Frica are nume de femeie
„FRICA ARE NUME DE FEMEIE”
Piesă de teatru radiofonic în 5 acte
Dramatizare și versiune radiofonică liberă, după motive romantice românești și franceze, cu o infuzie de literatură rusă.
LOCUL: București, 1995
TIMPL: Toamna sfârșitul anului 1995
PERSONAJELE:
– IURA ALEXANDROVICI MARKOV (52 de ani) doctor în științe medicale, stomatolog, profesor universitar emerit; rus născut la Sankt Petersburg, stabilit în București din 1992. Elegant, ironic, cu mâini de aur și un trecut galant impresionant.
– AYELET ORA BEN-YEHUDA (42 de ani) doctor în muzicologie, prezentatoare a rubricii de cultură la Televiziunea Română; născută la Haifa, stabilită în România din 1993. Fostă sportivă de performanță, divorțată de două ori.
– SERGHEI VOLKOV (55 de ani) medic cardiolog, vechi prieten al lui Iura; poet amator și băutor de ceai îndelungat.
– RIVKA AMSEL (45 de ani) prietena Ayelet, profesoară de ebraică la Universitate.
– DORON LEVY (48 de ani) om de afaceri israelian, unul dintre foștii soți ai Ayelet.
– MARIA (30 de ani) asistenta cabinetului stomatologic al lui Iura.
– TAXIMETRISTUL, PORTARUL, MAÎTRE-UL figuri episodice.
– VOCEA POVESTITORULUI vocea radiofonică care luminează și umbrește povestea.
ACTUL I CABINETUL CU VEDERE LA FRICĂ
Efect sonor: Un scrâșnet fin de freză stomatologică, topit într-un preludiu de Chopin. Ploaie măruntă de toamnă bucureșteană pe geam. Clădire veche pe o stradă lângă Calea Victoriei.
VOCEA POVESTITORULUI (încet, cald, ca o lumânare într-un beci vinicol):
București, toamna lui 1995. Orașul miroase a frunză udă, a cărbune cald și a începuturi. Undeva, la etajul doi al unei clădiri cu giulgiu istoric, doctorul Iura Markov își așteaptă pacientul cu numărul trei mii și unu. Nu știu încă nici dumneavoastră, nici el, de ce spun așa. Dar poveștile serioase încep mereu cu o glumă, iar poveștile adevărate cu o ușă deschisă.
Efect sonor: Ușa se deschide. Clopoțel discret de recepție.
MARIA:
Bună ziua! Cabinetul doctorului Markov. Aveți programare?
AYELET (voce limpede, cu accent melodios de evreică israeliană, caldă ca pâinea din cuptor):
Da. Ayelet Ben-Yehuda. Sunt clienta casei, dar doctorul nu m-a mai văzut niciodată pe față. Am vorbit la telefon despre… o colaborare.
MARIA:
Ah, doamna de la televiziune! Dați-mi voie să vă iau paltonul. E o onoare. Tata nu ratează nicio ediție a rubricii dumneavoastră. Spune că sunteți singura care știe să vorbească despre muzică fără să adoarmă țara.
AYELET (râde, cristalin):
Spuneți-i tatălui dumneavoastră că țara adoarme doar când îi e frică să viseze. Restul e metronom.
Efect sonor: Ușă de sticlă mată. Se deschide.
IURA (în românește cu răsuflet rusesc, voce joasă, prietenoasă, un timbru de violoncel):
Doamna Ben-Yehuda! Intrați, vă rog. Numele dumneavoastră precede persoana și, credeți-mă, e un privilegiu rar. De obicei persoanele mele preced numele, iar numele le ajungă din urmă cam obosit.
AYELET:
Doctor Markov, farmecul dumneavoastră epistolar m-a convins să vin cu o durere de măsea și cu o ofertă de afaceri. Sper că prima nu va strica a doua.
IURA:
Dimpotrivă. În cabinetul meu, durerea este cel mai onest consilier de afaceri. Ia locați. (Pauză. Lumina scaunului dentistului.) Deschideți gura, vă rog… Da. Măseaua de minte își face capriciile, ca toți intelectualii. O scoatem, o liniștim sau o împăcăm cu vecinii. Dar, întâi, spuneți-mi oferta. Vorbiți cu gura pe jumătate deschisă, ca un mafiot rus mă simt ca acasă.
AYELET (râde cu gura pe jumătate închisă; el râde și el):
Vin din partea unei firme israeliene de aparatură medicală. „DentaCo” Haifa. Căutați partener pentru o clinică modernă la București. Eu… eu sunt partea de încredere. Cunosc producătorii, prețurile, și, mai ales, știu să vând o idee. Dumneavoastră aduceți mâinile și reputația. Eu aduc contractul și reclama. La televiziunea publică, rubrica mea de cultură e doar jumătate din zi. Cealaltă jumătate vrea să fie capital.
IURA (după o pauză; se aud mănușile chirurgicale întinse, un plicnet uscat):
Știți, doamna Ben-Yehuda, în cei cincizeci și doi de ani ai mei am avut trei mii de femei. Da, trei mii. Contabilizate cu precizie slavă. Și în toate acestea, niciuna nu mi-a propus o afacere înainte să-mi spună „bună ziua”. Sunteți o femeie cu structură.
AYELET (sec, dar amuzată):
Doctor Markov, dacă numărați femeile, eu număr lucrurile care contează: dinți, clauze, semne de întrebare. Măseaua mea doare, contractul vostru așteaptă, iar eu vă propun să le tratăm pe amândouă cu aceeași anestezie: seriozitate.
IURA (oprește muzica din difuzor cu un gest brusc):
Vă place Chopin?
AYELET:
Îl iubesc. Dar în cabinetul unui dentist îmi place mai mult să tac. Tăcerea e singura muzică care nu are carii.
Efect sonor: Freza pornește. Sunetul se estompează într-un vis sonor: plopii din București, tramvai, o bucată de vals rusesc îndepărtat.
VOCEA POVESTITORULUI:
Și, iată, începe totul. Ca în romanele lui Turgheniev: o străină intră într-un oraș străin, iar bărbatul care a crezut că le știe pe toate descoperă că nu știe nimic. În dragoste zicea un scriitor rus nu există fericire, ci doar iubirea însăși, câteodată, ca o milă a destinului. Dar noi suntem abia la pagina întâi.
Efect sonor: Dezactivarea frezei. Liniște. Clinchet de instrumente.
IURA (cu o voce ușor schimbată, mai moale):
Gata. Măseaua vă va mulțumi. Iar eu… eu aș vrea să vă mai văd. Din motive strict comerciale, desigur.
AYELET (se ridică; fermoar de geantă; pasigrafia unei femei elegante):
Strict comerciale, doctor Markov. Miercuri, la ora nouă, la hotelul Intercontinental. Sala de conferințe. Aduceți planurile clinicii. Eu aduc oamenii din Haifa. Și, doctor…
IURA:
Da?
AYELET:
Nu-mi mai numărați femeile înainte de prima întâlnire de afaceri. Unii ar putea crede că e un diagnostic, nu un compliment.
Efect sonor: Ușa se închide. Liniște.
IURA (singur, încet):
Trei mii, repetă el. Trei mii de femei și niciuna n-a plecat prin ușa aceea ca un verdict.
Efect sonor: Telefonul vechi, clasic, începe să sune. Sunet insistent.
MARIA (în receptor):
Cabinetul doctorului Markov… Da… Da, îl anunț. (Coborât receptorul.) Doctor Markov, domnul profesor Serghei Volkov, de la cardiologie. Spune că e urgent.
IURA (ridică receptorul):
Serghei? Ce e, inima ta sau a mea?
SERGHEI (voce amplă, rusească, cu un fond de veselie veșnică):
A mea e perfectă, ca un metronom elvețian. A ta, dragul meu Iura, am auzit că a primit astăzi un șoc. Trei mii de femei, și-ai rămas mut în fața uneia. Circulă zvonul prin clinică. Maria a telefonat soției mele, soția mea mi-a telefonat mie, iar eu am telefonat ție. Așa funcționează democrația, Iura. Prin canale multiple.
IURA (ofensează voalat):
Serghei, tu ești cardiolog, nu calendar bisericesc. Lasă zvonurile.
SERGHEI:
Sunt și poet, nu uita. Iar poetul din mine îți spune: frate, am cunoscut eu mulți oameni, dar nimeni să se teamă de o femeie. Îți e frică, Iura?
IURA (lungă pauză; apoi, grav):
Serghei… știi care-i hobby-ul meu, pe lângă femei.
SERGHEI:
Da, da. Numerele Kabalice psihotronice. Bătrâneștile tale numere, învățate din broșurile aceluia, cum îl cheamă… Radu Leca, maestrul numerelor psihotronice, al patriei mele adoptive. Iura, cât ești de bolnav?
IURA (cu o seriozitate copilărească):
I-am calculat numele. A-Y-E-L-E-T. L-am redus, cum m-a învățat Leca, la cifra esențială. Și știi ce a ieșit, Serghei? Numărul… acela. Numărul de care mi-e mie frică dintotdeauna. Numărul care înseamnă „dragoste adevărată, periculoasă, fără cale de întoarcere”.
SERGHEI (după o tăcere):
Iura… poate maestrul Leca a greșit calculul. Sau poate inima ta a greșit viața, până acum, și acum, în sfârșit, a nimerit-o pe cea bună.
IURA (închizând):
Miercuri, la Intercontinental. Vin și tu. Ca martor. Dacă se întâmplă ceva, să știe lumea că am avut un medic aproape.
Efect sonor: Se închide linia telefonică. Afară, un ciripit de vrăbii și hărmălaie de tramvaie. Trecerea muzicală: un vals rusesc, stins treptat.
VOCEA POVESTITORULUI:
Dragostea, domnilor, nu cere permisiune. Ea bate la ușă ca o factură: inevitabilă, neadecvată și imposibil de plătit cu bani. Iar Iura Markov, stomatologul care a vindecat zece mii de dureri, se pregătea să descopere că propria inimă nu se anesteziază.
Efect sonor: Cortină sonoră un acord larg de pian, ca o ușă de teatru care se închide.
ACTUL II INTERCONTINENTALUL, SAU DESPRE FEMEI ȘI NUMERE
Efect sonor: Hol de hotel elegant, anii ’90: zgomot de tacâmuri departe, un pian de hotel executând mediocru o mazurcă, glasuri în mai multe limbi. Pahare de șampanie.
VOCEA POVESTITORULUI:
Miercuri, 9 octombrie 1995. Hotelul Intercontinental, simbolul Bucureștiului care voia să pară occidental peste noapte. Aici, într-o sală cu candelabre de sticlă și aer condiționat care șuiera ca un balaur obosit, capitalismul își dădea mâna cu poezia și nimeni nu știa încă care din ele va înșela pe care.
Efect sonor: Pași de grup. Glasuri de bărbați în engleză cu accent ebraic.
DORON (engl., apoi română stricată, voce de om care cântărește fiecare cuvânt pe o balanță de aur):
Doctore Markov! Doron Levy. DentaCo, Haifa. Partenerul dumneavoastră de vis. Iar doamna Ben-Yehuda partenerul dumneavoastră de veghe. Împreună, un vis cu ochii deschiși.
AYELET (răspicat, cu ironie fină):
Doron vorbește în reclame chiar și când doarme. Nu-l luați în serios decât la cifre, doctor Markov. La cifre e un geniu. La rest… e o vreme frumoasă.
SERGHEI (pe furiș, către Iura):
Vezi, Iura? Chiar și fostul soț o admirație. Sau poate tocmai de aceea e fost. Fii atent: când un om își laudă fosta soție, ori e sfânt, ori e vinovat. Acesta nu e sfânt.
IURA (cu un zâmbet în voce):
Taci și bea, Serghei. Azi suntem capitaliști respectabili.
DORON:
Deci! Clinica „Markov-Ben-Yehuda” sau „Ben-Yehuda-Markov”, după cum vă încălzesc fiecare numele la parterul clădirii dumneavoastră de pe Calea Victoriei. Echipament israelian, tehnică germană, estetică franceză și… și umor rusesc, gratuit, la fiecare consultație.
AYELET:
Doron, lasă glumele. Doctor Markov, contractul: cincizeci-cincizeci. Eu răspund de imagine și de televiziune. Rubrica mea culturală va avea o rubrică-soră: sănătate. Fără reclamă ieftină, cu eleganță. Doar oamenii cu bani și cu frică de boală vin la dumneavoastră. Noi le vindem frica înapoi, dar frumos ambalată.
IURA (după o pauză):
Doamnă Ben-Yehuda, dumneavoastră vindeți și frica frumos?
AYELET:
Numai frica. Dragostea nu se vinde, doctor Markov. Dragostea se cumpără cu tot ce ai. Și, adesea, plătești prețul de trei ori: înainte, în timp și după.
Efect sonor: Liniște de o secundă. Apoi Serghei tușește discret. Pahare ciocnite.
SERGHEI:
Pentru clinică!
TOȚI:
Pentru clinică!
Efect sonor: Tronc de pahare. Pianul din fundal schimbă piesa acum un șansonet franțuzesc, vag.
DORON (îndepărtându-se cu Serghei spre bufet):
Veniti, domnule Volkov, să vă arăt specificațiile aparatelor de radiografie. E uimitor ce poate face tehnologia israeliană cu un maxilar uman…
SERGHEI (departe, râzând):
Cu inima, domnule Levy, cu inima mai trebuie să lucrați…
Efect sonor: Glasurile se estompează. Rămân Iura și Ayelet, aproape, la o masă lângă fereastră.
IURA (încet):
De ce „trei ori”? Ați spus că dragostea se plătește de trei ori.
AYELET (o vreme tace; se aude doar pianul):
Prima dată plătești încrederea. A doua oară, iluziile. A treia oară… a treia oară plătești drumul înapoi. Dacă mai există drum înapoi. (Râde scurt.) De aceea prefer să compun muzică. Notele nu divorțează. Notele nu mint. Ele doar stau pe portativ și așteaptă să fie iubite corect.
IURA:
Compuneți muzică?
AYELET:
Hobby. Sonatine mici. Un concert pentru vioară neterminat. La televiziune, prezint cultura altora. Acasă, îmi cultiv propria grădină sonoră. Iar dumneavoastră, doctor Markov, cu ce vă ocupați în afara cabinetului? Presupunând că mai există un „afară”.
IURA (o doză de rușine voioasă):
Păi… femeile, ați auzit. Catalog, nu hobby. Și apoi… o ciudățenie. Numerele Kabalice psihotronice vechi studii din România, maestrul lor, Radu Leca, le-a pus pe hârtie. Am învățat să reduc numele la cifre, ca un fel de horoscop al destinului. O superstiție elegantă, nimic mai mult.
AYELET (foarte atentă):
Și numele meu… ce cifră a dat?
IURA (hotărât):
N-am calculat.
AYELET:
Mintiți frumos, doctor Markov. Sunteți la a doua minciună de când ne cunoaștem. Prima a fost „strict comerciale”.
Efect sonor: Iura râde, apoi tace brusc. O tăcere grea, caldă.
IURA (aproape șoptit):
Doamnă Ben-Yehuda… Ayelet… eu am avut trei mii de femei. Știu fiecare gest al seducției ca un dentist știe dantura umană: toate seamănă, fiecare e diferită. Și de aceea, exact de aceea, dumneavoastră mă înspăimântați. Pentru că, pentru prima dată, nu știu ce urmează. E ca și cum mi-aș deschide propria gură și aș descoperi că nu-mi mai cunosc dinții.
AYELET (calmă, luminos):
Iura. Pot să vă spun Iura?
IURA:
În românește sunați ca o rugăciune spusă pe grabă. Continuați.
AYELET:
Să vă povestesc ceva. Ca să nu credeți că doar dumneavoastră aveți trecut. Eu am fost sportivă de performanță. Handbal. Centru. La Haifa, în anii ’70, eram fata care arunca de la nouă metri și nu ratează. Apoi o accidentare la genunchi, la douăzeci și unu de ani, și gata s-a terminat. Prima mea dragoste, sportul, m-a părăsit fără explicații.
IURA:
Îmi pare rău.
AYELET:
Nu încă. Apoi, primul soț: Eliav, medic, om bun, om plictisitor. Am divorțat după patru ani, prieteni, civilizați. Al doilea soț: Yaron, muzician, om pasional, om imposibil. Trei ani de iubire și de cutremure, unul mai mic decât altul. Am divorțat în furtună, nu în liniște. Și după Yaron… relații care nu au funcționat. Un diplomat de la ambasadă care mă iubea doar în deplasări. Un profesor universitar care mă iubea doar teoretic. Un pianist care mă iubea doar când era trist. (Pauză.) Ați înțeles, Iura? Toată lumea se teme. Dumneavoastră de mine, eu de toată lumea. Suntem doi oameni cu diplome în frică.
IURA (lung):
Doamnă doctor în muzicologie… dumneavoastră ați transformat viața într-o partitură cu accente pe durere.
AYELET:
Nu. Am transformat durerea într-o partitură cu accente pe viață. E o diferență. Ca între un dentist și un măcelar: amândoi lucrează cu carne, dar unul o repară.
Efect sonor: Râd amândoi. Apoi, liniște. Pianul s-a oprit. Se aude doar orașul, seara.
IURA:
Ayelet. Mâine seară. Vin la dumneavoastră cu o sticlă de vin moldovenesc și cu o promisiune: niciun număr. Niciun calcul. Doar… o seară. Ca doi oameni, nu ca două cifre.
AYELET (după o pauză lungă, voce caldă):
Vinul să fie din 1990. Un an bun. Restul… ne mai gândim. La televiziune spun mereu publicului meu: „Noapte bună, și nu vă temeți de întuneric el doar nu e încă luminat.” Acum, pentru prima dată, îmi iau propriul sfat.
Efect sonor: Pași depărtându-se. Cortina sonoră: cel concert pentru vioară neterminat al Ayelet, câteva măsuri, interpretate tandru.
VOCEA POVESTITORULUI:
Și, așa, afacerea a pornit. Și, așa, dragostea a pornit. Două mașini pe același drum, unul mergea cu viteza legală, altul cu viteza luminii. Ce nu știa niciunul dintre ei era că la capătul drumului nu era garajul. Ci o răscruce.
Efect sonor: Cortina se lasă.
ACTUL III SONATA CU GEAMĂN SPRE INIMĂ
Efect sonor: Apartament elegant în cartierul Dorobanți. Turment de noapte bucureșteană: câini lătrând departe, un televizor undeva, o mașină cu muzica dată tare care trece și se pierde. Pahar turnat. Un pârâit de magnetofon: casetă cu înregistrarea concertului pentru vioară.
AYELET:
Ați adus vin din 1990. Bravo. Ați urmat instrucțiunile. Un pacient exemplar.
IURA:
Sunt studentul perfect. Absolvent cu 10 la materia „Ayelet”.
AYELET (râde):
Stați jos. Ascultați. Asta e ce am compus iarna aceea când am divorțat de Yaron. Se numește „Concertul pentru geamul despărțirii”. Nu-i bun. Nu-i nici rău. E sincer. Muzica e singura ființă care poate fi sinceră fără să ne rănească… prea tare.
Efect sonor: Vioara începe un motiv trist, apoi curajos. Apoi pauză. Iura bate din palme, încet, o singură dată.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teIURA:
Ayelet. Într-o țară a lui Ceausescu, am învățat să nu aplaud prea tare. Aici, acum, mi-e frică să nu vă sperii dacă aplaud prea tare. Vedeți? Până și aplauzele mele au nevoie de anestezie.
AYELET (aproape șoptit):
De ce vă e frică de mine, Iura? Adevăratul răspuns, nu cel de la Intercontinental.
Efect sonor: Liniște. Ceas de perete. Vin turnat în pahare.
IURA:
Adevăratul răspuns e la fel de vechi ca dinții de lapte. V-am mai spus: trei mii de femei. Ați râs, dar nu știți ce înseamnă. Înseamnă trei mii de dimineți în care m-am uitat în oglindă și am recunoscut un străin. Înseamnă trei mii de despărțiri ușoare, pentru că le-am făcut ușoare eu, ca să nu mă doară. Unii oameni beau ca să uite. Eu iubeam ca să uit. Și acum… acum ați venit dumneavoastră și mi-ați arătat că am petrecut toată viața fugind pe o scară rulanta care mergea în jos, și eu alergam în sus, și credeam că zbor. Ați venit și ați oprit scara. Și mi-e rău de înălțime, Ayelet. Mi-e rău de înălțime.
AYELET (după o lungă tăcere):
Vă spun o poveste de-a mea. Când aveam șase ani, în Haifa, tata m-a dus prima dată la mare. M-a ținut de mână și a intrat în apă. Eu țipam: „Lasă-mă, tata, mi-e frică!” El m-a privit și mi-a spus: „Frica nu înseamnă să nu faci. Frica înseamnă să faci cu mâinile care tremură.” Apoi m-a lăsat. Am căzut în apă, am înghițit apă sărată, am plâns. Și am înotat, Iura. Cu mâinile care tremurau, am înotat. Ați înțeles?
IURA:
Ayelet… eu nu știu să înot în apa asta. Știu să înot în bazine de club, cu apa controlată, cu temperatura controlată, cu durata controlată. Dumneavoastră sunteți marea. Și marea nu are program de consultații.
AYELET (razând printre lacrimi):
Oh, dar ce frumos mințiți când aveți frică!… Iura, uitați ce zic clasicii dumneavoastră. Știți ce zicea un mare scriitor rus despre prima iubire? Toată viața încercăm să o regăsim. Toată viața, Iura. Dumneavoastră ați avut trei mii de tentative de a o regăsi pe a dumneavoastră. Eu am avut doi soți și jumătate de diplomat. Și iată-ne aici, doi doctori, și nu ne putem diagnostica.
IURA:
Dimpotrivă. Ne-am diagnosticat perfect. Boala are nume. Numele e în fața mea, cu vin din 1990 în pahar.
AYELET:
Și care e tratamentul, domnule profesor?
IURA (grav, apoi cu un râs stricat):
Tratamentul… tratamentul e experimental, doamnă. E ca în farmacologie: primul principiu este „primum non nocere” mai întâi, să nu faci rău. Iar eu am o istorie de trei mii de pagini de rău făcut cu bună știință. Cum să prescriu unui om ca mine tratamentul iubirii? E ca și cum ați pune un stăpân de sclavi să păzească o capelă.
AYELET (tare, curajos):
Atunci nu ne tratăm, Iura. Nu ne tratăm! Ne îmbolnăvim frumos. Ce ziceți? O iubire fără chimioterapie, fără operație, fără prognostic. Doar simptomele, până la capăt. Febră, tremur, insomnie… și muzică. Căci, știți, noi, compozitorii, știm un secret: cea mai frumoasă simfonie se scrie abia după ce orchestra a obosit.
IURA (îndelung):
Și dacă la sfârșit… dacă la sfârșit totul se rupe?
AYELET:
Atunci o să avem o simfonie, Iura. O să avem o simfonie, în loc de nimic. Nu e puțin lucru.
Efect sonor: Pahare ciocnite. Apoi o tăcere lungă, plină. Telefonul sună brusc, ascuțit, înșelând intimitatea.
AYELET (ridică receptorul):
Da?… Da, Doron, te aud… Ce?… Când?… Bine. Bine, vin mâine dimineață. Da, cu Iura. Da. Noapte bună.
IURA:
Ce s-a întâmplat?
AYELET (voce schimbată, rece deodată):
O problemă cu vămuirea aparatelor. Containerul nostru e blocat în portul Constanța de zece zile. Fără echipament, clinica moare în fașă. Iar Doron… Doron spune că există o soluție. O șpagă, evident. Bineînțeles că o șpagă. Anul 1995, Iura. Capitalismul cu obrăznicie românească.
IURA (tunător, dar stăpânit):
Cât?
AYELET:
Douăzeci de mii de dolari. Jumătate fiecare. Iura… eu am zece mii. Tu?
IURA (după o pauză):
Am. Am economii. Am economii din toată viața mea de… consultații. (Râde amar.) Vedeți, Ayelet? Câteodată desfrâul e o formă de cec de economii. Trei mii de femei și un container în vamă. Cine ar fi crezut că primesc factura chiar acum?
AYELET:
Iura, nu facem nimic ilegal fără să știm exact. Mâine mergem la Constanța. Împreună. Și încă ceva… (voce moale) mulțumesc. Pentru că nu ați plecat când v-ați speriat. Majoritatea bărbaților pleacă când se sperie. Dumneavoastră rămâneți. E… inedit. Ca o rochie croită pe dos care arată mai bine.
IURA:
Ayelet, înainte să plec… pot să fac ceva ce n-am făcut de treizeci de ani?
AYELET:
Ce anume?
IURA:
Să rămân.
Efect sonor: Liniște adâncă. Apoi, foarte încet, câteva note la pian improvizație, caldă, tremurătoare.
VOCEA POVESTITORULUI:
E ușor să rămâi într-o seară de toamnă, cu vin și muzică. Greul abia începe. A doua zi, cei doi doctori unul al dinților, altul al sunetelor au plecat spre Constanța să-și salveze clinica. Dar, cum se întâmplă în toate piesele serioase, adevărata vamă nu era în port. Era în ei. Și taxele de acolo nu se plătesc în dolari.
Efect sonor: Zgomot de tren în depărtare. Cortină sonoră: un acord înălțător de pian.
ACTUL IV PORTUL, REVELAȚIILE ȘI FUGA
Efect sonor: Portul Constanța. Marea, corăbii, ciocane, motoare diesel, gălăgie, vânt. Păsări de mare.
DORON (strigă peste zgomot):
Iura! Ayelet! Aici, în biroul administratorului! Haideți, că omul are timp cât un ceasornicar elvețian și răbdarea unui grec!
VOCEA POVESTITORULUI:
Constanța, 11 octombrie 1995. Portul mirosea a rugină, a sare și a afaceri noi un amestec pe care numai noua Românie știa să-l facă. Aici, într-un container numit „MARKOV-BEN-YEHUDA”, zăcea viitorul clinicii. Și, ca-n fiecare port, încă ceva zăcea îngropat: un secret.
Efect sonor: Ușă de fier trântită. Glasuri îndepărtate.
AYELET (șoptit, lui Iura):
Administratorul e prieten cu Doron din armată. Zece minute, rezolvăm. Tu stai aici, la ghișeu, semnezi niște hârtii. Nu vorbi cu nimeni, nu promite nimic, nu da nimănui bani.
IURA (amuzat):
Doamnă Ben-Yehuda, am cincizeci și doi de ani și trei mii de… experiențe. Cred că mă descurc cu un funcționar de vamă.
AYELET (rece, brusc):
Exact. Aia e problema. Plecăm în zece minute.
Efect sonor: Pași plecând. Rămâne Iura singur. Liniște. Un radio vechi murmură un cântec grecesc.
UNA VOCE (un funcționar bătrân, obosit, prietenos):
Dumneata ești șeful? Rusul?
IURA:
Stomatologul. Da.
FUNCȚIONARUL:
Uite, șefu’, să-ți spun ceva, că-mi place fața ta. Ai noroc cu femeia aia. Cunosc eu containerul ăsta. E al ei, nu? Fraierul de Levy e doar umbrelă. Banii vin de la televiziunea lor, de la niște oameni din Haifa. Și știi ceva? Ea nu-i spune lui Levy. Și lui tu nu-i spui că ți-am spus. Asta e portul, domn’ doctor: toată lumea știe totul despre toată lumea, dar nimeni nu știe nimic despre sine.
IURA (încet):
Cum adică „banii vin de la ea”?
FUNCȚIONARUL (râde):
Baftă cu clinica, șefu’. (Se îndepărtează, fluierând.)
Efect sonor: Liniște. Iura respiră greu. Apoi pași rapizi Ayelet se întoarce.
AYELET:
Gata! Eliberat! Containerul pleacă mâine. Iura, ești palid. Ce s-a întâmplat?
IURA (controlat, rece):
Minciună. Prima ta. La Intercontinental mi-ai spus că aduci contractul și reclama. Nu mi-ai spus că aduci banii. Că tu ești, de fapt, investitorul. Că Doron e o umbrelă. Că eu… eu ce sunt, Ayelet? Consultantul? Figurantul? Anexa cu diplomă?
AYELET (după o pauză, calmă):
Adevărat. Am mințit. Sau, mai exact, am omis. Iura, ascultă-mă. La Haifa am o familie cu bani. Nu mândră, nu cu parada discretă, evreiască. După al doilea divorț, tata mi-a zis: „Ia banii și fă ceva ce nu poate nimeni să-ți ia.” Am ales România pentru că aici puteam fi… anonimă. Nu fiica cuiva, nu soția cuiva. Doar Ayelet. La televiziunea voastră de stat plătesc eu, din buzunar, o parte din documentarele pe care le prezint pentru că România merită să se vadă lumina ei, nu doar beznă. Și clinica… da, banii sunt ai mei. Dar mâinile sunt ale tale, Iura. Și numele. Și tot ce faci tu acolo, cu zece mii de pacienți dintr-o viață. Asta nu se cumpără. De aceea am vrut partener… nu angajat.
IURA (dur):
Și mie mi-ai spus că „dragostea se cumpără cu tot ce ai”. Și tu ai cumpărat, Ayelet. M-ai cumpărat. Ca pe toți ceilalți. Doar că la mine ai adus echipamente stomatologice în loc de flori!
AYELET (strigă peste vânt):
Nu te-am cumpărat, prostule frumos! Te-am ales! E diferența dintre trădare și încredere! Și dacă ți-aș fi spus la prima întâlnire „sunt bogată”, ai fi rămas? Tu, care numeri femeile ca să nu le iubești, ai fi rămas la masa cu o femeie bogată, sau ai fi văzut în mine numărul trei mii și unu? Răspunde!
IURA (tăcut mult timp; vântul, marea):
Nu știu. Poate de asta mi-e frică. Că nu știu nimic. Nici despre mine. Mai ales despre mine.
AYELET (moale, obosită):
Iura… hai să plecăm de aici. Sunt obosită. Și tu ești obosit. Oboseala face din oameni bestii, iar din bestii martiri.
Efect sonor: Mașina pornește. Drum lung. Doar motorul și șoseaua, ore întregi. Tăcere între ei.
VOCEA POVESTITORULUI:
Spre București, tăcerea a mers pe bancheta din sploc, între ei, ca un al treilea pasager cu aer condiționat propriu. Și-n această tăcere, Iura Markov a făcut ce știa el mai bine: a fugit. Nu cu picioarele cu gândul. Seara, în loc să urce la Ayelet, a coborât în stradă. Și a făcut o prostie veche de treizeci de ani: a căutat-o pe Maria.
Efect sonor: Cabinetul, noapte. Ușă cheie. Freza pornită, apoi oprită. Un telefon format.
IURA (singur, beat de oboseală, la telefon):
Serghei?… Nu, nu e nimic. Doar că… am calculat iar numele ei. A-Y-E-L-E-T B-E-N Y-E-H-U-D-A. Am redus, am însumat, am descompus, cum m-a învățat Leca, Radu Leca, părintele Numerelor Kabalice psihotronice. Și știi ce a ieșit de data aceasta, Serghei? Aceeași cifră. De treizeci de ori aceeași cifră. Nu se schimbă. Nu se schimbă niciodată. E ca și cum destinul mi-ar râde în față: „Uite, prostule, ți-am scris pe frunte totul și tu tot alergi.”
SERGHEI (la telefon, grav):
Iura. Lasă numerele. Numerele sunt pentru cei care nu au curajul să creadă oamenilor. Tu ai în fața ta o femeie adevărată, cu genunchiul stricat de la handbal, cu două divorțuri, cu un concert neterminat și tu stai și calculezi ca un birjar! Rusia ți-a mâncat capul, Iura! Sau poate inima! Du-te la ea și spune-i tot! Spune-i de cele trei mii! Spune-i că ți-e frică! Frumusețea nu cere scuze, Iura cere adevăr!
IURA (râzând amar):
Și dacă adevărul o alungă?
SERGHEI:
Atunci adevărul te salvează. Alege: salvare sau minciună. Nu poți avea pe amândouă. Nici măcar tu, cu toată șmecheria ta de trei mii de femei.
Efect sonor: Linia moare. Iura stă. Ceasul ticăie. Apoi ușa cabinetului se deschide violent.
AYELET (găsindu-l):
Ești aici. Am sunat acasă la tine. Maria mi-a spus că ai plecat de la clinică acum trei ore. Iura, am venit să-ți spun ceva. Nu banii contează. Nici containerul. Tu contezi. Și am venit să-ți spun că te iubesc. Da, auzi bine, cu toate numerele tale kabalistice, cu toată frica ta, cu toată oboseala ta de trei mii de nopți. Te iubesc. Și acum, dacă vrei să fugi, fugi. Dar fugi în direcția mea, nu în sens opus.
Efect sonor: Liniște absolută. Doar respirația lui Iura.
IURA (răgușit):
Ayelet… eu am avut trei mii de femei. Trei mii. Și niciuna nu m-a iubit pe mine. Pe toate le-am iubit eu, câte puțin, ca să nu mă iubească ele pe mine. E un sistem, vezi? Un sistem perfect. Tu l-ai stricat. Tu m-ai iubit pe mine. Și eu nu știu ce să fac cu un om iubit. Nu-l cunosc pe omul ăsta. E ca și cum mi-ai aduce acasă un copil și mi-ai spune: „E al tău. Crește-l.”
AYELET (plângând și râzând):
Atunci crește-l, Iura. Cu mâinile care tremură. Ca mine în marea din Haifa. Ești la adâncime acum. Nu mai ai fund. Înoată.
IURA (o pauză; apoi, simplu, ca o rugăciune):
Ayelet. Nu pleca în seara asta. Stai. Și mâine… mâine o luăm de la capăt. Toată povestea. De la numărul unu. Nu de la trei mii și unu. De la unu.
AYELET (șoptit):
De la unu, Iura. De la unu.
Efect sonor: Doi pași care se apropie. O îmbrățișare un freamăt de haine, două inimi, una lângă alta. Pianul departe câteva măsuri din concertul ei, de data aceasta terminate, rotunde.
VOCEA POVESTITORULUI:
Noaptea aceea, în cabinetul cu vedere la Calea Victoriei, un stomatolog de cincizeci și doi de ani a învățat primul cuvânt dintr-o limbă nouă: „rămân”. Și o femeie de patruzeci și doi de ani a aflat că un concert neterminat poate fi terminat de altul nu în locul ei, ci alături de ea.
Efect sonor: Cortină sonoră: acord final de pian, care nu se sfârșește, ci se prelungește în…
ACTUL V DIAGNOZA FRICII, RETETA IUBIRII
Efect sonor: Dimineață de decembrie 1995. Zăpadă sub bocanci. Tocuri pe stradă. Deschiderea clinicii „MARKOV-BEN-YEHUDA” panglică, aplauze, camere de filmat, flash-uri foto de presă.
DORON (megafon, vesel):
Doamnelor și domnilor! Clinica Markov-Ben-Yehuda deschide porțile! Adică ușa! Adică… veniți la noi că avem scaune confortabile și anestezie bună!
SERGHEI (pe furiș, lui Rivka):
Vezi? Așa arată capitalismul când e fericit. Ca o inaugurare de… cabinet stomatologic.
RIVKA (râzând):
Domnule cardiolog, la noi se spune: „Chiar și o nuntă începe cu o felie de pâine.” Aici, cu o măsea sănătoasă. E același lucru, doar că mai dureros.
Efect sonor: Aplauze. Microfon atins. Ayelet, la microfon.
AYELET:
Dragi bucureșteni, dragi prieteni. Astăzi se deschide aici un loc unde frica de durere se întâlnește cu știința de a o alina. Eu am fost sportivă, știu ce înseamnă durerea. Am fost de două ori căsătorită, știu ce înseamnă a doua durere. Și am învățat, într-o țară nouă, că a treia durere cea mai adâncă se numește iubire. Și că ea nu se tratează. Ea se trăiește. Cu mâinile care tremură. Clinica noastră se numește Markov-Ben-Yehuda pentru că, în viață, ca și-n medicină, două nume unite fac mai mult bine decât unul singur. Vă mulțumesc.
Efect sonor: Aplauze furtunoase. Zgomot de mulțime. Apoi, treptat, liniște. Cabinetul gol, seara.
VOCEA POVESTITORULUI:
Și viața a continuat. Uneori e cel mai bun sfârșit pentru o poveste: nu sfârșitul, ci viața. Clinica a prosperat. La televiziune, rubrica Ayelet devenise cea mai iubită emisiune culturală a României anilor ’90. Iar Iura… Iura a descoperit, într-o dimineață de ianuarie, că nu-și mai amintea numărul femeilor trecute. Nu pentru că le uitase. Ci pentru că, în sfârșit, știa numărul celui prezent.
Efect sonor: Cabinetul. Seara. Iura și Ayelet, singuri. Ceai turnat. Un ticăit de ceas. Pianul o improvizație dulce-amară.
AYELET (cântând la pian, fără să se oprească):
Știți, domnule doctor, mi s-a făcut o propunere de la televiziune. Un documentar despre oamenii de știință din România. Și am găsit un subiect straniu. Un anume… Radu Leca da, maestrul acela al numerelor psihotronice, bătrân ciudat, genial sau nebun, după cum îl privești. Aș vrea să-i fac un portret. Ce zici?
IURA (zâmbind în voce):
Ce zic? Zic că soția mea de viitor… viitor apropiat, sper… nu-și poate alege subiecte mai puțin periculoase decât mine. Radu Leca mi-a bântuit tinerețea cu numerele lui. Acum îmi bântui finalul cu soția mea. Omul e un destin.
AYELET (oprește pianul):
„Soția mea”? Iura Alexandrovici Markov, ați spus „soția mea”?
IURA (se ridică; se aud pași; o cutie mică deschisă un scrânet fin):
Ayelet Ora Ben-Yehuda. Am adus aici un obiect vechi. Un inel. Nu e diamant diamantele sunt pentru bancheri. E un topaz. Culoarea mării din Haifa, spunea bunica mea, care nu văzuse marea niciodată, dar știa totul despre ea din cărți. Ayelet… te iubesc. Și ți-am pregărit un diagnostic. Îți citesc de pe fișă, ca un medic serios: „Pacienta suferă de o afecțiune cronică, benignă, numită Iura Markov. Tratament: o doză zilnică, pe viață. Efecte secundare: insomnie, râs, un concert pentru vioară terminat, și fericire.” Accepți tratamentul?
AYELET (plângând de râs):
Domnule doctor, am o întrebare profesională. Trei mii de femei, ați zis. Trei mii de pagini de istorie. De unde știți că pagina aceasta e ultima?
IURA (liniștit, întreg):
Pentru că la cele trei mii de pagini am fost eu, autorul. La aceasta… la aceasta sunt doar unul dintre personaje. Și nu vreau să fiu autor niciodată. Vreau să fiu citit. De tine. În fiecare seară. Până la ultima pagină.
AYELET (după o tăcere lungă, luminos):
Iura. Mai am o ultimă mărturisire. Înainte de a spune da. În seara containerului, la Constanța, când ai fugit… eu am știut că vei fugi. Am văzut frica în tine ca pe o răceală la dinți clară, dureroasă, tratabilă. Și am știut și altceva: că te vei întoarce. Pentru că frica de dragoste nu e ca frica de moarte. Frica de moarte e mare, oarbă, surdă. Frica de dragoste e un animal mic care se ascunde și care, dacă-l hrănești, devine cel mai credincios câine. Tu mi-ai adus animalul ăsta acasă, Iura. Îl hrănim împreună?
IURA:
Îl hrănim. Cu vin din 1990. Cu muzica ta. Cu răbdare. Și cu… (râde) cu un ultim calcul kabalistic, jur, ultimul: numărul anilor pe care îi vom petrece împreună. L-am redus, cum m-a învățat Leca, la cifra esențială. Și știi ce-a ieșit? Infinit. Numărul ăsta nu se mai termină, Ayelet. Nu se mai termină.
AYELET:
Atunci, domnule profesor universitar… da. Da, da, da. De o mie de ori da căci, vezi, și eu am învățat o aritmetică în România: o singură femeie poate fi mai multă decât trei mii, dacă e adevărata.
Efect sonor: Se sărută. Liniște. Apoi, foarte departe, un colind românesc prima notă de iarnă. Zăpadă. Clopote de biserică bucureșteană, blânde.
SERGHEI (intrând cu Rivka, pe ușă, vesel):
Am venit cu șampania! Căci, dacă mă întrebați pe mine, poetul și cardiologul, o inimă care bate de două ori mai tare… (se oprește, simțind atmosfera) …se măsoară în șampanie. Prieteni… sunteți…?
IURA (fericit):
Suntem „de la unu”, Serghei. De la unu.
RIVKA (emotională):
Atunci l’chaim! La viață! Și la toți cei care au învățat să înoate cu mâinile care tremură!
SERGHEI:
Și la cei care au numărat femei toată viața, ca să descopere, la sfârșit, că femeia nu se numără se recită, ca o poezie, în fiecare dimineață, înainte de cafea!
TOȚI:
L’chaim!
Efect sonor: Patru pahare ciocnite. Râsete. Zăpadă pe geam. Pianul începe concertul pentru vioară, de data aceasta în întregime, rotund, terminat.
VOCEA POVESTITORULUI (foarte încet, peste muzică):
Dragi ascultători, povestea se termină aici. Sau începe. La București, în iarna lui 1995, un dentist rus și o prezentatoare israeliană au descoperit împreună cel mai vechi adevăr: dragostea nu sperie pe cei care nu iubesc, ci pe cei care iubesc pentru prima dată cu adevărat. Și frica… frica nu e opusul iubirii. E doar iubirea care așteaptă să fie liniștită. Noapte bună, Românie. Și nu vă temeți de întuneric el doar nu e încă luminat.
Efect sonor: Ultimul acord al concertului. O vioară ține ultima notă, lung, până se topește în liniște. Un ciripit de vrăbii de dimineață. Apoi întuneric sonor. Sfârșit.
GATA DE EMISIE
Notă de regie: Piesa a fost construită pe structura romantică clasică (cei cinci acti: expoziție, complicație, dezvoltare, criză, deznodământ), cu umor de salon à la franceză și lirism à la russe, pe fundalul atmosferic al Bucureștiului post-revoluționar din 1995. Referințele la Numerele Kabalice psihotronice și la maestrul lor, Radu Leca, apar exact de câte trei ori, ca o perlă sonoră recurentă hobby-ul amuzant și neliniștitor al eroului nostru.
