Ritualul care vindecă: ce spune psihologia despre lojă, apartenență și sănătate

„Frate drag, poate ai observat și tu: există seri în care urci treptele spre templu obosit, cu ziua încă apăsându-ți pe umeri, și cobori după câteva ore mai ușor. Nimic spectaculos nu s-a întâmplat. Ai rostit cuvinte cunoscute, ai stat la locul tău, ai ascultat o planșă, ai strâns mâini, ai mâncat la agapă. Și totuși ceva s-a așezat.

Titlul acestui text promite un „ritual care vindecă”, iar promisiunea trebuie luată cu grijă. Loja nu este un cabinet medical și nici un substitut pentru tratament. Psihologia și epidemiologia au adunat însă, în ultimele decenii, dovezi solide că apartenența, legăturile sociale, ritualurile și generozitatea au legătură cu sănătatea. Vom privi pe rând fiecare dintre aceste fire, ca să vedem ce se poate spune cu temei și ce rămâne doar interpretare.

I. Nevoia de a aparține: ușa templului

Roy Baumeister și Mark Leary (1995) au argumentat, într-o lucrare devenită de referință, că nevoia de apartenență este o motivație fundamentală a omului: avem nevoie de legături frecvente, stabile și încărcate de grijă reciprocă. Când ea este satisfăcută, oamenii funcționează mai bine; când lipsește, apar suferința emoțională și o serie de consecințe negative asupra sănătății și comportamentului.

Inițierea răspunde acestei nevoi într-un fel aparte. Antropologul Arnold van Gennep (1909/1960) a descris riturile de trecere ca având trei faze: separarea de starea veche, o perioadă de prag și reintegrarea într-o stare nouă. Profanul care bate la ușa templului trece prin toate trei și iese cu un nume nou pentru el însuși: frate. Psihologic, apartenența nu mai este o speranță vagă, ci un fapt marcat, recunoscut de ceilalți. Ucenicul, calfa și maestrul știu fiecare unde îi este locul și cine sunt cei care îi stau alături.

Gândul întâi: Inițierea transformă nevoia de a aparține dintr-o dorință într-o legătură recunoscută.

Dar contează această apartenență doar pentru suflet sau și pentru trup?

II. Legăturile care ne țin în viață

Una dintre cele mai citate sinteze din domeniu este meta-analiza realizată de Julianne Holt-Lunstad și colegii ei (2010). Analizând 148 de studii cu peste 300.000 de participanți, autorii au găsit că persoanele cu relații sociale mai puternice aveau o probabilitate de supraviețuire cu aproximativ 50% mai mare pe perioada urmărită, comparativ cu cele cu legături slabe. Mărimea efectului a fost comparabilă cu cea a unor factori de risc bine cunoscuți, precum fumatul.

Ichiro Kawachi și Lisa Berkman (2001) au trecut în revistă mecanismele prin care legăturile sociale influențează sănătatea mintală: sprijinul emoțional și practic, sentimentul de a avea un rol, influența normelor grupului asupra comportamentelor zilnice. Ei au atras atenția și asupra unui lucru mai puțin plăcut: rețelele sociale pot aduce și obligații sau tensiuni, deci nu orice legătură este automat benefică.

Datele acestea sunt corelaționale și provin din populația generală, nu din loji. Ele nu ne spun că apartenența la o lojă prelungește viața. Ne spun însă că tipul de legătură pe care loja îl cultivă, regulat, de-a lungul anilor, cu oameni care te cunosc pe nume, face parte din categoria de factori pe care cercetarea îi asociază cu o sănătate mai bună.

Gândul al doilea: Relațiile durabile sunt una dintre cele mai bine documentate resurse de sănătate pe care le are omul.

Și ce adaugă ritualul peste simpla întâlnire între prieteni?

III. Ce face ritualul cu mintea

Psihologia a început relativ târziu să studieze ritualurile experimental. Nicholas Hobson și colaboratorii săi (2018) au propus un cadru integrator: ritualurile, adică secvențe de acțiuni rigide, repetitive și adesea fără un scop instrumental evident, ajută la reglarea emoțiilor, a atenției și a relațiilor sociale. Ele oferă ordine și predictibilitate acolo unde viața e incertă.

Câteva experimente ilustrează ideea. Michael Norton și Francesca Gino (2014) au arătat că persoanele care au realizat un ritual după o pierdere, fie a unei persoane dragi, fie a unei relații sau a unei sume la loterie, au raportat mai puțină durere sufletească, în parte pentru că ritualul le-a redat sentimentul de control. Alison Wood Brooks și colegii ei (2016) au găsit că un ritual scurt, efectuat înaintea unei sarcini stresante precum cântatul în public, a redus anxietatea raportată și a îmbunătățit performanța.

Lucrările noastre au exact trăsăturile pe care cercetătorii le descriu: ordine fixă, gesturi precise, cuvinte repetate, un început și un sfârșit clar marcate. Echerul și compasul, cele trei mari lumini, ritmul deschiderii și al închiderii creează un spațiu în care mintea știe ce urmează. Trebuie să fim însă cinstiți: studiile citate s-au făcut pe ritualuri în general, adesea inventate în laborator, și nu există cercetări specifice pe ritualul lojilor masonice.

Gândul al treilea: Ritualul oferă minții ordine și control acolo unde lumea pare haotică.

Dar sănătatea unui om ține doar de ceea ce se petrece în el, sau și de țesătura comunității din jurul lui?

IV. Capitalul social: zidul ridicat împreună

Politologul Robert Putnam (2000) a documentat, în Bowling Alone, declinul asociațiilor civice americane în a doua jumătate a secolului XX și a numit „capital social” rețelele, normele de reciprocitate și încrederea care rezultă din viața asociativă. Printre organizațiile ale căror efective scăzuseră, el a amintit și ordinele fraterne. Putnam a arătat că acolo unde capitalul social e mai bogat, indicatorii de sănătate și de bunăstare tind să fie mai buni, deși relațiile acestea sunt complexe și influențate de mulți alți factori.

Simbolic, ne recunoaștem în imaginea zidului. Nicio piatră cubică nu ține singură; fiecare se sprijină pe celelalte și le sprijină la rândul ei. Firul cu plumb verifică dreapta fiecăreia, dar soliditatea vine din îmbinare. O lojă care funcționează bine produce exact ceea ce Putnam numea capital social: oameni care se cunosc, se ajută și au încredere unii în alții dincolo de ușa templului.

Gândul al patrulea: Încrederea dintre frați este un bun comun care sprijină pe fiecare în parte.

Iar dacă primim atât din această îmbinare, ce se întâmplă cu noi atunci când dăm?

V. Sănătatea celui care dă

Caritatea este una dintre virtuțile pe care tradiția le pune la temelia ordinului. Stephen Post (2005) a trecut în revistă studiile despre altruism și a concluzionat că o viață în care ajutorul dat altora are un loc constant este asociată cu bunăstare, fericire și, în unele cercetări, cu sănătate și longevitate mai bune, cu condiția ca efortul să nu devină copleșitor.

Un detaliu merită reținut. Sara Konrath și colegii ei (2012) au urmărit vârstnici care făceau voluntariat și au găsit un risc de mortalitate mai redus la cei care o făceau din motive orientate spre ceilalți. La cei care o făceau mai ales pentru propriul beneficiu, asocierea nu a apărut. Pentru noi, lecția e aproape inițiatică: binele făcut pentru a-ți face bine ție pare să nu-și dea roadele. Doar mâna întinsă cu gândul la celălalt pare să se întoarcă, pe nesimțite, și spre cel care dă.

Gândul al cincilea: Generozitatea liberă de calcul este asociată cu sănătatea celui care o practică.

Ce rămâne după ce lucrările se închid și frații se așază la masă?

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

VI. Agapa: pâinea frântă împreună

Agapa are un loc aparte în viața lojii. După rigoarea templului vine masa caldă, conversația liberă, toasturile. Robin Dunbar (2017), analizând date dintr-un sondaj britanic, a găsit că persoanele care mănâncă mai des împreună cu alții se declară mai fericite, mai mulțumite de viață, mai încrezătoare în ceilalți și mai implicate în comunitate. Dunbar consideră masa comună un mecanism vechi prin care oamenii își întăresc legăturile.

Datele sunt corelaționale și nu ne permit să spunem că masa produce aceste efecte. Ele se potrivesc însă cu ceea ce trăim: la agapă, frații care în templu au stat pe locuri diferite se află față în față, iar legătura ritualică devine prietenie obișnuită.

Gândul al șaselea: La agapă, fraternitatea trece din simbol în viața de zi cu zi.

Putem spune, la final, că loja vindecă?

VII. Limitele unei promisiuni

Nu, nu în sens medical. Nu există studii care să compare sănătatea masonilor cu cea a altor persoane, iar chiar dacă ar exista diferențe, ar fi greu de spus dacă loja le produce sau dacă oamenii mai sănătoși și mai sociabili aleg să intre în lojă. Loja poate fi și sursă de tensiuni, ca orice comunitate (Kawachi & Berkman, 2001). Și nicio lojă nu ține locul unui psiholog, psihoterapeut sau medic atunci când suferința o cere.

Ce putem afirma este că loja reunește câțiva factori pe care cercetarea îi asociază cu bunăstarea: apartenență stabilă, ritual care ordonează, încredere reciprocă, generozitate și masă comună. „Ritualul care vindecă” este, deci, o metaforă: nu vindecă boala, dar poate hrăni acea parte din noi care se ofilește în singurătate.

Gândul al șaptelea: Loja nu este un remediu, ci un mediu care poate susține sănătatea, alături de grija medicală, nu în locul ei.

Concluzie

Dragi frați, Frumusețea, Forța și Înțelepciunea pe care le invocăm nu sunt doar coloane ale templului. Pot fi citite și ca trei feluri de grijă: grija pentru armonia dintre noi, puterea de a ne sprijini unii pe alții, înțelepciunea de a recunoaște ce poate și ce nu poate face loja pentru noi. Să venim la lucrări nu numai pentru noi înșine, ci și pentru fratele care poate are mai multă nevoie de mâna noastră decât lasă să se vadă.

Lucrările s-au închis. Să ducem cu noi, în lumea profană, lumina primită și căldura mesei frățești.”

O notă despre dovezi

Bine documentate sunt legătura dintre relațiile sociale și mortalitate, rolul apartenenței ca nevoie fundamentală și efectele unor ritualuri asupra anxietății și durerii sufletești în condiții experimentale. Asocierile dintre altruism, masa comună și bunăstare sunt reale, dar în mare parte corelaționale. Aplicarea acestor rezultate la viața lojii este o interpretare: nu există cercetări specifice pe lojile masonice, iar sănătatea nu poate fi considerată un efect „produs” de apartenența la ordin.

Bibliografie

Baumeister, R. F., & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments as a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117(3), 497–529. https://doi.org/10.1037/0033-2909.117.3.497

Brooks, A. W., Schroeder, J., Risen, J. L., Gino, F., Galinsky, A. D., Norton, M. I., & Schweitzer, M. E. (2016). Don’t stop believing: Rituals improve performance by decreasing anxiety. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 137, 71–85. https://doi.org/10.1016/j.obhdp.2016.07.004

Dunbar, R. I. M. (2017). Breaking bread: The functions of social eating. Adaptive Human Behavior and Physiology, 3(3), 198–211. https://doi.org/10.1007/s40750-017-0061-4

Hobson, N. M., Schroeder, J., Risen, J. L., Xygalatas, D., & Inzlicht, M. (2018). The psychology of rituals: An integrative review and process-based framework. Personality and Social Psychology Review, 22(3), 260–284. https://doi.org/10.1177/1088868317734944

Holt-Lunstad, J., Smith, T. B., & Layton, J. B. (2010). Social relationships and mortality risk: A meta-analytic review. PLoS Medicine, 7(7), Article e1000316. https://doi.org/10.1371/journal.pmed.1000316

Kawachi, I., & Berkman, L. F. (2001). Social ties and mental health. Journal of Urban Health, 78(3), 458–467. https://doi.org/10.1093/jurban/78.3.458

Konrath, S., Fuhrel-Forbis, A., Lou, A., & Brown, S. (2012). Motives for volunteering are associated with mortality risk in older adults. Health Psychology, 31(1), 87–96. https://doi.org/10.1037/a0025226

Norton, M. I., & Gino, F. (2014). Rituals alleviate grieving for loved ones, lovers, and lotteries. Journal of Experimental Psychology: General, 143(1), 266–272. https://doi.org/10.1037/a0031772

Post, S. G. (2005). Altruism, happiness, and health: It’s good to be good. International Journal of Behavioral Medicine, 12(2), 66–77. https://doi.org/10.1207/s15327558ijbm1202_4

Putnam, R. D. (2000). Bowling alone: The collapse and revival of American community. Simon & Schuster.

van Gennep, A. (1960). The rites of passage (M. B. Vizedom & G. L. Caffee, Trad.). University of Chicago Press. (Lucrare originală publicată în 1909)

Notă: Acest articol are caracter informativ și reflexiv și nu înlocuiește consultul de specialitate (psiholog, psihoterapeut sau medic psihiatru).