Capitolul 77: Munca și visurile celuilalt: ziua rea, vestea bună și echipa vieții

Fiecare om are două vieți. Una în casă, cu cei dragi, și una în lume, unde încearcă să facă ceva cu mâinile ori cu mintea lui: o meserie, un atelier, o carte, o grădină, o firmă, o diplomă luată la patruzeci de ani. A doua viață nu se vede de la masa din bucătărie, dar omul vine în fiecare seară de acolo, plin de ea. Sprijinul partenerului înseamnă, în miezul lui, un lucru simplu și rar: să-ți pese de viața aceea ca de a ta, fără s-o iei în stăpânire și fără s-o iei drept rivală.

Am vorbit despre munca din casă. Acum ne uităm la munca din lume și la visurile care o țin vie.

Adăpost și rampă

Am scris în capitolul 40 despre baza sigură: partenerul care te lasă să pleci în lume și te așteaptă acasă. Brooke Feeney, psiholog american, a dus ideea în laborator. A adus perechi și le-a cerut să discute despre un țel personal al unuia dintre ei. S-a uitat la felul în care se poartă celălalt: e de găsit când e nevoie? se amestecă nepoftit? încurajează?

A găsit că oamenii ai căror parteneri erau la îndemână fără a se băga, și care le încurajau pornirea, se simțeau mai în stare, cercetau mai cu îndrăzneală și, peste câteva luni, înaintaseră mai mult spre țelul lor. Într-o cercetare de mai târziu, Feeney a dat descoperirii un nume care pare o contrazicere, paradoxul dependenței: cu cât te poți bizui mai mult pe cineva, cu atât ești mai liber. Omul care știe că are unde cădea sare mai sus.

Împreună cu Nancy Collins, Feeney a alcătuit apoi o teorie mai largă despre felul în care relațiile apropiate ne ajută să înflorim. Ele au, spun autoarele, două rosturi deosebite. Unul la vreme rea: să fie adăpost, să aline, să ajute omul să se ridice. Celălalt la vreme bună: să fie rampă, să-l îndemne să-și caute prilejurile, să crească, să încerce. Cele mai multe perechi se pricep la primul și uită de al doilea. Știm să ținem în brațe pe cineva care plânge. Știm mai puțin să-i spunem cuiva liniștit „du-te, încearcă, eu sunt aici”.

Ziua rea

Am scris în capitolul 72 despre povestea zilei și despre ascultarea fără sfaturi. Aici vreau să adaug un lucru pe care cercetarea l-a scos la iveală și care răstoarnă o părere obișnuită.

Niall Bolger și colegii lui au urmărit perechi în care unul se pregătea pentru un examen greu, de intrare în avocatură. Zi de zi, i-au întrebat pe amândoi: ai dat sprijin azi? ai primit sprijin azi? Rezultatul i-a mirat. În zilele în care cel cu examenul spunea că a primit sprijin, starea lui era mai rea a doua zi. În zilele în care partenerul spunea că a dat sprijin, dar cel sprijinit nu băgase de seamă, starea lui era mai bună.

Bolger a dat fenomenului un nume, sprijin nevăzut. Lămurirea lui este că ajutorul primit pe față are un preț: îți amintește că nu te descurci, te face dator, îți știrbește părerea despre tine. Ajutorul care nu arată a ajutor te ușurează fără să te micșoreze.

Cum arată sprijinul nevăzut

• Iei asupra ta o treabă a lui, fără s-o anunți.
• Ții copiii departe de ușa camerei în care lucrează.
• Îi pui mâncarea pe birou și pleci.
• Îi povestești, ca din întâmplare, cum ai trecut tu printr-un necaz asemănător, în loc să-i spui ce are de făcut.
• Întrebi „ce zici, cum ar fi dacă…?” în loc de „trebuie să…”.
• Faci în așa fel încât seara să fie liniștită, fără s-o numești „seara ta”.

Nu spun că sprijinul pe față e rău. Sunt clipe în care omul are nevoie să audă limpede „sunt alături de tine”. Spun doar că ajutorul cel mai bun seamănă adesea cu nimic. De aceea se întâmplă ca tocmai soțul care face cel mai mult să fie socotit cel care „nu face mare lucru”.

Ce strică, deși e bine gândit

• Sfatul venit înainte de a asculta.
• „Ți-am zis eu.” Două vorbe care au răcit mai multe case decât orice ceartă.
• Micșorarea: „Lasă, nu-i mare lucru.” Pentru el este.
• Îngrijorarea ta pusă peste a lui: „Vai, și acum ce ne facem?”
• Preluarea: îi suni tu șeful, îi scrii tu scrisoarea.
• Comparația: „Uite, Mihai a trecut prin asta și n-a făcut atâta caz.”

Despre „ți-am zis eu” se cuvine o vorbă. Omul care a dat greș știe că a dat greș. Nu are nevoie de un martor care să-i țină socoteala. Are nevoie de cineva care să stea lângă el în groapă, nu pe margine, arătând cu degetul unde a călcat strâmb. Adevărul despre ce a mers prost se spune mai târziu, dacă e întrebat, iar de cele mai multe ori îl spune singur.

Vestea bună

Am arătat în capitolul 72 ce a găsit Shelly Gable: felul în care răspunzi la bucuriile celuilalt cântărește, pentru soarta relației, cel puțin cât felul în care răspunzi la necazurile lui. Aici adaug doar o piedică despre care se vorbește puțin, fiindcă nu ne face cinste: pizma.

Se întâmplă să nu te poți bucura de izbânda omului tău. El a fost avansat, tu bați pasul pe loc. Ea și-a terminat cartea, tu n-ai apucat să-ți începi visul. E o trăire omenească și nu înseamnă că nu-l iubești. Înseamnă că izbânda lui a atins un loc dureros din tine.

Ce nu ajută este să o ascunzi sub o răceală ori sub o înțepătură: „Bravo. Sper că o să mai ai timp și de noi.” Ce ajută este să deosebești cele două lucruri și, dacă e cazul, să le spui pe amândouă: „Mă bucur pentru tine din toată inima. Și mi-e puțin greu, fiindcă eu stau pe loc. Nu e vina ta.” O asemenea cinste apropie mai mult decât o bucurie jucată.

Visurile

Sunt lucruri mai mari decât o zi bună ori una rea: ce vrea omul să ajungă. Caryl Rusbult și colegii ei au descris un fenomen căruia i-au dat un nume frumos, după o vorbă atribuită lui Michelangelo, cum că statuia se află deja în blocul de marmură, iar sculptorul doar dă la o parte ce e de prisos. Stephen Drigotas a publicat primele cercetări.

Fiecare om, spun ei, poartă în el o imagine a celui care ar vrea să fie: sinele ideal. Un partener apropiat are putere asupra drumului într-acolo, fiindcă se poartă cu tine într-un anume fel, zi de zi. Dacă te vede și te tratează ca și cum ai fi deja omul care năzuiești să fii, te apropii de el. Dacă te vede altfel, mai mic ori doar deosebit de cum te vrei tu, te îndepărtezi. În cercetările lor, oamenii ai căror parteneri îi „sculptau” în direcția bună se simțeau mai împliniți, iar relațiile lor erau mai trainice.

Deosebirea de căpătâi este între idealul tău și idealul lui pentru tine. Soțul care îi spune soției „ai putea fi o avocată strălucită”, când ea vrea să facă pâine, nu o sculptează. O cioplește după alt model. Sprijinul adevărat pornește de la o întrebare: tu ce vrei să ajungi?

Întrebările care deschid

John Gottman vorbește despre visurile ascunse în spatele certurilor care nu se sfârșesc. Multe neînțelegeri de neîmpăcat dintr-o căsnicie, despre bani, despre unde locuiți, despre câți copii, sunt de fapt ciocniri între două visuri pe care niciunul nu le-a rostit. Întrebările ajută și în afara certurilor.

• Ce ți-ai dorit să faci când erai copil?
• Ce ai face dacă n-ar trebui să câștigi bani?
• La ce ai renunțat și îți pare rău?
• Ce ai vrea să fi apucat să faci până la șaizeci de ani?
• Cu ce îți sunt de folos, la modul cel mai practic?

Mulți oameni căsătoriți de douăzeci de ani nu știu răspunsurile partenerului lor. Și mai mulți nu și le știu pe ale lor.

Când visul unuia costă pe celălalt

Ar fi o poveste prea frumoasă dacă visurile a doi oameni s-ar potrivi mereu. Nu se potrivesc. Rezidențiatul lui înseamnă cinci ani în alt oraș. Firma ei înseamnă economiile amândurora. Doctoratul lui înseamnă că ea duce singură copiii trei ani. Aici sprijinul încetează să fie o vorbă caldă și ajunge o jertfă.

Câteva repere, din ce am văzut:

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

• Vorbiți despre preț înainte, nu după. Cine plătește, cu ce și până când.
• Rândul. Dacă acum e vremea lui, când vine vremea ei? Spuneți-o cu an și cu lună, nu „o să vedem”.
• Jertfa să fie aleasă, nu smulsă. Cine renunță fiindcă n-a avut încotro adună o amărăciune care iese la iveală peste zece ani.
• Recunoașterea. Cel pentru care s-a făcut jertfa s-o vadă și s-o spună, des. „N-aș fi ajuns aici fără tine” nu e politețe, e adevăr.
• Întrebarea pusă din când în când: mai e bine pentru amândoi?

Eli Finkel, psiholog american, a scris o carte întreagă despre faptul că astăzi cerem căsniciei mai mult ca oricând: nu doar adăpost și iubire, ci și ajutor în a ne împlini ca oameni. El socotește că acele căsnicii care izbutesc asta sunt mai bune decât au fost vreodată căsniciile, dar că sunt și mai greu de ținut, fiindcă cer timp și atenție pe care puțini le mai au. Sfatul lui e de bun-simț: ori dați căsniciei ce cere o asemenea năzuință, ori cereți mai puțin de la ea și căutați o parte din sprijin la prieteni, la rude, la colegi.

Munca, rivala

Sunt case în care serviciul unuia a ajuns un al treilea, mai primejdios decât telefonul. Vine acasă cu trupul la opt și cu mintea la unsprezece. Vorbește doar despre birou. Concediile se amână. Celălalt se simte, cu vremea, un fel de personal de întreținere al unei cariere.

Nu am nimic cu oamenii care își iubesc meseria. Am scris în capitolul 60 că un om cu o viață a lui e mai de dorit decât unul fără. Dar între a avea o muncă și a fi înghițit de ea e o deosebire, iar cel dintâi care o vede este de obicei partenerul. Dacă omul tău îți spune că te-a pierdut, nu-i răspunde că „muncești pentru familie”. Întreabă-l ce-i lipsește. De cele mai multe ori nu vrea mai puțină muncă. Vrea să existe pentru tine și în zilele de lucru.

Pe partea cealaltă, munca prea multă este uneori o fugă. De o casă rece, de o tristețe, de rușinea de a nu fi destul, despre care am scris în capitolul 68. Atunci nu programul e de schimbat întâi.

Echipa

Vorba „echipă” s-a tocit de prea multă folosire, dar nu găsesc alta mai bună. O pereche lucrează ca o echipă atunci când amândoi socotesc că necazurile unuia sunt ale amândurora. Guy Bodenmann, pe care l-am întâlnit în capitolul 50, numește asta coping diadic: stresul nu e „al meu” ori „al tău”, e „al nostru”, și îl ducem în doi.

Se cunoaște după vorbire. Perechile care se descurcă bine spun „noi”: ne descurcăm, o scoatem la capăt, avem o problemă. Cele care se descurcă greu spun „tu”: ți-ai făcut-o singur, tu ai vrut, problema ta.

Se cunoaște și după împărțirea rolurilor. Într-o echipă bună, nu duce mereu același om. Azi tu ești cel căzut și eu te țin. La anul sunt eu la pământ și mă ții tu. Dacă ani la rând unul este mereu stâlpul și celălalt mereu cel sprijinit, nu mai e echipă, e îngrijire, iar stâlpul obosește pe tăcute.

Când sprijinul nu mai ajunge

Sunt greutăți pe care nicio vorbă bună nu le ridică. Dacă omul tău nu se mai bucură de nimic, nu mai doarme, nu mai are vlagă și vorbește despre sine ca despre o povară, e cu putință să fie vorba despre epuizare ori despre depresie. Nu-i mai da curaj, du-l la medic. Dacă pierderea serviciului ori un eșec l-au dărâmat de tot, dacă a început să bea ori îți spune că n-are rost, cere ajutor neîntârziat. Iar dacă tu ești cel care duce pe umeri de prea multă vreme pe altcineva, ai și tu nevoie de sprijin. Stâlpii se rup fără zgomot.

Cabinet Psihologic BucureștiPsihoterapie de cuplu și sexterapie cu psihologul Radu LecaProgramează-te