Capitolul 70: Vindecarea prin relație: siguranța dobândită și partenerul care rămâne
Vindecarea prin relație: siguranța dobândită și partenerul care rămâne
✦ ✦ ✦
Ai citit nouă capitole despre răni și e cu putință să te fi recunoscut în mai multe. Dacă ai închide cartea aici, ai rămâne cu o impresie greșită: aceea că omul este ce i s-a făcut. Nu este. Cercetătorii atașamentului au un termen sec pentru una dintre cele mai frumoase descoperiri ale psihologiei: atașament sigur dobândit. El spune că siguranța pe care n-ai primit-o la vremea ei se învață mai târziu, iar locul unde se învață cel mai des este tocmai o relație cu un om care rămâne.
Încheiem aici partea a șaptea. Am privit rănile una câte una. A rămas de văzut cum se închid.
Ce înseamnă „dobândit”
Am pomenit în capitolul 69 interviul alcătuit de Mary Main și grupa aparte de adulți pe care el a scos-o la iveală: oameni cu o copilărie grea, care vorbeau totuși despre ea limpede, legat, fără a o îndulci și fără a se îneca în ea. Cercetătorii i-au numit siguri prin dobândire, spre deosebire de cei siguri din leagăn.
Glenn Roisman și colegii lui au folosit un studiu rar, care urmărise aceiași oameni de la naștere până la maturitate, ca să vadă cum se descurcă cei dintâi în iubire. Tinerii cu siguranță dobândită, puși să discute cu partenerul o neînțelegere, s-au purtat la fel de bine ca tinerii crescuți cu căldură. Autorii au mai băgat de seamă că oamenii aceștia purtau în ei mai multă tristețe decât ceilalți. Trecutul nu dispăruse. Doar că nu le mai hotăra purtarea.
Deosebirea e însemnată și o voi repeta la sfârșit. A te vindeca nu înseamnă a șterge. Înseamnă a duce altfel.
Cum se ajunge acolo
Cercetările nu dau o rețetă, dar arată în aceeași direcție. Oamenii care au ieșit dintr-o copilărie grea cu putința de a iubi liniștit au avut aproape întotdeauna, la un moment dat, pe cineva: o bunică, un profesor, un antrenor, un prieten, un terapeut, un soț ori o soție. Un om care i-a văzut și a rămas. Bowlby numea reprezentările noastre despre iubire modele de lucru și a ales anume asemenea vorbă, ca să spună că ele se lucrează, nu se toarnă în bronz. Experiențele noi, dacă sunt destul de statornice, le rescriu.
De ce tocmai o relație
O rană făcută într-o relație se închide tot într-o relație. Nu e o vorbă de duh, ci o urmare firească a felului în care învață sistemul nervos. Ce ai deprins despre oameni n-ai deprins din cărți, ci din trup: din mii de clipe în care ai întins mâna și ai primit ori n-ai primit răspuns. Mintea se lasă convinsă de un argument. Trupul se lasă convins doar de o altă mie de clipe.
Psihanalistul Franz Alexander a numit, încă din anii patruzeci, un asemenea lucru experiență emoțională corectoare: omul se regăsește într-o situație care seamănă cu cea veche și, de data asta, se sfârșește altfel. Se așteaptă la dispreț și primește înțelegere. Se așteaptă la plecare și celălalt rămâne. Nepotrivirea dintre ce aștepta și ce a primit este tocmai locul unde se face învățarea.
Trupul liniștit de alt trup
James Coan și colegii lui au făcut un experiment despre care am pomenit în capitolul 32. Femei căsătorite au fost așezate într-un aparat de imagistică și li s-a spus că vor primi, din când în când, un mic șoc electric. Uneori erau singure, alteori țineau mâna unui străin, alteori mâna soțului. Când țineau mâna soțului, regiunile creierului care răspund la amenințare se liniștiseră cel mai mult. Iar liniștirea era cu atât mai mare cu cât căsnicia era mai bună.
Coan a tras de aici o concluzie care mi se pare miezul întregii cărți. Creierul nostru, spune el, socotește apropierea de un om de încredere drept starea firească. Singuri, cheltuim mai multă vlagă ca să facem față lumii. Cu cineva alături, povara se împarte. Un partener bun nu doar îți ține de urât. Îți duce, la propriu, o parte din frică.
Ce descrie el are un nume, coreglare, și l-am întâlnit în capitolul 20. Copilul îl deprinde, dacă are noroc, în brațele mamei. Adultul care n-a avut norocul acela îl deprinde în brațele cuiva care nu se sperie de frica lui.
Ce face partenerul care vindecă
Nu face nimic ieșit din comun. Susan Johnson, care a întemeiat terapia de cuplu centrată pe emoții pornind de la teoria atașamentului, strânge totul în trei însușiri, pe care le-am putea numi întrebările pe care orice om le pune, fără cuvinte, celui pe care îl iubește.
Ești la îndemână?
Am cum să ajung la tine? Dacă te strig, te întorci? Nu e vorba de a fi de față tot timpul, ci de a fi de găsit când e nevoie.
Îmi răspunzi?
Dacă îți arăt că mă doare, te mișcă? Contez destul cât să lași telefonul din mână?
Ești cu mine?
Sunt însemnat pentru tine? Rămâi aproape și cu sufletul, nu doar cu trupul?
Când răspunsul la cele trei este, de cele mai multe ori, da, rănile încep să se închidă fără ca nimeni să lucreze anume la ele. Am numit asta, de-a lungul cărții, în multe feluri: port, în capitolul 8, bază sigură, în capitolul 40, întoarcere spre celălalt, în capitolul 47. Este același lucru.
Lucrurile mici care fac munca
- Vine când a spus că vine.
- Ține minte ce i-ai povestit.
- Nu râde de frica ta.
- Rămâne în cameră când plângi.
- După o ceartă, se întoarce.
- Îți spune adevărul și când nu convine.
- Nu folosește la supărare ce i-ai spus la apropiere.
- E același om de luni până duminică.
Ultimul punct este, cred, cel mai însemnat. Statornicia vindecă mai mult decât intensitatea. Un gest mare, o dată pe an, nu clintește nimic. O mie de gesturi mici, la fel de fiecare dată, rescriu harta.
Repararea, nu desăvârșirea
Nimeni nu este la îndemână tot timpul. Edward Tronick, despre care am scris în capitolul 64, a urmărit cu luare-aminte mame și bebeluși și a găsit că până și perechile cele mai potrivite sunt „în acord” doar o parte din timp. În rest se pierd și se regăsesc. Tronick a înțeles că tocmai regăsirea este cea care clădește încrederea. Copilul nu învață că legătura nu se rupe niciodată. Învață că, ruptă, se reface.
La fel într-o căsnicie. John Gottman a arătat că perechile care durează nu sunt cele fără certuri, ci cele ale căror încercări de reparare izbutesc: o glumă, o mână întinsă, un „hai s-o luăm de la capăt”. Pentru un om cu o rană veche, fiecare împăcare este o lecție pe care copilăria nu i-a dat-o: ne-am certat și tot aici ești.
De aceea nu ți se cere să fii un partener fără greș. Ți se cere să te întorci.
Sunt întrebat uneori dacă nu cumva pun prea multă nădejde în iubire, de vreme ce sunt psiholog și ar trebui să cred în terapie. Cred în amândouă. Dar am văzut oameni pe care zece ani lângă un soț bun i-au schimbat mai mult decât ar fi putut-o face orice cabinet. Terapia are un ceas pe săptămână. O căsnicie are toate celelalte.
Vindecarea în trup
Într-o carte cu titlul acesteia, nu am cum să ocolesc întrebarea: ce se întâmplă cu sexul când rănile încep să se închidă? De obicei, se întâmplă lucruri pe care nicio tehnică nu le-ar fi adus.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teOmul care nu se mai teme că va fi părăsit nu mai are nevoie de sex ca dovadă. Cel care nu se mai rușinează se lasă privit. Cel care a aflat că are voie să spună „nu” începe, pentru prima oară, să spună „da” din toată inima. Cel care a fost iubit într-o zi proastă nu mai joacă teatru. Dorința, care stătuse sub frâne, cum am văzut în capitolul 53, are în sfârșit loc.
De aceea am așezat partea despre răni îndată după partea despre sexualitate. Nu sunt două subiecte. Patul este locul în care se vede cel mai limpede cât de în siguranță te simți. Pentru cei care duc urmele unei atingeri nedorite, drumul e mai lung și cere o grijă aparte, despre care am scris în capitolul 39.
Unde sunt limitele
Ar fi o greșeală, și una primejdioasă, să înțelegi din capitolul de față că iubirea vindecă orice ori că e datoria ta să vindeci pe cineva.
Partenerul nu este terapeut
A fi statornic, cald și cinstit este menirea ta. A dezlega o traumă, a trata o depresie, a opri o dependență nu este. Dacă încerci, vă pierdeți amândoi: tu ajungi îngrijitor epuizat, el ajunge pacient în propria casă.
Vindecarea cere doi
Un om care rămâne nu ajunge, dacă celălalt nu lasă să se ajungă la el. Cel rănit are și el de lucrat: să-și recunoască rana, să o spună, să riște câte puțin, să nu-l pedepsească pe cel de acum pentru cei de atunci.
A rămâne nu înseamnă a răbda orice
Am scris despre „partenerul care rămâne”, iar vorba se cere păzită de o răstălmăcire. Nu e nicio virtute în a rămâne lângă cineva care te lovește, te umilește, te controlează ori te sperie. O rană lămurește o purtare. Nu o dezvinovățește și nu te obligă. Dacă ți-e frică în casa ta, nu ai de vindecat pe nimeni. Ai de ajuns la adăpost și de cerut ajutor.
Cicatricea rămâne
Roisman a găsit că oamenii cu siguranță dobândită poartă mai multă tristețe. E cinstit să o spun. Vor mai fi zile în care frica veche se trezește, fără pricină, la schimbarea vremii. Deosebirea este că acum o recunoști, o spui și ai lângă cine.
Știu despre un bărbat crescut într-un cămin de copii, care la treizeci și cinci de ani nu spusese nimănui „te iubesc”. Soția lui povestea că, în primii ani, la orice ceartă el își făcea un rucsac și dormea în mașină. Nu pleca nicăieri. Stătea în parcare, cu farurile stinse. Ea cobora, bătea în geam și zicea: „Când ești gata, ușa e deschisă.” Apoi urca înapoi.
El a spus în terapie că în primii doi ani a așteptat, în fiecare zi, să fie dat afară. În al treilea a început să creadă că ea „e mai înceată la minte și nu și-a dat încă seama cu cine s-a măritat”. În al cincilea, într-o seară obișnuită, uitându-se la ea cum toca o ceapă, a simțit ceva ce nu mai simțise: că e acasă. S-a speriat atât de tare, încât a ieșit pe balcon.
Rucsacul stă și acum în debara. El spune că îi place să știe că e acolo. Ea spune că nu a mai fost scos de șase ani. Întrebată ce a făcut, a ridicat din umeri: „Nimic. Am fost acolo.”
Portret compus din mai multe situații; detaliile sunt schimbate.
Dacă nu ai un asemenea om
Nu toți cei care citesc au lângă ei un partener statornic, iar unii n-au deloc. Nu vreau să-ți las impresia că vindecarea e un noroc pe care îl ai ori nu-l ai.
Siguranța dobândită nu vine doar din iubirea de cuplu. Vine dintr-o prietenie veche, în care ești primit așa cum ești. Dintr-o relație cu un psihoterapeut, care este, în fond, o relație anume gândită ca să fie statornică. Dintr-un grup de oameni care au trecut prin ce ai trecut tu. Dintr-un frate, dintr-un duhovnic, dintr-un profesor. Iar în parte vine și din tine: din felul în care înveți să rămâi lângă tine însuți în ceasurile grele, cum am scris în capitolul 48 și în capitolul 61.
Mai mult, drumul cel mai sigur spre un partener bun trece de multe ori pe aici. Cine a deprins puțină siguranță într-o prietenie ori în terapie alege altfel și rabdă mai puțin ce nu e de răbdat.
Când ai nevoie de însoțire
Psihoterapia rămâne calea potrivită pentru rănile adânci: trauma, abuzul, pierderile timpurii, depresia, dependențele. Terapia de cuplu centrată pe emoții are în spate cercetări care arată că ajută perechile să ajungă la o legătură mai sigură, inclusiv atunci când unul dintre parteneri duce urmele unei traume. Dacă simțiți că vă iubiți și totuși vă răniți mereu în aceleași locuri, nu așteptați să treacă de la sine. Iar dacă te cuprind gânduri că nu mai poți ori că n-are rost, vorbește chiar azi cu un medic ori cu un psiholog.
Întrebări frecvente
Ce este atașamentul sigur dobândit?
Este siguranța în relații la care ajung oamenii cu o copilărie grea, după ce și-au înțeles trecutul și au trăit legături statornice. Studiile arată că ei se poartă în cuplu la fel de bine ca aceia crescuți cu căldură, deși păstrează o anumită tristețe.
O relație bună vindecă rănile din copilărie?
Ajută mult. Un partener statornic, la îndemână și receptiv oferă experiențe noi, care rescriu treptat așteptările vechi. Nu ține însă loc de psihoterapie pentru rănile adânci și cere ca și cel rănit să lucreze cu sine.
Ce are de făcut partenerul ca să ajute?
Să fie de găsit când e nevoie, să răspundă când celălalt arată că îl doare, să-și țină cuvântul în lucrurile mici și să se întoarcă după certuri. Statornicia contează mai mult decât gesturile mari. Nu are de făcut pe terapeutul.
Înseamnă că trebuie să rămân lângă un partener care mă rănește?
Nu. A rămâne are rost lângă un om care nu-ți face rău și care lucrează la rândul lui. Violența, umilința și controlul nu se rabdă în numele vindecării. Dacă îți este frică în relație, cere ajutor de specialitate.
Am pornit cartea de la o idee incomodă: nu sexul ține doi oameni împreună, ci faptul că cineva te ține în brațe și nu se grăbește să plece. După zece capitole despre răni, ideea capătă toată greutatea. Pentru omul rănit, a fi ținut de cineva care nu pleacă nu este o plăcere printre altele. Este leacul. Iar partea cea mai frumoasă e că leacul lucrează în amândouă direcțiile: cel care rămâne se vindecă și el, de felul lui de singurătate.
Am vorbit mult despre lucruri mari. În partea a opta coborâm la cele mici, acolo unde se hotărăște totul: dimineața, masa, telefonul, patul, banii. Iubirea, până la urmă, se face în zile obișnuite.
Surse informaționale
- Roisman, G. I., Padrón, E., Sroufe, L. A., & Egeland, B. (2002). Earned-secure attachment status in retrospect and prospect. Child Development, 73(4), 1204-1219.
- Coan, J. A., Schaefer, H. S., & Davidson, R. J. (2006). Lending a hand: Social regulation of the neural response to threat. Psychological Science, 17(12), 1032-1039.
- Johnson, S. M. (2008). Hold Me Tight: Seven Conversations for a Lifetime of Love. New York: Little, Brown.
- Bowlby, J. (1988). A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. New York: Basic Books.
- Alexander, F., & French, T. M. (1946). Psychoanalytic Therapy: Principles and Application. New York: Ronald Press.
- Tronick, E. Z. (2007). The Neurobehavioral and Social-Emotional Development of Infants and Children. New York: W. W. Norton.
- Gottman, J. M., & Silver, N. (1999). The Seven Principles for Making Marriage Work. New York: Crown.
