Capitolul 64: Neglijarea afectivă: iubirea care nu s-a văzut și setea rămasă
Neglijarea afectivă: iubirea care nu s-a văzut și setea rămasă
✦ ✦ ✦
Unele răni se nasc din ce ți s-a făcut. Altele, mai greu de văzut, se nasc din ce nu ți s-a făcut. N-ai fost bătut, n-ai fost umilit, ai avut ce mânca, haine curate și ghiozdan nou în fiecare toamnă. Și totuși ceva a lipsit, iar lipsa aceea nu are nicio amintire de care să se agațe, fiindcă nu este o întâmplare, ci un gol. Neglijarea emoțională este rana oamenilor care spun „n-am de ce să mă plâng” și care simt, fără să știe de ce, că trăiesc în spatele unui geam.
În capitolul trecut am vorbit despre vorbele care rănesc. Acum vorbim despre tăcerea care rănește, despre casele în care nu s-a întâmplat nimic rău și, tocmai de aceea, nu s-a întâmplat destul.
O rană fără poveste
Abuzul lasă amintiri. Neglijarea afectivă lasă o absență, iar absențele nu se țin minte. Nu-ți poți aminti seara în care nimeni nu te-a întrebat de ce ești trist, fiindcă seara aceea seamănă cu toate celelalte. De aici vine nedumerirea atâtor adulți: caută în copilărie o pricină pentru ce simt și nu găsesc niciuna.
Psihologii deosebesc neglijarea trupească, în care copilului îi lipsesc hrana, îngrijirea ori supravegherea, de cea emoțională, în care îi lipsește răspunsul la ce simte. A doua se întâlnește și în familii îndestulate, cu părinți respectabili și bine intenționați. Marele studiu al lui Felitti și Anda, pomenit în capitolul 63, a numărat neglijarea emoțională printre experiențele potrivnice ale copilăriei, alături de formele de abuz.
Psihologa Jonice Webb a făcut cunoscut publicului larg termenul de neglijare emoțională în copilărie și o descrie simplu: nu este ceva ce părintele îi face copilului, ci ceva ce părintele nu izbutește să facă, anume să bage de seamă, să ia în seamă și să răspundă la ce simte copilul. Cartea ei este una de popularizare, sprijinită pe experiența de cabinet, și așa trebuie citită. Fenomenul pe care îl descrie este însă bine cunoscut cercetătorilor atașamentului.
Ce are nevoie un copil ca să-și cunoască inima
Un copil nu se naște știind ce simte. Are în trup o furtună fără nume. Învață ce este ea de la un adult care se uită la el și spune: „Ești supărat că s-a stricat jucăria. Vino încoace.” În clipa aceea se petrec trei lucruri deodată. Simțământul capătă un nume. Copilul află că este îngăduit. Și află că nu rămâne singur cu el.
Edward Tronick, psiholog american, a arătat cât de devreme începe asemenea schimb, printr-un experiment devenit vestit. O mamă se joacă firesc cu bebelușul ei, apoi, la semnul cercetătorului, își împietrește fața și nu mai răspunde. În câteva clipe, copilul bagă de seamă. Zâmbește, gângurește, întinde mâinile, face tot ce știe ca s-o aducă înapoi. Când nu izbutește, se tulbură, își întoarce capul, se pierde. Două minute de chip neclintit îl dărâmă. Când mama revine, copilul se liniștește.
Experimentul arată un lucru care se uită ușor: lipsa de răspuns nu este un nimic. Pentru un copil este o întâmplare la fel de adevărată ca o lovitură. Iar ceea ce în laborator ține două minute, în unele case ține ani.
Cum arată părinții care nu văd
Rareori sunt oameni răi. Cel mai adesea sunt oameni care n-au avut de unde.
- Părinți copleșiți de muncă, de lipsuri ori de prea mulți copii.
- Părinți deprimați, bolnavi ori îndoliați, de față cu trupul și plecați cu gândul.
- Părinți crescuți ei înșiși fără căldură, care nu cunosc limba simțămintelor.
- Părinți cumsecade, dar stânjeniți de orice emoție: „Lasă, că trece.” „Nu mai plânge.” „Băieții nu se smiorcăie.”
- Părinți atenți la note și la purtare și orbi la tot restul.
Ultimii sunt cei mai greu de recunoscut. Copilul este lăudat, dat de pildă, dus la meditații. Toți spun că are părinți minunați. Doar că nimeni nu l-a întrebat vreodată cum îi este.
Ce învață copilul nevăzut
Un copil ale cărui simțăminte nu primesc răspuns trage câteva concluzii, toate greșite și toate logice.
- Ce simt eu nu contează.
- Nevoile mele sunt o povară pentru ceilalți.
- Trebuie să mă descurc singur.
- Dacă cer, deranjez. Dacă plâng, e mai rău.
Și face singurul lucru înțelept în asemenea împrejurări: își stinge simțirea. Nu de tot, dar destul cât să nu mai doară. Ajunge un copil cuminte, ușor de crescut, care „nu face probleme”. Adulții sunt mulțumiți. Prețul se vede mai târziu.
Cum se arată la vârsta adultă
- Un simțământ de gol, greu de pus în cuvinte: „Am tot ce-mi trebuie și nu simt nimic.”
- Greutatea de a spune ce simți. La întrebarea „ce ai?” răspunzi sincer „nu știu”.
- O independență dusă până la zid: nu ceri ajutor nici când te îneci.
- Stânjeneală când cineva are grijă de tine.
- Convingerea că, dacă oamenii te-ar cunoaște cu adevărat, n-ar găsi mare lucru.
- Multă înțelegere pentru alții și aproape deloc pentru tine.
- Vinovăție ori rușine atunci când ai o nevoie.
- Senzația că te uiți la viață din afară.
Psihologii au un cuvânt pentru greutatea de a-ți recunoaște și numi emoțiile, alexitimie, descrisă de psihiatrul Peter Sifneos în anii șaptezeci. Nu este un diagnostic, ci o trăsătură, iar mai multe cercetări au găsit o legătură între ea și neglijarea emoțională din copilărie. Este de înțeles: nu ai cum să vorbești o limbă pe care n-ai auzit-o.
Oamenii aceștia ajung rar singuri la psiholog. Îi aduce de obicei partenerul, obosit să vorbească cu un perete. Iar ei stau pe scaun, politicoși și nedumeriți, și spun: „Eu n-am nimic. Ea zice că sunt rece.” Nu sunt reci. Sunt oameni cărora nu le-a arătat nimeni unde le stă căldura.
În cuplu: cel care nu știe să ceară și cel care rămâne flămând
Neglijarea afectivă lucrează în căsnicie în două feluri, după cum a răspuns copilul la lipsă.
Cel care s-a închis
A învățat să nu aibă nevoie de nimeni. Este de nădejde, harnic, liniștit. Nu se plânge, nu cere, nu face scene. Partenerul îl socotește la început o stâncă. Cu anii, stânca se dovedește greu de îmbrățișat. Nu povestește, nu se deschide, răspunde la „ce simți?” cu „sunt obosit”. Când celălalt plânge, dă soluții ori iese din cameră, fiindcă plânsul îl lasă fără unelte. Am scris despre felul evitant de a se lega în capitolul 3.
Cel care a rămas cu setea
Alt copil, în aceeași lipsă, n-a renunțat. A rămas cu o sete pe care o duce din relație în relație. Dă mult, ghicește nevoile tuturor, se face de neînlocuit, în nădejdea că va primi în sfârșit ce n-a primit. Rareori cere de-a dreptul. Dă de înțeles, așteaptă, se supără în tăcere. Iar când primește, nu se satură, fiindcă paharul lui are fundul crăpat: nu izbutește să se bucure de ce i se dă, de teamă că e ultima oară.
De multe ori, cei doi se căsătoresc unul cu altul. Ea cere căldură unui om care nu știe unde s-o găsească în el. El se simte veșnic vinovat de un lucru pe care nu-l înțelege. Este dansul pe care l-am descris în capitolul 62, cu altă muzică.
În intimitate
Trupul celui crescut fără răspuns e adesea un trup tăcut. Sexul merge, dar fără vorbe, fără priviri, fără acel după despre care am scris în capitolul 57. Ori, pe dos, sexul este singurul loc unde omul îngăduie apropierea, fiindcă acolo nu i se cere să vorbească. Partenerul rămâne cu simțământul ciudat că a fost foarte aproape de cineva și totuși nu l-a întâlnit.
Umplerea paharului
Vestea bună este că simțirea nu s-a pierdut. A fost doar dată încet. Se dă iarăși tare, cu răbdare.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teSă înveți cuvintele
Sună copilăresc și este cel mai însemnat pas. De câteva ori pe zi, oprește-te și întreabă-te: ce simt acum? La început vei găsi doar „bine” și „rău”. Caută mai departe. Obosit ori trist? Supărat ori speriat? Singur ori plictisit? Unii terapeuți le dau oamenilor o listă tipărită cu denumiri de emoții. Nu e nicio rușine în a învăța la patruzeci de ani ce alții au învățat la patru.
Să-ți asculți trupul
Emoțiile pe care mintea nu le știe, trupul le știe. Un nod în gât, o greutate în piept, fălcile încleștate, umerii ridicați. Începe de acolo: „Mi s-a strâns stomacul. Ce s-a întâmplat adineauri?”
Să-ți iei în seamă nevoile mici
Ți-e sete, bea apă. Ți-e frig, ia o haină. Ești obosit, culcă-te. Pare de la sine înțeles, dar oamenii crescuți așa trec peste semnalele trupului cu o ușurință care îi miră pe cei din jur. Un om care nu-și ia în seamă setea nu-și va lua în seamă nici dorul.
Să ceri un lucru pe zi
Unul mic. „Îmi aduci un pahar cu apă?” „Mă ții puțin în brațe?” Pentru tine este un munte. Urcă-l. Vei afla că lumea nu se dărâmă și că omul tău, de cele mai multe ori, se bucură că i-ai cerut.
Să primești fără să plătești
Când ți se dă ceva, nu da îndată înapoi. Rămâi cu stânjeneala. Ea trece. Am scris despre recunoștință în capitolul 43.
Ce face partenerul
Dacă trăiești lângă un om crescut fără răspuns, vei avea nevoie de răbdare și de puțină pricepere.
- Nu-i lua tăcerea drept nepăsare. De cele mai multe ori nu știe ce simte, nu ascunde.
- Întreabă precis. Nu „ce simți?”, ci „te-a supărat ce a zis șeful ori ești doar obosit?”
- Dă-i timp. Răspunsul lui vine uneori a doua zi.
- Bucură-te de orice mărturisire, oricât de mică, și nu o întoarce niciodată împotriva lui.
- Nu-l copleși. Prea multă emoție deodată îl face să se închidă la loc.
- Spune-ți limpede nevoile. Nu aștepta să ghicească. Nu are cu ce.
Și ai grijă de tine. Să iubești un om tăcut e obositor, iar setea ta este la fel de îndreptățită ca tăcerea lui.
Știu despre un bărbat pe care soția îl numea, pe jumătate în glumă, „domnul Nimic”. „Ce ai?” „Nimic.” „La ce te gândești?” „La nimic.” După cincisprezece ani, gluma nu mai era glumă. Ea se pregătea să plece, convinsă că trăiește cu un om care nu o iubește.
El crescuse într-o casă liniștită și curată, cu părinți profesori, în care nu se ridica glasul și nu se plângea. Când i-a murit bunicul, de care era foarte legat, i s-a spus să meargă în camera lui și să-și facă lecțiile. Avea nouă ani. N-a mai plâns de atunci.
În terapie a primit o temă care l-a făcut să zâmbească: de trei ori pe zi, să scrie într-un carnețel un singur cuvânt despre cum îi este. Prima săptămână a scris „normal” de douăzeci și una de ori. A treia săptămână a scris „mi-e dor de bunicul” și a plâns în mașină, în parcarea de la serviciu. Seara i-a arătat soției carnețelul. Ea mi-a spus că a fost prima scrisoare de dragoste pe care a primit-o de la el.
Portret compus din mai multe situații; detaliile sunt schimbate.
Nu cred că oamenii aceștia au mai puțină inimă decât ceilalți. Cred că au una ținută mult timp într-o cameră fără lumină. Când încep să simtă, simt adesea mai întâi tristețea adunată în zeci de ani, și se sperie. Le spun că este semn bun. Gheața care se topește curge.
Când ai nevoie de însoțire
Psihoterapia este, pentru o asemenea rană, mai mult decât o metodă: este chiar experiența care a lipsit, aceea de a fi ascultat cu luare-aminte de cineva care întreabă cum îți este și așteaptă răspunsul. Caută ajutor dacă golul nu te lasă, dacă nu mai simți bucurie de multă vreme, dacă relațiile tale se sting una după alta în aceeași tăcere ori dacă te cuprind gânduri întunecate. Uneori, sub neglijarea veche stă o depresie care are nevoie și de îngrijire medicală.
Întrebări frecvente
Ce este neglijarea emoțională în copilărie?
Este lipsa statornică a răspunsului la trăirile copilului: părintele nu bagă de seamă, nu numește și nu alină ce simte cel mic. Se întâlnește și în familii în care nimic nu lipsește material și în care nu există violență.
Cum recunosc urmele ei la vârsta adultă?
Prin simțământul de gol, greutatea de a spune ce simți, o independență dusă la extrem, stânjeneala de a primi grijă și vinovăția față de propriile nevoi. Mulți oameni spun că au avut o copilărie bună și totuși se simt despărțiți de viață.
De ce partenerul meu nu vorbește niciodată despre ce simte?
Este cu putință să nu fi învățat niciodată cuvintele pentru asta. Tăcerea lui nu înseamnă neapărat nepăsare. Ajută întrebările precise, răbdarea și bucuria arătată la orice deschidere, oricât de mică. Un psihoterapeut îl ajută să-și regăsească trăirile.
Se recuperează capacitatea de a simți?
De cele mai multe ori, da. Simțirea nu s-a pierdut, ci a fost dată încet. Revine treptat, prin atenție la trup, prin învățarea cuvintelor pentru emoții, prin relații în care ești ascultat și, adesea, prin psihoterapie.
Am pornit cartea de la nevoia de a fi ținut. Neglijarea afectivă este povestea copiilor pe care nu i-a ținut nimeni cu sufletul, chiar dacă au fost îngrijiți cu mâinile. Leacul ei nu este ceva măreț. Este o întrebare pusă cu adevărat, „cum îți e?”, urmată de o tăcere în care celălalt chiar așteaptă răspunsul.
Din golul de care am vorbit crește adesea o trăire despre care am pomenit de mai multe ori și care se cuvine privită în față: rușinea, sentimentul că e ceva în neregulă nu cu ce ai făcut, ci cu ce ești.
Surse informaționale
- Webb, J. (2012). Running on Empty: Overcome Your Childhood Emotional Neglect. New York: Morgan James Publishing.
- Tronick, E., Als, H., Adamson, L., Wise, S., & Brazelton, T. B. (1978). The infant’s response to entrapment between contradictory messages in face-to-face interaction. Journal of the American Academy of Child Psychiatry, 17(1), 1-13.
- Felitti, V. J., Anda, R. F., Nordenberg, D., Williamson, D. F., Spitz, A. M., Edwards, V., Koss, M. P., & Marks, J. S. (1998). Relationship of childhood abuse and household dysfunction to many of the leading causes of death in adults. American Journal of Preventive Medicine, 14(4), 245-258.
- Sifneos, P. E. (1973). The prevalence of „alexithymic” characteristics in psychosomatic patients. Psychotherapy and Psychosomatics, 22(2-6), 255-262.
- Mikulincer, M., & Shaver, P. R. (2016). Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change (ed. a 2-a). New York: Guilford Press.
