Capitolul 63: Abuzul emoțional din copilărie: vocea aspră dinăuntru și căutarea blândeții

Nu toate rănile lasă vânătăi. Sunt copii pe care nu i-a lovit nimeni niciodată și care au crescut, totuși, bătuți zi de zi cu vorba: „Nu ești bun de nimic.” „Uită-te la tine cum arăți.” „De ce nu ești ca sora ta?” „Mai bine nu te făceam.” Abuzul emoțional în copilărie este cel mai greu de recunoscut dintre toate, tocmai fiindcă nu se vede. Cel care l-a îndurat spune adesea, cu bună-credință, că a avut o copilărie normală. Și apoi se miră de ce, la patruzeci de ani, nu izbutește să creadă pe nimeni care îi spune o vorbă bună.

În capitolul trecut am vorbit despre copiii lăsați. Acum vorbim despre cei care au avut părinții lângă ei și au fost răniți chiar de mâna care trebuia să-i apere.

Ce înseamnă, de fapt

Psihologii și medicii vorbesc despre abuz emoțional, numit și maltratare psihologică, atunci când un adult îi transmite unui copil, în chip repetat, că este fără valoare, nedorit, defect, primejduit ori bun doar în măsura în care slujește nevoilor altcuiva. Nu este vorba despre o vorbă scăpată la nervi, urmată de părere de rău. Orice părinte greșește uneori și își cere iertare. Este vorba despre un aer în care copilul respiră zi de zi.

Formele sunt felurite.

• Disprețul și umilința: porecle, batjocură, râsul de fața lui în fața altora.
• Critica neîncetată: nimic nu e destul de bun, niciodată.
• Respingerea: „pleacă de aici”, „m-am săturat de tine”, „mi-ai mâncat viața”.
• Amenințarea: cu bătaia, cu părăsirea, cu orfelinatul, cu boala părintelui „din cauza ta”.
• Tăcerea ca pedeapsă: zile întregi în care copilul nu există.
• Comparația: cu frații, cu vecinii, cu copilul altora.
• Învinovățirea pentru necazurile adulților.
• Răsturnarea rolurilor: copilul pus să aibă grijă de sufletul părintelui.

Marele studiu american asupra experiențelor potrivnice din copilărie, condus de Vincent Felitti și Robert Anda, a arătat cât de răspândite sunt asemenea experiențe și cât de strâns se leagă ele, peste zeci de ani, de sănătatea trupească și sufletească a adultului. Abuzul emoțional a fost numărat acolo printre ele, alături de cel fizic și de cel sexual.

Martin Teicher, psihiatru la Harvard, a cercetat urmele pe care maltratarea le lasă în creierul aflat în creștere. Într-o trecere în revistă scrisă împreună cu Jacqueline Samson, el arată că și formele fără lovituri, între care agresiunea verbală a părinților, se leagă de schimbări în regiunile care ne ajută să prelucrăm cuvintele și emoțiile. Autorii privesc schimbările ca pe niște adaptări ale unui creier care a crescut într-o lume primejdioasă. Vorba „bățul și piatra îmi rup oasele, dar cuvintele nu mă ating” nu are, prin urmare, niciun temei.

Vocea care rămâne

Un copil nu are cu ce să cântărească vorbele părintelui. Nu are cum să gândească: „Tata a avut o zi proastă și se descarcă pe mine.” Pentru el, părintele este măsura lumii. Dacă părintele spune că e prost, atunci e prost. Dacă părintele se poartă de parcă n-ar fi vrednic de iubire, atunci nu e vrednic.

Cu timpul, glasul din afară se mută înăuntru. Omul crește, pleacă de acasă, părintele îmbătrânește ori moare, iar glasul rămâne. Vorbește acum cu vocea lui însuși, la persoana a doua: „Iar ai făcut-o de oaie.” „Cine te crezi?” „O să-și dea seama cine ești și o să plece.” Psihologii îl numesc criticul interior. Paul Gilbert, întemeietorul terapiei centrate pe compasiune, a arătat cât de strâns e legată autocritica aspră de rușine și de depresie și cât de greu le vine oamenilor crescuți așa să-și arate lor înșiși blândețe.

De ce nu taci glasul, dacă știi că minte

Întrebarea e firească. Răspunsul este că glasul a avut cândva un rost. Copilul care se ceartă singur înainte să-l certe părintele are o brumă de control: măcar știe ce urmează. Copilul care crede că el este de vină păstrează o nădejde: dacă eu sunt problema, atunci, dacă mă îndrept, voi fi iubit. Celălalt gând, că părintele nu e în stare să iubească orice aș face, este prea cumplit pentru un om mic. Vina a fost prețul plătit pentru speranță.

De aceea criticul nu cedează la argumente. Nu este o părere greșită, este o veche pază. Se înmoaie doar când partea din tine pe care o apără începe să se simtă în siguranță.

De ce răul pare normal

Una dintre urmele cele mai viclene este obișnuința. Un copil crescut în frig nu știe că e frig. Crede că așa e vremea. Ajuns adult, nu tresare la lucruri la care alții ar tresări. Un partener care îl ia peste picior, îl critică în fața prietenilor ori îl pedepsește prin tăcere nu-i sună alarma. Îi sună cunoscut. Iar cunoscutul se confundă lesne cu acasă.

Asta nu înseamnă că cei răniți „își caută” parteneri răi, cum se spune cu prea multă ușurință. Înseamnă doar că semnalele de primejdie le-au fost date la minimum și că rabdă mult până să spună „nu se face așa”. Unii nici nu știu că au voie s-o spună.

Partea cealaltă e la fel de adevărată și mai puțin cunoscută. Blândețea, când vine, pare ciudată. Un om crescut cu asprime, pus în fața cuiva cald și statornic, simte adesea neîncredere, plictiseală ori chiar iritare. „E prea drăguț. Ceva nu e în regulă.” „Nu simt fluturi.” De multe ori, fluturii aceia erau frică.

Cum se arată în viața de cuplu

• Auzi critică acolo unde e doar o întrebare. „Ai luat pâine?” sună ca „iar ai uitat”.
• Te aperi înainte să fii atacat ori ataci tu primul.
• Îți ceri iertare pentru orice, inclusiv pentru că exiști.
• Nu crezi complimentele și le dai la o parte cu o glumă.
• Îți vine greu să spui ce vrei, fiindcă dorințele tale au fost luate în râs.
• Aștepți clipa în care celălalt „își va da seama” cine ești.
• Uneori, spre groaza ta, îți auzi părintele în propria gură.

Punctul din urmă doare cel mai tare. Sub oboseală și stres, mulți oameni rostesc față de partener ori față de copii tocmai vorbele pe care au jurat să nu le spună vreodată. Nu fiindcă ar fi răi, ci fiindcă aceea este limba pe care au învățat-o întâi. O limbă se schimbă, dar cu trudă și cu luare-aminte.

În pat

Trupul ține minte și el. Cine a fost făcut de rușine pentru cum arată, pentru cum mănâncă, pentru că ocupă loc, se dezbracă greu în fața altcuiva, chiar după ani de căsnicie. Rușinea este o frână puternică, cum am văzut în capitolul 53 și în capitolul 44. Mulți nu-și îngăduie plăcerea fiindcă undeva în ei stă convingerea că nu li se cuvine nimic bun.

Disprețul, otrava cea mai tare

John Gottman, cercetătorul care a urmărit decenii la rând mii de perechi, a găsit că dintre toate purtările dintr-o ceartă una prevestește despărțirea mai sigur decât celelalte: disprețul. Ochii dați peste cap, batjocura, sarcasmul, tonul celui care vorbește de sus. Disprețul îi spune celuilalt nu „ai greșit”, ci „ești mai prejos de mine”.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Pentru un om crescut cu dispreț, a-l regăsi în căsnicie este a doua rană pusă peste prima. De aceea spun fără ocol: înțelegerea rănilor vechi nu este o chemare la a răbda. Dacă relația ta de acum seamănă cu copilăria ta, dacă ești umilit, speriat, controlat, făcut vinovat pentru toate, atunci nu ai de lucrat la sensibilitatea ta. Ai de pus întrebarea dacă ești în siguranță. Psihologul Evan Stark a descris sub numele de control coercitiv un tipar de dominare prin frică, izolare și umilință, iar el este o formă de violență chiar și atunci când nu se ridică nicio mână.

Căutarea blândeții

Drumul înapoi are două părți: să înveți să primești blândețe de la alții și să înveți să ți-o dai singur.

Să primești

• Când cineva îți spune o vorbă bună, nu o da la o parte. Spune doar „mulțumesc” și lasă liniștea să vină după.
• Bagă de seamă când auzi un reproș acolo unde nu este unul. Întreabă: „Ai vrut să spui că am greșit ori doar întrebai?”
• Lasă-l pe celălalt să aibă grijă de tine într-un lucru mic: un ceai, o pătură, un drum cu mașina.
• Spune-i partenerului povestea ta, ca să știe ce vorbe ard mai tare decât și-ar închipui.

Să-ți dai

Kristin Neff a arătat că autocompasiunea are trei laturi: blândețea față de tine în locul judecății, simțământul că suferința și greșeala țin de condiția tuturor oamenilor și o atenție limpede la ce simți, fără a te îneca în asta. Am scris despre ea în capitolul 48. Pentru cine a crescut cu asprime, începutul e stângaci. Câteva lucruri ajută.

• Dă-i criticului un nume ori un chip. E mai ușor să nu crezi un glas pe care l-ai despărțit de tine.
• Întreabă-te a cui este vocea. De multe ori răspunsul vine îndată, cu tot cu intonație.
• Scrie-ți ce i-ai spune unui prieten aflat în locul tău și citește-ți rândurile cu voce tare.
• Adu-ți aminte de un om care a fost bun cu tine, o bunică, o învățătoare, un vecin, și închipuie-ți ce ți-ar spune el.

Ce face partenerul

Dacă iubești un om crescut așa, nu ai cum să-i ștergi trecutul, dar poți fi dovada vie că se trăiește și altfel.

• Deosebește fapta de om: „m-a deranjat că ai uitat”, nu „ești un neatent”.
• Laudă concret și des, fără să aștepți să te creadă de prima dată.
• Nu ridica glasul și nu folosi tăcerea ca pedeapsă. Pentru el sunt limbi cunoscute.
• Când greșește, arată-i că greșeala se repară și nu costă iubirea.
• Nu-l lăsa să se ponegrească în fața ta. Un „nu vorbi așa despre omul pe care îl iubesc” face mult.

Când ai nevoie de însoțire

Lucrul cu asemenea răni se face cel mai bine în psihoterapie. Terapia schemelor, terapia centrată pe compasiune, terapia centrată pe emoții și abordările orientate spre traumă au unelte potrivite. Caută ajutor mai ales dacă autocritica nu-ți dă pace, dacă trăiești cu o tristețe ori cu o neliniște care nu trec, dacă amintirile te copleșesc ori dacă îți vin gânduri de a-ți face rău. Iar dacă în relația ta de acum ți-e frică, vorbește cu un specialist ori cu o organizație de sprijin pentru victimele violenței. Nu ai de dovedit nimănui că „e destul de grav”.

Cabinet Psihologic BucureștiPsihoterapie de cuplu și sexterapie cu psihologul Radu LecaProgramează-te