Capitolul 80: Aniversările, eșecul și povestea voastră: memoria care ține doi oameni împreună
Aniversările, eșecul și povestea voastră: memoria care ține doi oameni împreună
✦ ✦ ✦
Orice pereche are o poveste pe care o spune la mese: cum s-au cunoscut. El întârziase, ea purta o rochie verde, ploua. Amănuntele se schimbă de la an la an, se ceartă puțin pe ele, iar copiii le știu pe de rost și își dau ochii peste cap. Pare o glumă de familie. Este mai mult. Povestea cuplului este felul în care doi oameni își spun, lor și lumii, cine sunt împreună și de ce. Iar felul în care o spun, cu drag ori cu amărăciune, arată încotro merg.
Încheiem aici partea a opta. Am umblat prin toate ceasurile unei zile obișnuite. A rămas de văzut ce le leagă între ele: memoria.
Cum își povestesc oamenii începutul
John Gottman și colegii lui au alcătuit un interviu în care perechile sunt rugate să povestească istoria lor: cum s-au cunoscut, ce i-a atras, cum au hotărât să se căsătorească, care au fost vremurile grele și cum au trecut prin ele. Kim Buehlman a fost printre cei dintâi care au cercetat răspunsurile. Nu s-au uitat la fapte, ci la felul povestirii.
- Cu câtă căldură și admirație vorbește fiecare despre celălalt.
- Dacă spun „noi” ori „eu” și „el”.
- Cât de multe amănunte țin minte despre lumea celuilalt.
- Dacă necazurile sunt povestite ca o luptă dusă împreună ori ca un haos care li s-a întâmplat.
- Dacă din poveste răzbate dezamăgire.
Cu asemenea însușiri ale povestirii, cercetătorii au izbutit să prevadă, cu o potrivire neobișnuit de mare, care perechi aveau să fie despărțite peste câțiva ani. Cifrele lor au fost mult citate și au fost și criticate, fiindcă potrivirea calculată pe aceleași date pe care s-a clădit modelul iese întotdeauna mai frumoasă decât într-o prezicere adevărată. Ideea de bază a rămas însă și e greu de tăgăduit: felul în care îți spui trecutul arată starea de acum a inimii tale.
Trecutul se rescrie
Aici stă lucrul cel mai tulburător. Amintirile nu sunt o arhivă, sunt o povestire pe care o refaci de fiecare dată din locul în care te afli. Perechile care se simt bine împreună își amintesc începutul cu duioșie, chiar dacă a fost încâlcit. Perechile care s-au înstrăinat își rescriu, fără să vrea, tot trecutul: „De fapt, nici atunci nu era mare lucru.” „Am știut de la nuntă că fac o greșeală.” Gottman socotește o asemenea rescriere unul dintre ultimele semne dinaintea despărțirii.
Vestea bună este că lucrul merge și în sens invers. O poveste spusă cu drag, iar și iar, întărește legătura de acum. De aceea „mai știi când…?” nu e o pierdere de vreme. E întreținere.
Aniversările
Am scris în capitolul 75 despre deosebirea pe care o face Barbara Fiese între rutină și rit: rutina spune ce e de făcut, ritul spune cine suntem. Aniversările sunt riturile mari ale unei perechi. Bill Doherty, pe care l-am întâlnit în capitolul 71, le așază alături de riturile mici, de fiecare zi, și spune că o căsnicie are nevoie de amândouă.
O aniversare face trei lucruri pe care nicio zi obișnuită nu le face.
- Oprește timpul. O dată pe an, vă uitați înapoi și înainte, în loc să vă uitați la lista de azi.
- Spune că legătura voastră e vrednică de cinstit. Ceea ce nu se sărbătorește ajunge, cu vremea, să pară de la sine înțeles.
- Adaugă un rând în poveste. „Anul în care am fost la munte și a nins în mai.”
Ce se sărbătorește
Ziua nunții, firește. Dar perechile au și alte date, pe care nu le știe nimeni altcineva: ziua în care v-ați cunoscut, primul sărut, ziua în care v-ați mutat împreună, ziua în care ați ieșit dintr-un necaz mare. Unele perechi țin ziua în care s-au împăcat după o despărțire. Fiecare asemenea dată e un cui bătut în perete, de care atârnă o parte din voi.
Și se sărbătorește omul: ziua lui de naștere, ziua numelui, izbânzile lui. Am arătat în capitolul 72 cât cântărește felul în care răspunzi la bucuriile celuilalt.
Sărbătoritul adevărat
Nu prețul face sărbătoarea. O fac trei lucruri.
Întâi, faptul că ți-ai amintit singur. O aniversare pe care o ții minte doar fiindcă ți-a amintit telefonul ori soția cu o zi înainte nu mai spune ce avea de spus.
Apoi, faptul că e pe măsura celuilalt. Darul bun arată că l-ai ascultat: cartea de care a pomenit în martie, biletul la formația tinereții lui, o zi fără copii pentru o mamă istovită. Darul scump și nepotrivit spune „n-am avut timp să mă gândesc la tine”.
În sfârșit, vorbele. Scrieți-vă. Trei rânduri pe o felicitare, de mână: ce prețuiești la el, ce ți-a plăcut în anul care a trecut, ce îți dorești pentru cel care vine. Sara Algoe a arătat, în cercetările ei despre recunoștință, că mulțumirea rostită întărește legătura. Multe asemenea felicitări sunt păstrate zeci de ani într-un sertar și recitite la vreme grea.
Când unuia îi pasă și celuilalt nu
Sunt oameni crescuți în case în care zilele de naștere treceau nebăgate în seamă și care, cu toată sinceritatea, nu pricep de ce atâta caz. Și sunt oameni pentru care o aniversare uitată e o rană. De multe ori se căsătoresc unii cu alții.
Dacă ție nu-ți pasă și lui îi pasă, sărbătorește pentru el. Nu ți se cere să simți la fel, ți se cere să ții minte ce contează pentru omul tău. Iar dacă ție îți pasă și el uită, nu-l pune la încercare tăcând până seara, ca să vezi dacă își amintește. Am scris despre testarea iubirii în capitolul 62. Spune-i din vreme, deschis: „Săptămâna viitoare e ziua noastră și țin mult la ea.” Nu strici farmecul. Îi dai un prilej să izbutească.
Am auzit de multe ori propoziția: „Dacă trebuie să-i spun eu, nu mai are nicio valoare.” O înțeleg și o socotesc una dintre cele mai păgubitoare credințe despre iubire. Omul tău nu citește gânduri. Un dar pe care l-ai cerut și l-ai primit cu drag face mai mult decât unul pe care l-ai așteptat în tăcere și n-a venit.
Eșecul dus în doi
Am pus în titlu, lângă aniversări, un cuvânt care nu pare să-și aibă locul: eșecul. L-am pus anume. Povestea unei perechi nu e făcută doar din zile de sărbătoare. E făcută, mai ales, din necazurile prin care ați trecut.
Dan McAdams, psiholog care a cercetat felul în care oamenii își povestesc viața, a deosebit două croieli de poveste. În una, un lucru rău duce, până la urmă, la ceva bun: am pierdut serviciul și așa am ajuns să fac ce-mi place. A numit-o răscumpărare. În cealaltă, un lucru bun e stricat de ce urmează: ne-am luat casă și de atunci numai certuri. A numit-o contaminare. Oamenii care își povestesc viața mai ales în prima croială arată, în cercetările lui, o stare de bine mai ridicată și mai multă grijă față de cei care vin după ei.
Nu e vorba de a te minți că răul a fost bine. Un copil pierdut, o boală, o trădare nu ajung bune prin povestire. E vorba de ce pui după ele: și aici s-a sfârșit totul, ori: și am trecut prin asta împreună.
Gottman a găsit același lucru la perechi. Cei care rămân împreună povestesc vremurile grele cu un fel de mândrie: „A fost cumplit și am scos-o la capăt.” El numește asta a preamări lupta. Cei care se despart povestesc aceleași vremuri ca pe o dovadă că n-ar fi trebuit să fie împreună.
Cum se duce un eșec în doi
Am scris în capitolul 77 despre „ne descurcăm noi” și despre „ți-am zis eu”. Aici adaug doar ce ține de poveste.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te- Nu căutați îndată vinovatul. Întâi stați unul lângă altul.
- Spuneți „noi” și când greșeala a fost a unuia. „Am dat-o în bară” ține altfel decât „ai dat-o în bară”.
- Lăsați să treacă vreme înainte de a trage învățăminte.
- Mai târziu, povestiți-o împreună, de la cap la coadă, cu tot ce ați făcut fiecare ca s-o scoateți la capăt.
- Nu o scoateți la ceartă. Un eșec vechi, aruncat în față peste cinci ani, face mai mult rău decât a făcut la vremea lui.
Guy Bodenmann, pe care l-am pomenit în capitolul 50, a arătat că perechile care socotesc necazul al amândurora ies din el mai legate. Am scris în capitolul 50 că adevărata probă a unei iubiri e iarna. Adaug acum: iar după iarnă, felul în care o povestiți.
Memoria de fiecare zi
Povestea unei perechi nu se ține doar în cap. Se ține și în lucruri.
- Fotografiile. Nu cele din telefon, pe care nu le mai deschide nimeni, ci câteva scoase pe hârtie, puse în ramă ori într-un album.
- Obiectele: cana ciobită din prima voastră casă, scoica de la mare, biletul de tren.
- Cântecul vostru, locul vostru, felul vostru de mâncare.
- Vorbele cu tâlc, pe care le pricepeți doar voi.
- Poveștile spuse copiilor: cum l-a cerut tata pe mama, ce năzbâtii făceați.
Constantine Sedikides și colegii lui au cercetat nostalgia și au găsit că, departe de a fi o slăbiciune, ea îi face pe oameni să se simtă mai legați de ceilalți, mai sprijiniți și mai împăcați cu ei înșiși. Amintirile bune sunt o rezervă din care se trage la vreme rea.
De aceea le dau uneori perechilor aflate în necaz o temă care pare fără legătură: să scoată albumul de nuntă și să-și povestească, o seară, primul an. Nu dezleagă nimic. Dar le amintește pentru ce se luptă.
Hărțile iubirii, ținute la zi
Gottman vorbește despre cât de bine cunoaște fiecare lumea lăuntrică a celuilalt și numește asta, cum am arătat în capitolul 71, hărți ale iubirii. Ele sunt memoria vie a perechii. Nu ajunge să știi cine era omul tău acum douăzeci de ani. Se schimbă. Ce îl frământă acum? Ce prieten i-a ajuns aproape? La ce visează azi?
Arthur Aron a făcut vestit un șir de întrebări din ce în ce mai adânci, pe care doi oameni și le pun pe rând și care, în experimentele lui, i-au apropiat pe necunoscuți în mai puțin de un ceas. Nu e nicio vrajă în ele. E doar dezvăluirea treptată, urmată de ascultare, despre care am scris în capitolul 37. Perechilor vechi le sunt la fel de folositoare. Vei fi mirat câte nu știi despre omul lângă care dormi de douăzeci de ani.
Povestea despre viitor
O poveste bună are și o urmare. Perechile care rămân aproape vorbesc despre ce va fi: unde ne vedem peste zece ani, ce facem când pleacă copiii, cum vrem să îmbătrânim. Gottman pune în vârful a ceea ce el numește casa unei relații trainice tocmai asta: un înțeles împărțit, adică rituri, țeluri și un simțământ că viața voastră laolaltă merge undeva.
Nu e nevoie de planuri mari. E de ajuns să visați cu voce tare, din când în când: „Când om fi bătrâni, ne luăm o casă cu nuc.” Nu contează dacă veți avea nucul. Contează că în viitorul fiecăruia se află și celălalt. Am scris despre tandrețea vârstei târzii în capitolul 29.
Știu despre o pereche căsătorită de douăzeci și doi de ani, venită la terapie cu actele de divorț pe jumătate scrise. Întrebați cum s-au cunoscut, au povestit sec, îndreptându-se unul pe altul. Ea a spus: „Nici nu mai știu ce am văzut la el.” El s-a uitat pe fereastră.
I-am rugat să aducă, data viitoare, trei fotografii din primii ani. Au adus o cutie de pantofi. Într-una, el, slab și cu plete, ținea în brațe un cățel, în fața unui bloc. Ea a luat poza în mână și a tăcut mult. Apoi a zis: „Azor. L-am găsit în ploaie și tu ai zis că nu-l lași acolo, deși n-aveam ce mânca nici noi.” El a zis: „Dormea între noi, că era frig în garsonieră.”
Au râs. Întâi puțin, apoi cu lacrimi. Au povestit o oră despre garsoniera aceea, despre reșoul pe care găteau, despre vecina care le aducea plăcinte. N-a fost o minune. Au mai avut luni grele de lucru. Dar ea mi-a spus mai târziu că în seara aceea a înțeles un lucru: nu uitase ce văzuse la el. Uitase doar să se mai uite. Actele au rămas nescrise.
Portret compus din mai multe situații; detaliile sunt schimbate.
Când povestea s-a acrit
Dacă v-ați pomenit că vă povestiți trecutul numai în culori întunecate, dacă nu mai găsiți nicio amintire bună ori dacă una dintre aniversări a ajuns pricină de durere, nu așteptați. Sunt semne că s-a adunat multă dezamăgire, iar ea se lămurește mai ușor cu un psihoterapeut de cuplu. Sunt și date grele prin firea lor: ziua unei pierderi, a unei morți, a unei trădări. Ele se cer ținute împreună, nu ocolite, iar uneori e nevoie de ajutor pentru a găsi cum.
Și se cuvine o precizare cinstită. Nu orice poveste trebuie dusă mai departe. Dacă trecutul vostru e plin de frică, de umilință ori de lovituri, a-l povesti frumos ar fi o minciună primejdioasă. Am scris despre asta în capitolul 63 și în capitolul 70. Unele povești se cinstesc încheindu-le.
Dacă ar fi să spun într-o propoziție ce deosebește perechile care rămân de cele care se pierd, aș zice așa: cele dintâi au o poveste pe care le place s-o spună. Nu una fără necazuri. Una în care, privind înapoi, se văd pe ei doi, de aceeași parte, trecând prin toate. O asemenea poveste nu vi se dă. O scrieți, în fiecare an, cu fiecare „mai știi când”.
Întrebări frecvente
De ce contează felul în care ne povestim începutul relației?
Fiindcă arată cum vă simțiți acum. Cercetările lui John Gottman și ale lui Kim Buehlman leagă căldura, folosirea lui „noi” și mândria pentru greutățile depășite de trăinicia relației. Perechile înstrăinate își rescriu trecutul în culori întunecate.
Sunt importante aniversările într-o relație?
Da. Sunt riturile mari ale unei perechi: opresc timpul, arată că legătura merită cinstită și adaugă amintiri. Contează să-ți amintești singur, să alegi ceva pe măsura celuilalt și să-i spui ori să-i scrii ce prețuiești la el.
Ce fac dacă partenerul meu uită mereu aniversările?
Nu-l pune la încercare tăcând. Spune-i din timp că ziua contează pentru tine și ce ți-ar plăcea. Mulți oameni au crescut în familii în care sărbătorile treceau neobservate. A cere nu scade valoarea gestului, îi dă un prilej să reușească.
Cum ne ajută amintirile comune la vreme grea?
Cercetările asupra nostalgiei arată că amintirile bune sporesc sentimentul de legătură și de sprijin. Fotografiile, obiectele și poveștile voastre vă amintesc pentru ce luptați. Povestiți-vă și greutățile, ca pe o cale străbătută împreună.
Am început partea a opta cu o cafea și o închei cu o cutie de pantofi plină de fotografii. Între ele încape tot: dimineți, cine, paturi, farfurii, facturi, râsete. Nimic din toate acestea nu e strălucitor. Împreună, sunt o viață. Am scris de la primul capitol că nu sexul ține doi oameni laolaltă. După optzeci de capitole, aș putea spune mai simplu ce îi ține: zilele obișnuite, trăite cu luare-aminte, și povestea pe care o fac din ele.
Am vorbit despre ce fac doi oameni unul pentru altul. A rămas un lucru pe care l-am atins de zeci de ori fără să ne oprim la el: felul în care își vorbesc. Cuvintele care apropie și cele care îndepărtează vor fi miezul părții următoare.
Surse informaționale
- Buehlman, K. T., Gottman, J. M., & Katz, L. F. (1992). How a couple views their past predicts their future: Predicting divorce from an oral history interview. Journal of Family Psychology, 5(3-4), 295-318.
- Fiese, B. H., Tomcho, T. J., Douglas, M., Josephs, K., Poltrock, S., & Baker, T. (2002). A review of 50 years of research on naturally occurring family routines and rituals: Cause for celebration? Journal of Family Psychology, 16(4), 381-390.
- McAdams, D. P. (2006). The Redemptive Self: Stories Americans Live By. New York: Oxford University Press.
- Wildschut, T., Sedikides, C., Arndt, J., & Routledge, C. (2006). Nostalgia: Content, triggers, functions. Journal of Personality and Social Psychology, 91(5), 975-993.
- Aron, A., Melinat, E., Aron, E. N., Vallone, R. D., & Bator, R. J. (1997). The experimental generation of interpersonal closeness: A procedure and some preliminary findings. Personality and Social Psychology Bulletin, 23(4), 363-377.
- Algoe, S. B., Gable, S. L., & Maisel, N. C. (2010). It’s the little things: Everyday gratitude as a booster shot for romantic relationships. Personal Relationships, 17(2), 217-233.
- Gottman, J. M., & Silver, N. (1999). The Seven Principles for Making Marriage Work. New York: Crown.
