Capitolul 2: Originea nevoii: prima îmbrățișare și amprenta pe care o ducem în pat
Originea nevoii: prima îmbrățișare și amprenta pe care o ducem în pat
✦ ✦ ✦
Fiecare adult intră într-o relație cu o hartă desenată demult, înainte să știe să vorbească. Atașamentul din copilărie nu ne condamnă, dar ne influențează felul în care primim o mângâiere, cum reacționăm la tăcere și ce simțim când cineva vrea să ne fie aproape. Ca să înțelegem de ce tandrețea contează mai mult decât sexul, trebuie să ne întoarcem la prima îmbrățișare.
În psihoterapie, întrebarea „cum era la voi acasă?” pare la început că nu are legătură cu problema din dormitor. Cu timpul, aproape toată lumea înțelege legătura. Corpul nostru ține minte cum a fost ținut.
Prima îmbrățișare
Bebelușul nu are cuvinte, dar are un sistem nervos foarte atent. El învață din sute de mici repetiții: când plâng, vine cineva? Când sunt speriat, sunt luat în brațe? Când zâmbesc, mi se zâmbește înapoi?
În 1978, Edward Tronick a filmat un experiment devenit celebru sub numele „Still Face”. Mamele se jucau normal cu bebelușii, apoi, la un semn, își înghețau fața și nu mai răspundeau. În câteva zeci de secunde, bebelușii încercau tot: zâmbeau, arătau cu degetul, scânceau. Apoi se prăbușeau în plâns sau se întorceau cu spatele.
Experimentul ne arată că nu doar lipsa atingerii doare. Doare și lipsa răspunsului. Un copil poate fi hrănit, îmbrăcat și curat, dar dacă fața de lângă el e de piatră, învață că lumea nu răspunde.
Ce învață corpul din primele îmbrățișări
- dacă e sigur să ceri ajutor;
- dacă emoțiile tale sunt suportabile pentru ceilalți;
- dacă atingerea liniștește sau sperie;
- dacă poți fi iubit și atunci când nu ești „cuminte”.
Aceste lecții nu stau în memorie ca amintiri clare. Stau în corp, ca reflexe. De aceea un adult poate să se încordeze când partenerul îl îmbrățișează pe neașteptate, fără să știe de ce.
Modelul matern și modelul de iubire
Spun „modelul matern” din obișnuință, dar mă refer la persoana care a îngrijit copilul: mama, tatăl, bunica sau oricine a fost acolo. Donald Winnicott vorbea despre „mama suficient de bună”. Nu perfectă, ci prezentă, care greșește și repară.
Pentru psihoterapie, această idee este eliberatoare. Nu avem nevoie de părinți perfecți ca să devenim adulți capabili de iubire. Avem nevoie de suficientă căldură și de reparații după rupturi. Un copil care a fost certat și apoi îmbrățișat învață că iubirea supraviețuiește conflictului. Un copil care a fost certat și apoi ignorat învață că după ceartă vine abandonul.
Am auzit adesea o poveste de felul acesta: un bărbat de aproape 40 de ani care „nu poate sta în pat după sex”. Se ridică imediat, face duș, pleacă în altă cameră. Partenera se simte folosită. El se simte vinovat și nu înțelege ce i se întâmplă.
Când își privește copilăria, descoperă o mamă bună, dar rece, care îl îngrijea fără să-l țină în brațe. „La noi nu se pupa nimeni.” Pentru corpul lui, intimitatea de după sex este prea multă apropiere dintr-odată. Nu fuge de parteneră. Fuge de un tip de căldură pe care nu l-a învățat niciodată.
Când un bărbat sau o femeie fuge după sex, nu pun imediat eticheta de „egoist”. Mă uit mai întâi la istoria corpului. De multe ori, fuga e o formă de autoprotecție veche. Sexterapia nu începe cu tehnici. Începe cu permisiunea de a sta, încet, câte un minut în plus în brațele celuilalt.
Amprenta timpurie: ce ducem cu noi
Un studiu publicat în septembrie 2026 în Journal of Affective Disorders de echipa lui Tzipi Horowitz-Kraus a comparat copii expuși la război cu copii neexpuși. Cercetătorii au observat că anxietatea și evitarea în atașament se legau de tipare diferite de conectivitate cerebrală în cele două grupuri. Autoarea principală a explicat că rezultatele nu înseamnă „creier deteriorat”, ci un creier care se calibrează la un mediu imprevizibil.
Mi se pare o idee foarte umană. Creierul copilului nu se strică. Se adaptează. Dacă lumea a fost periculoasă, devine vigilent. Dacă iubirea a fost imprevizibilă, devine anxios. Dacă apropierea a durut, devine evitant. Problema apare când adaptarea de atunci rămâne regula de acum, într-o relație care ar putea fi sigură.
Amprenta se vede și în sexualitate
În sexterapie apar des trei tipare legate de istoria timpurie:
- Sexul ca dovadă. Persoana are nevoie de sex frecvent ca să se convingă că este iubită. Fără el, intră în panică.
- Sexul ca datorie. Persoana acceptă sexul ca să nu piardă relația, dar nu îl dorește cu adevărat.
- Sexul fără apropiere. Persoana se simte bine în actul fizic, dar se închide în fața tandreții de dinainte și de după.
O meta-analiză publicată în septembrie 2026 în Journal of Sex & Marital Therapy, pe aproape 12.000 de participanți, a arătat o legătură puternică între cât de dezirabil romantic se percepe un om și stima lui de sine generală. Cine nu s-a simțit iubit necondiționat în copilărie ajunge adesea să-și măsoare valoarea prin cât e de dorit. Și atunci sexul devine o oglindă, nu o întâlnire.
Cred cu tărie un lucru: nu ești ce ți s-a întâmplat, dar ești influențat de ce ți s-a întâmplat. Diferența dintre cele două este spațiul în care lucrează psihoterapia.
Se poate rescrie harta?
Da. Cercetătorii în atașament vorbesc despre „securitate câștigată”: adulți care au avut o copilărie dificilă, dar au ajuns să iubească în mod sigur. De obicei, schimbarea vine prin trei drumuri: o relație de cuplu stabilă și caldă, o psihoterapie bună sau o reflecție profundă asupra propriei povești.
Partenerul nu este terapeutul nostru, dar poate fi o experiență corectivă. Când cineva rămâne după ce ne-am arătat partea fragilă, corpul nostru primește o lecție nouă. Repetată de sute de ori, lecția aceasta schimbă harta.
Ce se întâmplă în psihoterapie când lucrăm cu amprenta timpurie
Oamenii se tem uneori că psihoterapia înseamnă ani întregi de vorbit despre mama și tata. Nu e așa. Ne uităm în trecut doar cât e nevoie ca să înțelegem prezentul. Scopul nu este să găsim vinovați, ci să găsim legături.
În sexterapie, lucrul cu amprenta timpurie are de obicei trei etape. În prima, omul își spune povestea și începe să vadă tiparul: „ah, deci de aceea îngheț când mă îmbrățișează pe la spate”. În a doua, corpul învață să tolereze apropierea în doze mici, de exemplu prin exerciții de atingere fără scop sexual, în care partenerii se mângâie pe rând, fără să ajungă la sex. În a treia, cuplul construiește ritualuri noi, care devin noua amprentă.
Un lucru pe care îl repet des: nu trebuie să îți amintești totul ca să te vindeci. Uneori corpul se schimbă înaintea minții. O femeie care a crescut fără tandrețe poate învăța să primească o mângâiere înainte să înțeleagă de ce îi era greu. Iar un bărbat care a fost certat pentru lacrimi poate învăța să plângă în brațele partenerei înainte să poată vorbi despre tatăl lui.
Căldura nu se explică. Se trăiește. Iar psihoterapia este, la urma urmei, un loc în care oamenii au voie să trăiască pentru prima dată o relație în care nu sunt judecați.
Ce poți face de mâine
- Scrie trei amintiri despre cum era atingerea în familia ta. Nu le judeca. Doar observă.
- Spune-i partenerului un lucru din copilăria ta care te ajută să te înțeleagă.
- Dacă fugi după sex, încearcă să rămâi un minut în plus. Doar unul. Respiră.
- Dacă ai nevoie de sex ca dovadă de iubire, cere și alte dovezi: un cuvânt, o îmbrățișare, o promisiune ținută.
În capitolul următor intrăm în teoria atașamentului, cu Bowlby, Ainsworth și cele trei tipare care explică de ce unii se agață, alții fug, iar alții reușesc să stea liniștiți în iubire.
Întrebări frecvente
Cum influențează atașamentul din copilărie relația de cuplu?
Tiparele învățate în copilărie, adică felul în care ni s-a răspuns la nevoi, devin așteptări automate în relațiile adulte. Ele influențează încrederea, reacția la conflict, nevoia de confirmare și confortul cu apropierea fizică și emoțională.
De ce unii oameni se retrag după sex?
Uneori, din cauza unei istorii în care apropierea emoțională a fost rară sau imprevizibilă. Pentru corpul lor, intimitatea intensă de după sex este copleșitoare, așa că se retrag automat ca să se protejeze.
Se poate schimba un atașament nesigur?
Da. Psihoterapia, o relație stabilă și caldă și înțelegerea propriei povești pot duce la ceea ce cercetătorii numesc securitate câștigată. Schimbarea este lentă, dar reală.
Contează doar mama în formarea atașamentului?
Nu. Contează orice persoană care a îngrijit copilul constant: tatăl, bunicii, alți îngrijitori. Copilul poate forma atașamente diferite cu persoane diferite.
Nu vă învinovățiți părinții pentru tot și nu vă învinovățiți nici pe voi. Amprenta timpurie explică, nu condamnă. Mulți dintre oamenii care cer ajutor pentru „probleme sexuale” au, de fapt, un copil interior care nu a fost ținut în brațe suficient.
Vestea bună este că trupul poate învăța și la 40 sau la 60 de ani că o îmbrățișare nu e o capcană. Durează. Dar răbdarea, cum vom vedea în această carte, este ea însăși o formă de iubire.
Surse informaționale
- Tronick, E., Als, H., Adamson, L., Wise, S., & Brazelton, T. B. (1978). The infant’s response to entrapment between contradictory messages in face-to-face interaction. Journal of the American Academy of Child Psychiatry, 17(1), 1–13.
- Winnicott, D. W. (1953). Transitional objects and transitional phenomena. International Journal of Psycho-Analysis, 34, 89–97.
- Feldman, R. (2017). The neurobiology of human attachments. Trends in Cognitive Sciences, 21(2), 80–99.
- Roizman, S., Farah, R., Elor, A., Kraus, D., Rotman, M., Gal, N., & Horowitz-Kraus, T. (2026). Expunerea la război în copilărie și corelatele neuronale ale atașamentului. Journal of Affective Disorders. Prezentat în PsyPost, 30 septembrie 2026.
- Sreedevi, J., Barman, J. D., & Maheshwari, S. (2026). Dezirabilitatea romantică percepută și stima de sine: meta-analiză. Journal of Sex & Marital Therapy. Prezentat în PsyPost, 9 septembrie 2026.
