Capitolul 78: Joaca, râsul și noutatea: weekendul ca timp al vostru
Joaca, râsul și noutatea: weekendul ca timp al vostru
✦ ✦ ✦
Întreabă o pereche aflată la început ce face când e împreună și vei auzi: ne plimbăm, râdem, ne prostim, pierdem vremea. Întreab-o peste cincisprezece ani și vei auzi: cumpărături, teme, curățenie, rate. Undeva pe drum, doi oameni care se jucau au ajuns doi oameni care administrează. Nimeni n-a hotărât asta. S-a întâmplat. Joaca în cuplu este primul lucru la care renunțăm când viața se face serioasă și ultimul de care ne amintim când ne întrebăm de ce nu mai e ca înainte.
Am vorbit despre muncă, în casă și în lume. Se cuvine acum să vorbim despre ce o răscumpără.
De ce se joacă oamenii mari
Joaca pare un lux al copilăriei. Nu este. Tot ce face un copil prin joacă, să cerceteze, să încerce, să se lege de alții, să-și descarce spaimele, rămâne de făcut și la patruzeci de ani. Doar că adulții i-au pierdut obiceiul și, odată cu el, îngăduința de a face ceva fără niciun folos.
Între doi oameni, joaca are rosturi precise.
- Spune „sunt în largul meu cu tine”. Nu te joci cu cineva de care te temi. Joaca este, în felul ei, dovada siguranței despre care am scris în capitolul 8.
- Dezleagă încordarea. O glumă la vremea ei face cât zece lămuriri.
- Îngăduie lucruri care altfel nu s-ar spune. În joacă, o critică devine tachinare, iar o dorință devine provocare.
- Aduce noutate, de care, cum am văzut în capitolul 60, dorința nu se lipsește.
- Vă face părtași la ceva doar al vostru: porecle, vorbe cu tâlc, mutre pe care nu le pricepe nimeni altcineva.
René Proyer, psiholog care a cercetat trăsătura de a fi jucăuș la adulți, a găsit că ea se leagă de o mulțumire mai mare față de relație și că oamenii o trec printre însușirile pe care le caută la un partener de viață. Cercetările sunt mai ales de tipul celor care arată că două lucruri merg împreună, așa că nu dovedesc că joaca face perechile fericite. E cu putință ca perechile fericite să se joace mai mult. Bănuiala mea este că drumul merge în amândouă direcțiile.
Am scris în capitolul 61 că în fiecare dintre noi trăiește și un copil, cu rănile, dar și cu darurile lui. Joaca este darul. O pereche în care copiii celor doi se simt destul de în siguranță ca să iasă la joacă este o pereche sănătoasă.
Râsul împărțit
Laura Kurtz și Sara Algoe au făcut un lucru de migală. Au filmat perechi povestind cum s-au cunoscut și au numărat, secundă cu secundă, de câte ori râd. Au despărțit râsul unuia singur de râsul amândurora laolaltă. A ieșit că doar al doilea contează. Cu cât o pereche petrecea mai mult timp râzând împreună, cu atât cei doi se simțeau mai apropiați și mai sprijiniți unul de altul. Râsul unuia singur, la care celălalt nu se alătură, nu arăta nimic.
Deosebirea e plină de tâlc. Nu ajunge ca unul dintre voi să fie hazliu. Trebuie să vă facă să râdeți aceleași lucruri. Râsul împărțit este semnul că vedeți lumea, măcar o clipă, din același loc.
Râsul bun și râsul rău
Nu tot ce face lumea să râdă apropie. Psihologul Rod Martin a deosebit mai multe feluri de umor, iar deosebirea se vede limpede într-o căsnicie.
Umorul care leagă: glumele spuse ca să vă simțiți bine împreună, hazul făcut de necaz, râsul de voi înșivă. John Gottman a băgat de seamă că perechile trainice se pricep să strecoare o glumă în toiul unei certuri, iar gluma, primită, coboară încordarea. O numără printre încercările de reparare, despre care am scris în capitolul 35.
Umorul care rănește: batjocura, sarcasmul, gluma făcută pe seama celuilalt de față cu lumea, „hai, că glumeam” spus după o răutate. Am scris în capitolul 63 că disprețul este purtarea care prevestește cel mai sigur sfârșitul unei căsnicii. Sarcasmul este dispreț îmbrăcat în haine de sărbătoare.
Ai la îndemână o probă simplă: râde și celălalt? Dacă râdeți amândoi, e joacă. Dacă râzi doar tu, iar el zâmbește strâmb, e altceva. Și încă una: tachinarea bună atinge lucruri de care omul nu se rușinează. Cea rea țintește tocmai unde îl doare.
Îi ascult pe oameni povestind cum s-au cunoscut și mă uit dacă râd. Cei care râd împreună, fie și după douăzeci de ani grei, au ceva de care se prinde o terapie. Cei care povestesc cu fețe de piatră, îndreptându-se unul pe altul la amănunte, au mai mult de lucru. Nu fiindcă n-ar mai avea umor. Fiindcă nu mai au unul pentru altul.
Noutatea
Am arătat în capitolul 60 cercetările lui Arthur Aron despre lărgirea sinelui: perechile care fac împreună lucruri noi și însuflețitoare își țin mai vie mulțumirea decât cele care fac doar lucruri plăcute și cunoscute. Aici vreau să adaug partea practică.
Kimberley Coulter și John Malouff au pus ideea la încercare într-un fel simplu. Au cerut unor perechi ca, vreme de patru săptămâni, să-și facă timp, o oră și jumătate pe săptămână, pentru o activitate pe care amândoi o socotesc însuflețitoare. Altor perechi nu le-au cerut nimic. La sfârșit, cei din prima grupă arătau mai multă însuflețire în relație și o mulțumire mai mare, iar câștigul se păstra și peste câteva luni.
Bagă de seamă cât de puțin li s-a cerut: nouăzeci de minute pe săptămână. Și cât de liberă a fost alegerea: fiecare pereche și-a hotărât singură ce înseamnă pentru ea „însuflețitor”. Pentru unii a fost cățărat, pentru alții un joc de cărți nou.
Ce înseamnă „nou” pentru oameni obosiți
Nu vă cer să săriți cu parașuta. Noutatea bună pentru o căsnicie are trei însușiri: e puțin în afara obișnuitului, o faceți amândoi și niciunul nu e expert.
- Un drum pe care n-ați mai mers, fie și până în satul vecin.
- Un fel de mâncare pe care nu l-a mai gătit niciunul.
- Un joc de societate, de cărți, table, rummy.
- Un curs de ceva: dans, olărit, o limbă străină.
- Un muzeu din orașul vostru în care n-ați intrat niciodată.
- O plimbare noaptea, pe străzi pe care le știți doar ziua.
- Un sport la care sunteți amândoi stângaci.
A treia însușire cântărește cel mai mult. Când niciunul nu se pricepe, nu mai e loc de bucătar-șef și de ucenic. Râdeți amândoi de propria neîndemânare, iar asta vă face egali. Mulți își văd partenerul stângaci și neajutorat pentru prima oară după ani și îl îndrăgesc din nou tocmai pentru asta.
Timpul apărat
Toate cele de mai sus cer un lucru pe care perechile cu copii și cu serviciu nu-l au: timp. Amy Claxton și Maureen Perry-Jenkins au urmărit perechi de la sarcină până după nașterea primului copil. Au văzut ce vede oricine: timpul liber al celor doi, mai ales cel petrecut împreună, scade mult după naștere. Dar au mai găsit ceva. Soții care, înainte de naștere, petrecuseră mai mult timp liber împreună povesteau, un an mai târziu, mai multă iubire și mai puține certuri. Timpul în doi părea să lucreze ca o rezervă.
Am scris în capitolul 49 despre riturile mici de conectare. Aici vorbim despre ceva mai mare decât sfertul de ceas de seară: un răstimp, o dată pe săptămână ori măcar de două ori pe lună, care e doar al vostru și în care nu se face nimic folositor.
Sfârșitul de săptămână care se topește
Sâmbăta și duminica ar trebui să fie timpul acela. În cele mai multe case sunt ziua a șasea și a șaptea de lucru: piață, curățenie, lecții, vizită la socri, rufele care s-au strâns. Luni dimineața, cei doi sunt mai obosiți decât vineri și nu și-au spus nimic.
Sabine Sonnentag, psiholog german care a cercetat felul în care oamenii își revin după muncă, a arătat că odihna adevărată cere mai mult decât a nu fi la birou. Cere desprindere cu mintea, tihnă, un simțământ de stăpânire asupra propriului timp și, lucru neașteptat, câte o încercare nouă, care te scoate din ale tale. Un sfârșit de săptămână umplut până la refuz cu treburi nu dă niciuna din ele.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teCâteva lucruri ajută:
- Hotărâți dinainte un răstimp al vostru și treceți-l în calendar, ca pe o programare la medic. Ce nu e trecut nu se întâmplă.
- Împărțiți treburile peste săptămână, ca sâmbăta să nu le ducă pe toate. Am vorbit despre asta în capitolul 76.
- Nu trebuie să fie seara. O dimineață de sâmbătă, cât copiii sunt la bunici, face cât o cină la restaurant.
- Nu trebuie să coste. O plimbare lungă e de ajuns.
- Țineți-l și când nu aveți chef. Cheful vine pe drum, ca dorința din capitolul 52.
Întâlnirea, fără presiune
Vorba „seară de întâlnire” a ajuns să sperie. Sună a obligație de a fi romantici la comandă, cu lumânări și cu așteptări. Perechile ies, stau față în față la o masă scumpă, vorbesc despre copii și se întorc dezamăgite.
Aș schimba două lucruri. Întâi, faceți ceva, nu doar stați. Mersul, un joc, o expoziție, un film urmat de o plimbare dau de vorbit fără silă. Apoi, puneți-vă o singură regulă: nu se vorbește despre treburi, copii și bani. La început va fi liniște. Apoi veți descoperi că mai aveți ce vă spune.
Împreună și fiecare
O pereche nu trăiește doar din timpul în doi. Am scris în capitolul 60 că dorința are nevoie ca fiecare să rămână cineva și în capitolul 40 că o bază sigură te lasă să pleci. Fiecare are dreptul la joaca lui: fotbalul de joi, corul, pescuitul, prietenele.
Perechile sănătoase au, de obicei, trei feluri de timp: al meu, al tău și al nostru. Necazul apare când unul lipsește. Fără „al nostru”, ajungeți doi vecini cumsecade. Fără „al meu” și „al tău”, vă sufocați și nu mai aveți ce vă povesti.
Băgați de seamă și dreptatea. Dacă unul are trei seri pe săptămână ale lui, iar celălalt n-a mai ieșit singur din casă de un an, nu e vorba de joacă, e vorba de împărțire. Timpul liber e și el o avuție a casei și se împarte ca atare.
Joaca și patul
Am pomenit în capitolul 60 că erotismul este rudă cu joaca. Merită spus limpede de ce. Amândouă cer aceleași lucruri: să te simți în siguranță, să nu urmărești niciun folos, să-ți îngădui să fii caraghios, să te lași dus. Un om care nu se mai joacă deloc ziua se joacă greu noaptea.
Mai mult, tachinarea, cochetăria, fuga prin casă, bătaia cu perne țin trupurile în vorbă într-un fel care nu are nimic apăsător. Pentru cei cu dorință responsivă sunt adesea ușa pe care ea intră. Nu fiindcă ar fi un preludiu ticluit, ci fiindcă un trup care a râs e un trup destins.
Și râsul din pat merită apărat. Lucrurile nu ies mereu, cum am văzut în capitolul 56. Perechile care izbutesc să râdă atunci, cu drag, nu unul de altul, opresc frica înainte să prindă rădăcini.
Ce stinge joaca
- Oboseala. Cine abia se ține pe picioare nu se joacă.
- Resentimentul. Nu te joci cu cineva pe care ești supărat.
- Rolul de părinte luat prea în serios, până când nu mai sunteți decât „mami” și „tati”.
- Rușinea de a părea copilăros, moștenită din case în care joaca era „prostie”.
- Critica. După ce ai fost luat în râs pentru o glumă proastă, nu mai faci alta.
- Ecranele, care umplu orice gol în care s-ar fi putut naște ceva.
- Părerea că veselia e ușurătate și că un om serios nu se prostește.
Știu despre un cuplu de medici, oameni foarte serioși, cu gărzi și cu doi adolescenți. Au venit spunând că „nu mai au nimic în comun”. Nu se certau. Își predau unul altuia copiii și treburile, ca două ture de spital. Întrebați când au râs ultima dată împreună, s-au uitat lung unul la altul. Nu-și aminteau.
Ea a spus, aproape în treacăt, că la început el o făcea să râdă până la lacrimi imitând profesorii din facultate. El s-a rușinat: „Eram un copil.” Le-am dat o temă care i-a făcut să ridice din sprânceană: o oră pe săptămână, un lucru la care nu se pricepe niciunul. Au ales, fără nicio tragere de inimă, un curs de dansuri populare la casa de cultură.
El avea două picioare stângi. Ea se încurca la fiecare întoarcere. În a treia săptămână au fost dați afară din horă de instructor, cu blândețe, și s-au întors acasă râzând atât de tare, încât fiul lor a ieșit din cameră să vadă ce s-a întâmplat. Ea mi-a spus că în seara aceea el a imitat instructorul, în bucătărie, și că a fost prima oară, după mulți ani, când s-a uitat la el și l-a recunoscut pe băiatul cu care se măritase.
Portret compus din mai multe situații; detaliile sunt schimbate.
Mi se pare că am ajuns să privim căsnicia ca pe o întreprindere: cu sarcini, cu termene, cu ședințe de bilanț. Nimeni nu se îndrăgostește de un asociat. Te îndrăgostești de cineva cu care îți place să pierzi vremea. Dacă ar fi să aleg un singur semn după care să ghicesc soarta unei perechi, n-aș întreba cât de bine comunică. Aș întreba cât de des se prostesc.
Când râsul a amuțit
Dacă unul dintre voi nu se mai bucură de nimic, nu doar de joacă, dacă lucrurile care îi plăceau nu-i mai spun nimic și starea ține de săptămâni, e cu putință să nu fie vorba despre relație. Pierderea plăcerii este unul dintre semnele de căpătâi ale depresiei și se cuvine cercetată de un medic. Iar dacă între voi s-a așezat o răceală în care nicio glumă nu mai trece, un psihoterapeut de cuplu vă ajută să vedeți ce stă în drum. De cele mai multe ori, sub seriozitate se află o supărare veche, nespusă.
Întrebări frecvente
De ce este importantă joaca într-o relație de cuplu?
Fiindcă arată că vă simțiți în siguranță unul cu altul, dezleagă încordarea, aduce noutate și vă dă lucruri numai ale voastre. Cercetările lui René Proyer leagă trăsătura de a fi jucăuș de o mulțumire mai mare față de relație.
Contează să râdem împreună?
Da. Un studiu al Laurei Kurtz și al Sarei Algoe arată că timpul petrecut râzând împreună se leagă de mai multă apropiere și sprijin, pe când râsul unuia singur nu spune nimic. Feriți-vă de sarcasm și de glumele pe seama celuilalt.
Ce activități noi putem încerca dacă suntem obosiți și fără timp?
Lucruri mici, puțin în afara obișnuitului, la care niciunul nu este expert: un drum nou, o rețetă, un joc, un curs. Un studiu arată că nouăzeci de minute pe săptămână dintr-o activitate aleasă de voi sporesc mulțumirea față de relație.
Cum ne facem timp doar pentru noi doi?
Treceți-l în calendar ca pe o programare, împărțiți treburile peste săptămână și nu așteptați să aveți chef. Nu trebuie să fie seara și nici să coste. Faceți ceva împreună și lăsați deoparte discuțiile despre treburi, copii și bani.
Am pus în titlul cărții tandrețea, siguranța și răbdarea. Dacă aș mai avea loc de un cuvânt, ar fi veselia. Nu ca podoabă, ci ca dovadă: doi oameni care se joacă sunt doi oameni care nu se tem unul de altul. Râsul lor este sunetul pe care îl face siguranța când se simte bine.
De la joacă trecem la lucrul cel mai puțin jucăuș dintr-o casă și cel despre care se tace cel mai mult. În capitolul următor vorbim despre bani.
Surse informaționale
- Kurtz, L. E., & Algoe, S. B. (2015). Putting laughter in context: Shared laughter as behavioral indicator of relationship well-being. Personal Relationships, 22(4), 573-590.
- Coulter, K., & Malouff, J. M. (2013). Effects of an intervention designed to enhance romantic relationship excitement: A randomized-control trial. Couple and Family Psychology: Research and Practice, 2(1), 34-44.
- Aron, A., Norman, C. C., Aron, E. N., McKenna, C., & Heyman, R. E. (2000). Couples’ shared participation in novel and arousing activities and experienced relationship quality. Journal of Personality and Social Psychology, 78(2), 273-284.
- Claxton, A., & Perry-Jenkins, M. (2008). No fun anymore: Leisure and marital quality across the transition to parenthood. Journal of Marriage and Family, 70(1), 28-43.
- Proyer, R. T. (2014). To love and play: Testing the association of adult playfulness with the relationship personality and relationship satisfaction. Current Psychology, 33(4), 501-514.
- Sonnentag, S., & Fritz, C. (2007). The Recovery Experience Questionnaire: Development and validation of a measure for assessing recuperation and unwinding from work. Journal of Occupational Health Psychology, 12(3), 204-221.
- Martin, R. A., Puhlik-Doris, P., Larsen, G., Gray, J., & Weir, K. (2003). Individual differences in uses of humor and their relation to psychological well-being: Development of the Humor Styles Questionnaire. Journal of Research in Personality, 37(1), 48-75.
