programele de sprijin pentru părinți lucrează tocmai aici. Iar dacă un copil se află acum în primejdie, siguranța lui trece înaintea oricărei lămuriri: vorbește neîntârziat cu un specialist ori cu serviciile de protecție a copilului.

Cabinet Psihologic BucureștiPsihoterapie de cuplu și sexterapie cu psihologul Radu LecaProgramează-te