Capitolul 28: Cultura atingerii: ce ne-au luat fricile și cum reînvățăm contactul
Cultura atingerii: ce ne-au luat fricile și cum reînvățăm contactul
✦ ✦ ✦
Felul în care ne atingem nu e doar o chestiune personală. E și o chestiune culturală. În unele țări, oamenii se îmbrățișează la fiecare întâlnire. În altele, o mână pe umăr e aproape un gest intim. Cultura atingerii în care am crescut ne influențează profund felul în care oferim și primim tandrețe în cuplu. Iar în ultimele decenii, din motive diverse, multe societăți au devenit tot mai „reci” la atingere.
În acest capitol vorbesc despre ce ne-au luat fricile, despre cum putem reînvăța contactul și despre ce ar putea fi un „normal blând”.
O lume care se atinge tot mai puțin
În anii 1960, psihologul Sidney Jourard a făcut un experiment simplu și memorabil. A stat în cafenele din mai multe orașe ale lumii și a numărat de câte ori se atingeau perechile care stăteau la masă, într-o oră. În San Juan, Puerto Rico, a numărat aproximativ 180 de atingeri pe oră. La Paris, în jur de 110. În Gainesville, Florida, doar două. La Londra, niciuna.
Studiul este vechi și metodologia e simplă, dar diferențele sunt izbitoare. Ele arată că atingerea e învățată cultural. Unii crescem în culturi ale contactului, alții în culturi ale distanței.
Mai recent, în 2015, o echipă finlandeză condusă de Juulia Suvilehto a publicat în PNAS hărți ale corpului care arătau unde le este permis diferitelor persoane să ne atingă: partenerul, prietenii, rudele, cunoștințele, străinii. Cu cât legătura emoțională era mai puternică, cu atât zonele permise erau mai largi. Partenerul romantic avea acces la aproape întreg corpul. Studiul, realizat în mai multe țări, a găsit tipare asemănătoare între culturi, dar și diferențe de intensitate.
Ce ne-a îndepărtat de atingere
- frica de a fi înțeleși greșit sau acuzați;
- viața urbană grăbită și izolată;
- relațiile mediate de ecrane;
- normele culturale care asociază atingerea doar cu sexul;
- stigma socială pentru anumite cupluri.
Am auzit de multe ori oameni spunând: „La noi în familie nu se pupa nimeni.” Fraza aceasta, rostită cu un zâmbet jenat, ascunde adesea o foame veche. Copilul care nu a fost atins devine un adult care nu știe să atingă. Iar partenerul lui suferă fără să înțeleagă de ce.
Ce ne-au luat fricile
Una dintre cele mai importante pierderi ale ultimelor decenii este atingerea non-sexuală între adulți. Din teama justificată de abuz, am construit reguli importante de protecție. Dar, ca efect secundar, am început să privim orice atingere cu suspiciune. Bărbații, în special, au învățat să evite aproape orice contact fizic cu alți bărbați și cu copiii, de teamă să nu fie interpretați greșit.
Pandemia a accentuat această tendință. Un studiu publicat în 2021 în Royal Society Open Science de Mariana von Mohr și colegii ei a arătat că, în perioada restricțiilor, mulți oameni au resimțit lipsa atingerii, iar cei care au fost privați de atingere intimă raportau mai multă anxietate și singurătate.
Atingerea și stigma
Un studiu publicat pe 14 septembrie 2026 în Personal Relationships, pe peste 1.800 de persoane, a arătat că cuplurile de același sex raportau, în medie, un confort mai scăzut cu afecțiunea în public, din cauza stigmei sociale care persistă. Studiul ne amintește că libertatea de a te atinge în public nu e egal distribuită. Pentru unii oameni, un gest simplu precum ținutul de mână pe stradă implică curaj.
Lecția, pentru oricine, este că atingerea depinde de siguranță. Acolo unde ne simțim judecați, ne retragem. Acolo unde ne simțim acceptați, ne deschidem.
Știu povestea unui bărbat de 45 de ani, crescut într-un sat, într-o familie în care bărbații nu se îmbrățișau niciodată. Tatăl lui îi strângea mâna și la plecarea în armată, și la nuntă. Când a devenit el însuși tată, a observat că face exact la fel cu fiul lui adolescent.
Într-o zi, la plecarea fiului la facultate, a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată: l-a îmbrățișat strâns. Fiul a rămas nemișcat câteva secunde, apoi l-a strâns și el. Bărbatul a povestit mai târziu că a plâns tot drumul spre casă. „Am rupt ceva ce trecea de la tată la fiu de generații.” Soția lui spunea că, de atunci, a început să fie mai tandru și cu ea.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teAtingerea în familia românească
Cultura românească a atingerii are, ca multe culturi est-europene, două fețe. Pe de o parte, suntem un popor cald: ne pupăm pe obraz la întâlnire, bunicile își strâng nepoții în brațe, la nunți și la sărbători contactul fizic e firesc. Pe de altă parte, multe familii au moștenit, din generațiile care au trecut prin război, sărăcie și regim totalitar, o anumită asprime în exprimarea afecțiunii. Tații care nu își îmbrățișau fiii, mamele prea obosite ca să mângâie, părinții care arătau iubirea prin muncă și sacrificiu, nu prin tandrețe.
Mulți adulți de azi poartă această dublă moștenire. Știu să fie calzi în public și reci în intimitate, sau invers. În cuplu, diferențele dintre cele două familii de origine se pot ciocni: unul vine dintr-o familie în care „toată lumea se pupă”, celălalt dintr-una în care „la noi nu se făceau d-astea”. Recunoașterea acestor moșteniri, fără judecată, este primul pas spre o cultură comună a atingerii în propria casă.
Reînvățarea contactului
Vestea bună este că atingerea se poate reînvăța la orice vârstă. Corpul are o plasticitate remarcabilă. Ce a fost învățat ca stânjenitor poate deveni, prin repetiție blândă, familiar și plăcut.
Pași pentru reînvățarea atingerii
- Începe mic. O mână pe umăr, nu o îmbrățișare lungă.
- Întreabă. „Te pot ține în brațe?” scoate presiunea și oferă control.
- Repetă. Corpul învață din repetiție, nu din momente rare.
- Observă disconfortul fără să fugi. Stânjeneala scade odată cu practica.
- Vorbește despre istorie. Partenerul înțelege mai ușor când știe de unde vine distanța.
Tiffany Field a observat, într-un studiu din 1999, că preșcolarii americani erau atinși mai puțin de părinți și de colegi decât preșcolarii francezi și manifestau mai multe comportamente agresive. Studiul nu dovedește o relație cauzală, dar se potrivește cu o idee pe care o regăsim în multe cercetări: atingerea caldă ajută la reglarea emoțională.
Le spun oamenilor care n-au fost atinși în copilărie că pot învăța tandrețea așa cum învață o limbă străină la maturitate: cu accent la început, cu greșeli, cu stânjeneală. Dar o pot învăța. Iar partenerul lor va iubi și accentul.
Normalul blând
Ce ar fi un „normal blând”? O cultură, măcar în propria casă, în care atingerea e firească. În care copiii sunt îmbrățișați fără motiv. În care partenerii se țin de mână fără să fie o ocazie specială. În care bărbații pot fi tandri fără să fie considerați slabi. În care atingerea nu e suspectă, pentru că e mereu respectuoasă.
Fiecare cuplu poate construi propria cultură a atingerii. Nu trebuie să schimbăm societatea ca să schimbăm casa noastră. Dar, schimbând casa, schimbăm puțin și societatea: copiii care cresc într-o casă tandră vor fi adulți tandri.
Ce poți face de mâine
- Gândește-te la cultura atingerii din familia ta de origine. Ce ai moștenit?
- Povestește-i partenerului despre ea, fără să te judeci.
- Alege un gest de atingere pe care nu-l faci de obicei și practică-l o săptămână.
- Dacă ai copii, îmbrățișează-i în fiecare zi, indiferent de vârsta lor.
Întrebări frecvente
De ce diferă atingerea de la o cultură la alta?
Pentru că atingerea este în mare parte învățată. Studiile arată diferențe mari între culturi în frecvența atingerilor dintre parteneri, deși tiparele de bază, legate de apropierea emoțională, sunt asemănătoare.
Ce efecte are lipsa atingerii?
Cercetările din perioada pandemiei au arătat că privarea de atingere intimă se asociază cu anxietate și singurătate mai mari. Atingerea caldă ajută la reglarea emoțională și la reducerea stresului.
Pot învăța să fiu tandru dacă n-am fost atins în copilărie?
Da. Atingerea se poate reînvăța la orice vârstă, prin gesturi mici, repetate, oferite cu respect. Stânjeneala inițială scade odată cu practica, iar vorbitul despre istoria personală ajută partenerul să înțeleagă.
De ce unele cupluri evită afecțiunea în public?
Din motive culturale, personale sau din cauza stigmei sociale. Un studiu din 2026 a arătat că cuplurile de același sex raportează un confort mai scăzut cu afecțiunea publică, din cauza stigmei care persistă.
Am scris acest capitol pentru toți cei care au crescut în case în care nimeni nu se atingea și care cred că „așa sunt ei”. Nu sunteți așa. Ați fost învățați așa. Iar ce a fost învățat se poate dezvăța.
Fiecare îmbrățișare oferită cu blândețe este o mică revoluție împotriva unei culturi a distanței. Și fiecare cuplu care se atinge fără frică devine, pentru copiii lui și pentru cei din jur, o dovadă că se poate trăi altfel.
Surse informaționale
- Jourard, S. M. (1966). An exploratory study of body-accessibility. British Journal of Social and Clinical Psychology, 5(3), 221–231.
- Suvilehto, J. T., Glerean, E., Dunbar, R. I. M., Hari, R., & Nummenmaa, L. (2015). Topography of social touching depends on emotional bonds between humans. Proceedings of the National Academy of Sciences, 112(45), 13811–13816.
- Field, T. (1999). Preschoolers in America are touched less and are more aggressive than preschoolers in France. Early Child Development and Care, 151(1), 11–17.
- von Mohr, M., Kirsch, L. P., & Fotopoulou, A. (2021). Social touch deprivation during COVID-19: Effects on psychological wellbeing and craving interpersonal touch. Royal Society Open Science, 8(9), 210287.
- Sgambati, S., Holmberg, D., & Blair, K. L. (2026). Confortul cu afecțiunea fizică și bunăstarea relației. Personal Relationships. Prezentat în PsyPost, 14 septembrie 2026.
