CEA MAI FRUMOASĂ DINTRE PĂMÂNTENCE

CEA MAI FRUMOASĂ DINTRE PĂMÂNTENCE

Piesă de teatru radiofonic în opt scene de Radu Leca

Personaje:
LIBER PATER, vechi zeu italic al sporului, al vinului și al înmulțirii, coborât din ceruri cam fără voia nimănui

LIBERA, soția lui, zeiță a pământului roditor, cu răbdarea cât o cară de grâu

ANDREEA, fata cea frumoasă a satului, cu ochii cătani și cu încăpățânarea Bucegilor

TOMA, învățătorul satului, nu foarte tânăr, sfios, cu poezii în buzunar și cu dragostea blocată în gât

PRIMARUL, om gospodar, cu gândul mereu la bugetul comunei

PREOTUL, vrednic și mirat de cele ce i se întâmplă

MOȘ GHEORGHE, bătrânul satului, priceput la povești și la vin

FLORICA și MARIETA, fete vioaie de la fântână

COPILUL BĂIEȚANDRU, vecin permanent cu toate năzbâtiile

VOCI

SCENA I

(SUNET: Clopote de vaci, depărtate. Un cântec de fluier, trist și dulce, plutește peste deal. Lătrături de câini. Vântul bate domol prin frunzele unei nuci bătrâne.)

NARATORUL (cu glas cald, aproape șoptit): Se însera peste satul de la poalele Bucegilor, așa cum se înseră peste o palma întinsă. Soarele se lăsa moale, galben, peste crestele muntelui, iar umbra Omului se întindea încet peste pășuni, ca o mână uriașă care acoperă un copil. Se auzeau clopotele oilor, venind de la stână, unul după altul, ca niște bucăți de lună care cad răzlețe. La marginea satului, sub o nucă bătrână se zicea că o fi văzut ea, cucoana, vreo trei sute de primăveri stătea o fată. Părul negru, împletit, și ochii… ei bine, ochii ei erau de o curățenie de te durea inima. Se numea Andreea. Și, ca orice fată frumoasă din poveste, avea un dor în piept cât muntele. Aștepta.

(Pauză. Frunze de nucă foșnesc.)

ANDREEA (răbdătoare, zâmbind): Mai ai puțin, Toma? C-am răcit aici sub nucă de atâta așteptat.

TOMA (o voce tânără, emoționată, cu sunet de hârtie întoarsă): Încă un stih, Andreea, încă unul singur! Ascultă: „Și când vântul Bucegilor îmi bate-n geam de seară, / Îți scriu numele pe floare și pe stea deasupra-i…” E… e al meu. Adică nu e al meu, e… l-am făcut eu acum, pentru tine.

ANDREEA (râzând blând): Frumoase-s versurile, Toma. Da’ de ce nu le zici direct, ca oamenii? Că mie îmi îngheață picioarele aici și poezia nu mă încălzește.

TOMA (înghietor): Direct? Adică… adică cum direct? (nervos) Eu sunt un om al cuvântului scris, Andreea! Cuvântul rostit se… se duce! Cel scris rămâne! Pe hârtie! Cu cerneală!

ANDREEA: Da’ inima mea nu e hârtie, Toma. Și dacă tot aștept să-mi spui ce am auzit de jumătate de sat, mai bine mă duc acasă la maică-mea la mămăligă. Măcar aia e caldă.

(Scoală zgomotos frunzele. Se aude scârțâit de banchet.)

TOMA (disperat blând): Andreea! Stai! Eu… eu am o chestiune să-ți vorbesc, numai că… chestiunea e mare și cuvintele mele-s mici. Lasă-mă să le mai cresc puțin.

ANDREEA (de departe, râzând): Să crească, Toma! Da’ grâul crește mai repede decât vorbele tale! Noapte bună, învățătorule!

(Ușa trântită departe. Un câine latră. Fluierul se stinge încet.)

NARATORUL: Și așa, în seara aceea, sub nuca bătrână, dragostea stătea ca muntele: mare, tăcut și nepătruns. Dar afară, dincolo de pășuni, dincolo de crestele însorite ale Bucegilor, în înaltul cerului, se aduna un nor. Nu un nor oarecare. Un nor cu oameni în el.

(SUNET: Un bubuit înalt, metalic, prelung, care se transformă într-un foșnet stins. Apoi liniște. Doar vântul.)

SCENA II

(SUNET: Noapte. Greierii. Ușa unei cârciumi vechi scârțâie. Pahare puse pe masă. O sobă trosnește.)

MOȘ GHEORGHE (gângăvind blând): Noroc, străine! Te-a prins noaptea pe drumuri. Pe la noi nu prea umblă lumea noaptea, că e ursul harnic și lupul glumeț. Ce-ți dau de buhă?

LIBER PATER (o voce puternică, sonoră, dar cu o strălucire ciudată în ea, ca și cum fiecare cuvânt ar fi rostolit printr-un goarnă): Vino încoa, gazdă, cu ce ai mai bun! Vin să fie! Mult vin! Roșu ca sângele viței, tare ca tăria munților!

MOȘ GHEORGHE (râzând): Ai nimerit-o, omule. La noi vinul e sfânt. Ai treabă pe la munte?

LIBER PATER (suspinând teatral): Treabă… Da, gazdă, treabă mare. Am… am plecat de acasă. (pauză solemnă) Pe furiș. Fără bilet. Fără bagaj. Fără permisiune.

MOȘ GHEORGHE: Uf, nevastă ai acasă, am înțeles. Și tu ce-ai făcut?

LIBER PATER (cu mândrie rănită): Ce am făcut?! Am văzut o fată, gazdă! O pământeancă! Și mi s-a oprit inima. Inima! Eu, care am veșnicia în spate! Eu, ale cărui urme de pași sunt presărate prin istorie ca semințele prin brazdă! Ști tu cine sunt, omule?

MOȘ GHEORGHE (poftind o înghițitură): Cine să știu, omule, că nu mi-ai spus. La noi, cine nu-și zice numele, nu primește nici cozonac.

LIBER PATER (ridicându-se; scaunul zgomotește; vocea i se umflă, și în spatele ei se aude un tunet blând, ca o tobă departe): Sunt LIBER PATER! Zeul vechi al acestor meleaguri și al altora mai îndepărtate! Zeul sporului și al rodului! Cel care a învățat pe oameni să pună mustul în butoi și să-și scoată pălăria înainte de a gusta pâinea! Numele meu înseamnă „a stropi”, „a jertfi”, „a gusta”! LIBARE! Se mai întâmplă și la alții, dar la mine e meserie!

(Liniște. Greierii. Moș Gheorghe înghite în sec.)

MOȘ GHEORGHE (liniștit, calm): Aha. Și nevastă-ta știe că ești plecat?

LIBER PATER (dezumflat imediat): Nu… Nu știe. Și tocmai de asta beau, gazdă. Că dacă află… (tremură) Vai de mine și de vacile tale, gazdă.

MOȘ GHEORGHE (râzând cu poftă): Ei, lasă, omule! Și dacă ești zeu, ce-ți trebuie ție fata noastră? Noi, oamenii, murim. Voi, zeii, rămâneți. Ce legătură poate fi?

LIBER PATER (visător, așezându-se; paharul se toarnă): Frumusețea ei, gazdă… Cea mai frumoasă dintre pământence. Am văzut-o de sus, din nor, când căra apă de la fântână. Și m-am gândit: „Liber Paterule, tu ai făcut să rodească vița de vie, ai făcut să rodească grâul, ai făcut să rodească oliviele Italiei… de ce să nu rodească și inima ta?” Și m-am uitat în inimă și era goală. Goală ca o troacă în ianuarie. Și atunci m-am decis. Mă fac pământean!

MOȘ GHEORGHE: Și ce-o să-i faci fetei? Că la noi, degeaba ești zeu, dacă n-ai zestre. Fata aia e mândră ca Sfinxul.

LIBER PATER (cu un râs tunător, vesel): Îi fac bucurii, gazdă! Bucurii cât cuprinde! Am să-i aduc aurul ascuns în munții ăștia de când au stat dacii cu subiectul ăsta! Am să-i fac grâne să crească peste noapte! Am să-i fac florile să înflorească în ianuarie! Am să-i fac…

MOȘ GHEORGHE (scurt): Degeaba.

LIBER PATER: Cum adică „degeaba”?

MOȘ GHEORGHE: Degeaba, zic. Că fata asta nu-i ca pământul, să rodească la comandă. Ea are inima dată deja.

LIBER PATER (crispat): Cui?

MOȘ GHEORGHE: Învățătorului. Toma. Un băiat care scrie versuri și nu le zice. Un miel blajin, da’ cu dragoste mare.

(Pauză. Se aude cum paharul lui Liber Pater e pus pe masă, încet, prea încet.)

LIBER PATER (cu voce de tunet stins): Un… învățător.

MOȘ GHEORGHE: Da.

LIBER PATER: Un om… cu cuvinte.

MOȘ GHEORGHE: Da.

LIBER PATER (trist, grandios): Atunci eu, Liber Pater, zeul gustului și al stropirii, cel care am adus rodul pe pământ… o să învăț gustul răului. (ridică paharul) Pentru iubire, gazdă! Că e singura care nu se lasă semănată!

MOȘ GHEORGHE (clătinând din cap): Sănătate, străine. Și dacă tot ești zeu… mâine dimineață, că n-are cine să-mi are grădina.

LIBER PATER (mormăind): Grădina are grijă de sine. Plecăm noi toți într-o zi, grădinile rămân. (beat)

SCENA III

(SUNET: Dimineață. Cocoși. Clopoței de talangă. Fântâna cade în zăvor cu zgomot limpede. Fete vorbesc, gălețile răsună.)

FLORICA: Marieta, lasă-mă cu gura ta, că nu mi-e dor de târg! Lasă-mă să scot apa în pace!

MARIETA: Ei, că-i bună de dus! Auzi la ea! Și uite-l colo pe cel străin, vine spre noi! Ă, omule, de unde ai mai apărut cu costumul ăla? Pari tras prin inel!

LIBER PATER (cu o voce îndulcita, fals-omenească): Bună dimineața, frumoasele satului! Sunt Liborio, negustor de grâu din ținuturile de jos! Am venit să vă aduc vești bune și să vă cumpăr… inimile.

(Fetele izbucnesc în râs.)

MARIETA: Inimile! Ia te uită la el! Și cu ce le plătești, negustore? Că pe la noi inima se plătește cu dragoste, nu cu grâu.

LIBER PATER (confuz, pe jumătate pentru sine): Cu dragoste?… Dar dragostea… dragostea e exact ce vreau să cumpăr. (tare) Și cu dragoste, dacă nu merge, atunci cu grâu! Cu grâu am eu de unde da!

FLORICA (râzând): Nebunul satului! Du-te, omule, la primărie, că acolo se ține ședință mare. Numai să nu le faci pe alea de la primărie să rodească, că ne-am săturat de vorbe!

(Râsete. Gălețile pleacă, zgomotoase. Pas peste pietre.)

LIBER PATER (pentru sine, mirat): Cum adică să nu le fac să rodească?… Dar asta știu eu cel mai bine. (un scâncet de crenguță) Hei! Coada măturii pe care mă sprijin… a înflorit. Iar am făcut-o. Trebuie să am grijă. Sunt ca un butoi cu miere: dacă mă-nclin, mă vars.

(SUNET: Clopoțel de primărie. Mulțime adunată. Zgomot de uși.)

PRIMARUL (pe un ton solemn-autoritar): Aoleu, cetățeni! Liniște, vă rog! Să nu ne pierdem cămașa! Avem oaspeți! Un negustor de grâu pretinde că poate să scoată aurul dacilor de sub Bucegi!

PREOTUL (cu glas blajin, îndoielnic): Cu voia Domnului, domnule primar, să nu ne grăbim. Aurul dacilor e o chestiune… delicată. Strămoșii l-au ascuns, Dumnezeu l-a binecuvântat să stea ascuns, și noi, dacă îl scoatem… poate nu e voie.

PRIMARUL: Părinte, dacă e voie sau nu e voie, comuna are nevoie de asfalt. Și dacă asfaltul iese din munte, atunci muntele să dea asfalt! (tare) Unde e omul?!

LIBER PATER (apropiindu-se; vocea lui e plină de un haz strălucitor): Aici! Liborio, negustor de rod și de spor! Domnule primar, am să vă spun un secret: munții ăștia nu sunt plini de piatră. Sunt plini de povești. Și poveștile, când le asculți cum trebuie… clinc!… îți dau aur.

MOȘ GHEORGHE (printre oameni, cu un hohot): Auzi, băiete! Clinc! Ca și cum ai fi la păcănele!

LIBER PATER (cu o voce care se umflă ca un bucium): Nu râdeți! Că eu sunt aici de foarte mult timp. Eu îi știu pe Babei de când erau fetițe tinere și jucau elefantul cu norii. Eu am văzut Sfinxul când n-avea barbă. Și am văzut cum dacii își ascundeau vistieria, noaptea, cu lumânările stinse, în bolovanii de la Cotul Dacilor. Ascultați!

(SUNET: Un vânt puternic, scurt, ca o suflare. Apoi liniște. O bufnitură de stâncă, surdă.)

COPILUL BĂIEȚANDRU (țipând de bucurie): Mămicăeee! Piatra a crăpat! Uitați! Aur! E aur acolo, mămică! AUR!

(Vâlvătaie de voci. Țipete. Gălăgie de bucurie. „Aur! Aur!” Clopotul bisericii începe a bate nebunește.)

PRIMARUL (abia auzit peste zgomot, fericit, disperat): Ordine! Ordine, vă rog! Domnule Liborio, comuna vă declară cetățean de onoare! Vă dăm și titlu! „Omul care a crăpat piatra”! Stați, stați, să vă facem și fotografie cu primăria!

PREOTUL (abia auzit, zâmbind cu jumătate de gură): Doamne-Doamne… dacă ăsta e semn, atunci semnele s-au schimbat de când n-am mai citit eu Scriptura… sau poate l-a trimis chiar pe el. Că și Domnul a făcut lumină din piatră, la un moment dat. Sau a scos apă. Sau… (ciupește un ban de aur, mușcă ușor) …da’ ăsta-i adevărat.

LIBER PATER (deasupra zgomotului, triumfător, dar cu o neliniște sub glas): Și-acum, cetățeni… UNDE ESTE ANDREEA?! Am făcut asta pentru ea! Totul pentru ea!

(Liniște bruscă. O cioară trece.)

MARIETA (cu o voce mică, intrigată): Fata-i la școală. Ajută pe învățător să pună hârtie pe geamuri, că vine iarna.

(Pauză lungă. Vânt.)

LIBER PATER (încet, spre sine, cu tot spectacolul stins): Să pună… hârtie pe geamuri. Da. Normal. Iarna vine. (tare, brusc vesel, fals) Ei, atunci am să mai fac ceva! Cine vrea grâu care să crească până mâine dimineață?! Cine vrea să-și umple cămară fără să aștepte!

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

(OVAȚII. „Noi! Noi!” Muzică populară izbucnește: un horă nebună.)

NARATORUL: Și, în ziua aceea, satul a văzut minunea. Liber Pater a scos din buzunarul veșmântului său o mână de semințe – grâu străvechi, pe care nimeni nu-l mai văzuse de pe vremea când lumea era tânără – și l-a aruncat peste un ogor pârjolit. A binecuvântat brazda. A stropit cu vin – căci în mâna lui dreaptă, paharul nu se golea niciodată – și a spus, cu vocea lui de tunet domolit: „CREȘTEȚI!” Și grâul a crescut. Până la genunchi. Până la brâu. Până la cer, se părea.

(SUNET: Un foșnet puternic, nesfârșit, ca o ploaie de fire de aur.)

COPILUL BĂIEȚANDRU (extatic): Se aude! Se aude cum crește! Trosc! Trosc! E ca o ploaie care se uită în sus!

SCENA IV

(SUNET: Seară. Un clopot mic, de biserică, sună domol. Focul trosnește într-o sobă. Pahare.)

MOȘ GHEORGHE: Hai, spune drept, străine. Tu nu ești negustor de grâu.

LIBER PATER (obosit, dar fericit): Nu, gazdă. Sunt negustor de rod. Și am vândut azi tot ce am putut. Grâu. Aur. Minuni. Și totuși… cumpărătoarea nu s-a arătat.

MOȘ GHEORGHE: Andreea nu a venit la câmp. A fost la școală toată ziua. A dus învățătorului o pâine caldă. Coaptă de mâna ei.

(Pauză. Se aude paharul pus pe masă, încet.)

LIBER PATER: O… pâine. (cu o amărăciune grandioasă) Ști tu ce e pâinea, gazdă? Pâinea e cel mai vechi poem al omenirii. Făină, apă, foc și răbdare. Și cine dă pâine cuiva… dă din sine. Eu am dat aurul. Aurul nu e din mine. Aurul e din pământ. Eu am dat grâul. Grâul e din mine, dar nu e pentru ea, e pentru toată lumea. Și ea a ales pâinea. Pâinea care e făcută de mâinile ei, pentru altul. Asta, gazdă, e o poveste mai veche ca mine.

MOȘ GHEORGHE: Și ce faci acum?

LIBER PATER (ridicându-se; scaunul zgomotește): Mă duc la ea. Zeul să vorbească direct cu fata. Fără munte care crăpă, fără grâu care crește. Doar eu. Liber Pater. Cel mai mare zeu al iubirii pe care l-a văzut vreodată Apeninul și, se pare, și Carpații.

MOȘ GHEORGHE (râzând): Noroc, străine. Și dacă tot pleci… lasă butoiul de vin aici. Că la necaz, vinul e singurul zeu care răspunde la prima strigare.

LIBER PATER (depărtându-se, beat de soartă, cu haz): Nu-l las, gazdă. Vinul e cu mine. Suntem frați. Două feluri de aceeași ființă: el stă în butoi, eu stau în cer. Și amândoi ne golim când e iubirea de plătit.

(Ușa se trântește. Vânt. Liniște.)

SCENA V

(SUNET: Noapte. Vânt puternic prin crengi. O fereastă deschisă. Un cântec de leagăn foarte îndepărtat, apoi tăiat.)

ANDREEA (ușor speriată): Cine e acolo?! Cine umblă noaptea prin curte?! Toma, ești tu? Că dacă ești tu, intră pe ușă ca omul, nu stai în nucă!

LIBER PATER (din vârful nucii, cu o voce răsunătoare, ce trimite văzduhul în tremur): NU SUNT TOMA! SUNT… (se oprește, tusește, coboară glasul, stingherit) Ahem. Adică… sunt eu. Liborio. Negustorul. Și nu sunt în nucă. Sunt pe… o creangă solidă. Foarte solidă. Am supraviețuit Războaielor Punice pe crengi mai subțiri de atâta.

(O bufnitură. O crengă scârțâie. Un cocoțat zgomotos. Frunze.)

ANDREEA (supărată, dar curioasă): Ce cauți în curtea mea, omule? Că dacă te-a trimis primarul după aur, să știi că la noi în casă nu-i decât aurul din dinți și ăla e al maică-mii.

LIBER PATER (așezându-se pe gard, cu un suspin adânc): Nu m-a trimis nimeni, Andreea. Am venit pentru tine. Tot ce-am făcut azi – piatra care a crăpat, grâul care a crescut, primarul care a dansat horă cu preotul – am făcut pentru tine. Tu ești cea mai frumoasă dintre pământence. Și eu… eu sunt Liber Pater. Zeul sporului, al vinului, al rodului. Am părăsit cerul pentru tine. Am lăsat în urmă neveste, templu, slujitori și o programare la tuns în ziua de mâine.

ANDREEA (o pauză; apoi, blând dar hotărât): Uite, domnule… zeu. Îți mulțumesc frumos pentru aur și pentru grâu. Satul îți va face statuie, probabil, cu mâinile pline de spice, și copiii or să-ți cânte în fiecare duminică. Da’ pe mine nu mă poți cumpăra.

LIBER PATER: Nu te cumpăr! Ți-ofer! Totul! Cerul pe tavă! Grânele să crească în mijlocul iernii! Vinul să curgă din izvoare! Mieii să vină la pască singuri, cu sare pe blană!

ANDREEA (râzând, dar cu ochii plini de altă lumina): Frumos zici. Da’ tu știi ce mi-a adus Toma azi? Nici aur, nici grâu. Mi-a adus o carte. Veche, uzată, de la munte, de la schit. Și în carte era o poezie, scrisă de mâna lui, pe o coală îndoită. Și poezia aia era proastă, domnule zeu. Proastă rău de tot. Da’ era a lui. Și mi-a citit-o pe jumătate șoptit, și pe jumătate a uitat-o, și pe jumătate a zâmbit. Și atunci am înțeles eu ce nu ai înțeles nici tu în mii de ani: iubirea nu e rod. Nu crește când o stropești. E o sămânță mică, pe care o plantezi tu singur, cu mâinile tale goale, și nu știi dacă răsare. Și tocmai de asta e a ta.

(Vântul se potolește. Liniște mare. Doar o bufniță, departe.)

LIBER PATER (încet, frânt, pentru prima dată omenesc): O… sămânță mică. (pauză) Și eu, cel care am inventat roadelor, am încercat să-ți dau recolta fără sămânță. (un râs scurt, amar) E ca și cum ți-aș fi dus butoiul plin și ți-aș fi cerut să bei în cinstea viei. Și tu, înțeleaptă pământeancă, ai vrut doar să-ți sădești vița ta. Cu mâinile goale.

ANDREEA: Da.

LIBER PATER (depărtându-se; gardul scârțâie; vocea lui se pierde în vânt): Atunci am pierdut. Pentru prima dată în veșnicie… am pierdut. Și știți ce e ciudat, Andreea? Că nu mă doare ca o înfrângere. Mă doare ca o ploaie care cade pe arat. Cad, cad, cad… și nu răsare nimic. (mai departe, aproape un șoptit) Nopate bună, cea mai frumoasă dintre pământence. Nopate bună, sămânța altuia.

(Pas grei care se pierd. Apoi, departe, un tunet lung, plângăreț. Apoi o liniște adâncă.)

NARATORUL: Și Liber Pater s-a retras în noapte, cu paharul lui gol pentru prima dată. Dar în sat, în aceeași noapte, norii se strângeau peste Bucegi. Nu era furtună de-ale lui. Era altceva. Ceva cu voce de femeie.

SCENA VI

(SUNET: Furtună. Vânt urlător. O ușă este deschisă cu putere. Pahare care se răstoarnă. Tunete.)

LIBERA (o voce puternică, clară, autoritară, ca un clopot de aramă): LIBER PATER! Ieși de sub masă! Știu că ești acolo! Simt miros de must și de rușine!

LIBER PATER (de sub masă, înfricoșat): Libera! Scumpo! Ce… ce cauți tu aici? Tu… tu erai acasă! La Italii! La cămin!

LIBERA: „La cămin”! Auzi! Am stat eu la cămin, Liber Paterule, două mii de ani, să te aștept să vii să pui mâna pe plug! Și tu ai plecat! „Pe furiș”! Fără bilet! Fără bagaj! Și ți-ai lăsat sandalele în mijlocul salonului! Sandalele, Liber Pater! Le-am împodobit cu flori! Ca să le simți lipsa! Și tu le-ai simțit?

LIBER PATER (ieșind de sub masă, mărunțel): Am… am simțit o neliniște la picioare.

LIBERA: Neliniște la picioare! Iar eu am simțit o neliniște la inimă! Când am aflat de la zefirul ăla bârfitor că ai coborât la o pământeancă! Și că i-ai adus AUR! Și GRÂU! Și ai dansat horă cu primarul! Și nu mi-ai adus MIE nici măcar o căciulă de munte!

LIBER PATER (cu demnitate rănită): Libera, te rog. Suntem zei. Nu ne purtăm căciuli.

LIBERA: NOI NE PURTĂM CE VREM! (o pauză; vocea i se înmoaie, doar puțin) …E frumoasă, fata?

LIBER PATER (visător, uitând de frică): Este… lumina soarelui prin frunzele de nucă. Este apa care cade în fântână și nu se teme de fund. Este…

LIBERA (răsturnându-se, brusc): E ÎNDRĂGOSTITĂ DE ALTUL, PROSTULE!

LIBER PATER (înfrânt): Știu.

LIBERA (o pauză; apoi, mai blând, cu un suspin zeuăresc): Știi, Liber Paterule… eu sunt zeița pământului roditor. Eu știu cel mai bine: pământul nu rodește când îl bați. Nici inima. Tu ai încercat să iubești cum ști tu: cu roadă, cu belșug, cu must în pahar. Da’ iubirea, bărbatule, nu e butoiul care se golește. E sămânța care stă. Și stă. Și stă. Și într-o primăvară, când nu te aștepți, crapă coaja. (o pauză lungă) Hai acasă.

LIBER PATER (încăpățânat, dar fără vlaga de mai devreme): Nu pot. N-am terminat. Trebuie… trebuie să fac ceva. Să repar. Să las ceva în urmă, în satul ăsta. Să nu fi venit degeaba.

LIBERA (cu un râs înalt, limpede, ca un clopot de biserică): Bine! Atunci fă-o ca lumea! Nu ca zeul care dă, ca omul care iubește. Dă-le ploaie la vreme! Dă-le grâu să aibă în cămară! Dă-le vin să le curgă în pahar la nunți! Și lasă-i pe ei să se iubească! Că asta e treaba ta, Liber Paterule: să faci rodul, nu să-l iei!

(Tunetul se stinge încet. Ploua mocnește. Apoi tace.)

LIBER PATER (încet, uimit): Să fac rodul… nu să-l iau. (o pauză; apoi, cu o voce nouă, caldă, umană) Libera… tu ești mai înțeleaptă decât toate templele mele.

LIBERA (cu un râs scurt): Știu. De-aia te-am însurat. Cineva trebuia să aibă grijă de recoltă și de tine.

SCENA VII

(SUNET: Dimineață. Ploaie măruntă, bună. Apoi soare. Un clopot mic. Păsări.)

NARATORUL: Și s-a făcut dimineață, și ploaia a venit blândă, cum trebuie, și a binecuvântat brazdele. Și în sat, la școală, sub nuca cea bătrână, s-au întâlnit doi oameni. Unul cu o poezie în buzunar și altul cu o inimă care aștepta de trei sute de pagini.

(SUNET: Pași pe pietriș. O respirație adâncă.)

TOMA (emotinat, cu hârtia care tremură): Andreea! Stai! Am… am o chestiune să-ți spun. Am scris-o aici, da’ de data asta am venit să o spun. Cu gura. Ca oamenii.

ANDREEA (cu glasul plin de soare): Spune, Toma.

TOMA (înghietor, apoi, deodată, cursiv, ca apa de izvor): Te iubesc, Andreea. Te iubesc de când ai venit la școală cu găleata plină de cireșe pentru copii și ai spus că școala miroase a cerneală și a nucă verde. Te iubesc și nu-mi trebuie nici aur, nici grâu, nici minuni. Îmi trebuie doar să știu că, atunci când crapă piatra, tu ești acolo. Și că, atunci când crește grâul, tu ești acolo. Și că, atunci când scriu o poezie proastă, tu râzi și rămâi.

ANDREEA (plângând de fericire, râzând): Toma… poeziile tale-s proaste rău. Da’ ești al meu. Și eu sunt a ta. Și dacă mai stai o clipă să cauți cuvântul, te însor cu moș Gheorghe, că el măcar îmi face grădina.

TOMA (extatic): Nu! Nu! Gata cu căutatul! Inima mea a găsit! E aici! E a ta! Ia-o!

(Râsete. Un horă izbucnește undeva, departe, apoi aproape. Clopoței de talangă.)

NARATORUL: Și satul a aflat, și satul s-a bucurat, că înfrângerea unui zeu se făcuse nunta satului. Și a venit ziua nunții, cu hora în mijlocul drumului, cu colaci împletiți, cu vin în butoaie, cu strigături care au făcut Bucegii să-și dea coate.

(SUNET: Hora, mare, plină. Strigături. „Hai să dai, mărite, mâna sus!” Râsete. Pahare.)

SCENA VIII

(SUNET: Nunta în toi. Muzică. Apoi, încet, muzica se face mai domoală, mai sfioasă. Un vânt ciudat, cald, trece peste sat. Buceii de clopot se opresc.)

PREOTUL (surprins, soptind): Cetățeni… am o mirare. Cerul s-a oprit. Norii stau. Parcă… așteaptă ceva.

(O bufnitură de lumină – nu tunet, ci ca o stropire de aur. Gălăgia se oprește.)

LIBER PATER (o voce mare, dar blândă, plină de bunăvoință, care umple satul): NU VĂ TEMEȚI! Sunt eu! Liber Pater! Am venit la nuntă! Ca oaspete! Nu ca zeu! Ca vecin! Am adus darul meu!

(OVAȚII ușoare, nedumerite.)

PRIMARUL (emoționat, cu gâtul uscat): Doamne… zeu… domnule Liborio… ce… ce dar?

LIBER PATER: Am stropit cu vin pământul satului vostru, de la izvor până la cimitir. Anul acesta, grâul va fi cât Bucegii. Anul acesta, vița va rodească dublu. Anul acesta, miei vor fi grei și lâna groasă. Și fiecare an, cât veți păstra inima curată și dragostea deasă, rodul va veni. Căci v-am învățat ceva, vreau să știți: iubirea nu se cumpără cu aur și nici cu grâu. Iubirea se sădește. Cu mâinile goale. Cu răbdare. Cu o poezie proastă, citită pe jumătate șoptit.

(Râsete blânde. „Hai, bravo!” Un fluier începe, sfios, apoi puternic.)

LIBERA (din înalt, cu o voce de clopot blând): Și eu am adus ceva! Liniște la pântece! Sănătate la oameni! Și lui Liber Pater… o coasă nouă! Să are singur grădina, de acum înainte!

(Hohote de râs. Ovății. „Libera! Libera!”)

LIBER PATER (râzând, stins, fericit): Am înțeles, scumpo. Am înțeles. (către nuntă, solemn dar cald) Toma! Andreea! Eu am fost învins de iubirea voastră. Și e cea mai frumoasă înfrângere din veșnicie. Am vrut să fiu cel care primește inima. Și am ajuns cel care o păzește. Iați-mi binecuvântarea! Trăiți cu dragoste! Și dacă vreodată vi se usucă fântâna… strigați-mă. Vin înainte să se termine strigătul.

(SUNET: Un bubuit lung, blând, care se transformă în muzică. Un bucium răsună de pe munte, apoi altul, apoi altul, ca un răspuns. Hora izbucnește din nou, mai mare ca niciodată.)

MOȘ GHEORGHE (strigând peste horă, beat de bucurie): Și-acum, cetățeni, la butoi! Că Liber Pater a zis că vinul curge! ȘI CURGE!

(Râsete. Strigături. Muzică populară, plină, nesfârșită.)

EPILOG

(SUNET: Noapte. Vânt domol. Clopote de vaci, foarte departe. O stea care pare să cadă. Liniște.)

NARATORUL: Și așa s-a terminat povestea zeului care a coborât din cer și a găsit pe pământ ce nu avea în cer: o înfrângere frumoasă. Liber Pater și Libera au plecat în norii deasupra Bucegilor, dar satul spune că, uneori, când plouă peste grâne, picăturile sunt calde și miroase a must. Și că, dacă stai noaptea la fântână și asculți, auzi o voce mare care recită o poezie proastă, pe jumătate șoptit, și apoi o voce de femeie care râde și spune: „Lasă, că și tu erai frumos când erai tânăr.”

(O pauză. Un cântec de fluier, departe, dulce.)

NARATORUL: Iar Andreea și Toma au trăit mulți ani, cu dragoste deasă, cu pâine caldă pe masă, cu poezii proaste citite la gura sobei. Căci așa e iubirea, cetățeni: nu cere cerul pe tavă. Îți dă doar o sămânță mică. Și tu, dacă ești om, o sădești. Cu mâinile goale.

(SUNET: Un ultim clopot, departe. Liniște.)

NARATORUL (șoptind, cu un zâmbet în glas): Și dacă vreți să auziți povestea asta din nou… strigați-mă. Vin înainte să se termine strigătul.

(MUZICĂ FINALĂ: un horă populară, dulce, care se stinge încet, încet, ca lumina unei lumânări.)

SFÂRȘIT