Lanțul de unire peste granițe: psihologia fraternității universale și pacea lumii

„Frate drag, la încheierea lucrărilor, înainte ca lumina să fie stinsă pe altar, ne prindem mâinile și formăm lanțul de unire. Pentru câteva clipe nu mai contează din ce oraș am venit, ce meserie avem, ce limbă am vorbit acasă la masă. Contează doar că mâna mea o ține pe a ta și că, prin tine, ajung la fratele de lângă tine, și la cel de după el, până când cercul se închide.

Gestul acesta mic poartă o idee mare, pe care tradiția noastră o repetă de trei secole: oamenii pot fi frați dincolo de granițele care îi despart. Ne întrebăm, firesc, dacă idealul acesta are vreo legătură cu pacea lumii sau dacă rămâne o frumoasă metaforă de templu. În paginile de mai jos încerc să pun alături simbolul și ceea ce psihologia socială a aflat, cu instrumentele ei, despre felul în care grupurile ajung să se urască sau să se accepte.

I. Centrul de unire: o idee veche de trei secole

În 1723, Constituțiile redactate de James Anderson pentru Marea Lojă a Londrei descriau masoneria ca fiind „centrul de unire” și mijlocul de a lega prietenie adevărată între oameni care altfel ar fi rămas „la o perpetuă distanță” (Anderson, 1723). În contextul unei Europe abia ieșite din războaie religioase, formula era îndrăzneață: cereau fratelui să fie „om bun și adevărat”, lăsându-i pentru sine convingerile particulare și asigurând astfel ca loja să rămână un spațiu în care oameni de credințe diferite să poată sta împreună.

Istoricii au arătat că lojile secolului al XVIII-lea au funcționat ca mici laboratoare ale vieții civice: aveau reguli scrise, alegeri, dezbatere ordonată și o egalitate formală între membri care, afară, aparțineau unor ranguri foarte diferite (Jacob, 1991). În America acelorași decenii, fraternitatea masonică a oferit un model de sociabilitate care trecea peste diviziunile locale și a contribuit la imaginarul unei comunități mai largi (Bullock, 1996). Asta nu înseamnă că lojile au fost lipsite de excluderi sau contradicții; istoria lor le are din plin. Înseamnă că idealul fraternității universale a fost, de la început, o practică socială, nu doar o declarație.

Gândul întâi: Fraternitatea universală a început ca o regulă concretă de a sta împreună cu cel diferit, nu ca o teorie despre omenire.

Dar ce înțelegem, de fapt, prin pacea pe care o invocăm la închiderea lucrărilor?

II. Două feluri de pace: Galtung și piatra cubică

Sociologul norvegian Johan Galtung (1969) a propus o distincție care a devenit clasică în studiile despre pace. Pacea negativă înseamnă absența violenței directe: nu se trage, nu se lovește, nu se ucide. Pacea pozitivă înseamnă absența a ceea ce Galtung a numit „violență structurală”, adică a acelor aranjamente sociale care împiedică oamenii să-și atingă potențialul, chiar dacă nimeni nu ridică mâna asupra lor.

Distincția are un ecou cunoscut în templu. Piatra brută nu devine cubică doar pentru că încetăm să o lovim greșit; devine cubică prin lucru răbdător, cu echerul și nivela, până când se poate așeza în zid alături de celelalte. Tot așa, pacea pozitivă nu se obține prin simpla abținere de la conflict, ci prin construcție: încredere, instituții drepte, obiceiuri de cooperare. Nivela ne amintește că în lojă stăm ca egali, iar această egalitate trăită ritualic este o mică repetiție a ceea ce Galtung descria ca pace structurală.

Gândul al doilea: Pacea adevărată nu este doar tăcerea armelor, ci un zid construit piatră cu piatră.

Cum se construiește însă încrederea între oameni care nu se cunosc și, uneori, se tem unii de alții?

III. Ipoteza contactului: de ce contează să stăm în același templu

În 1954, psihologul Gordon Allport a formulat ceea ce numim azi ipoteza contactului: prejudecățile dintre grupuri pot scădea atunci când membrii lor se întâlnesc în condiții potrivite, adică având statut egal în situație, urmărind scopuri comune, cooperând, și beneficiind de sprijinul autorităților sau al normelor locului (Allport, 1954). Experimentul de la Robbers Cave, în care două grupuri de băieți ostile unul altuia s-au apropiat abia când au avut de rezolvat probleme ce cereau efortul ambelor tabere, a arătat cât de mult contează scopurile comune (Sherif et al., 1961).

Ipoteza a fost testată de sute de ori. Meta-analiza lui Pettigrew și Tropp (2006), care a sintetizat peste cinci sute de studii, a găsit că, în ansamblu, contactul dintre grupuri este asociat cu reducerea prejudecăților, iar efectul tinde să se extindă de la persoanele întâlnite la grupul întreg. Condițiile lui Allport întăresc efectul, dar nu par a fi strict obligatorii.

Privită prin această lentilă, loja reunește destul de multe dintre condițiile favorabile: între coloane statutul profan este lăsat la ușă, lucrările au un scop comun, iar regulile ordinului susțin respectul reciproc. Rămâne o interpretare: nu cunosc studii care să fi măsurat efectele contactului în lojile masonice. Ce putem spune cu prudență este că structura lor seamănă cu cea pe care cercetarea o descrie ca fiind propice.

Gândul al treilea: Prejudecata slăbește acolo unde oamenii diferiți lucrează împreună, ca egali, la ceva ce le aparține tuturor.

Ce se întâmplă însă în mintea noastră atunci când „ei” devin, treptat, „noi”?

IV. Din „noi” și „ei” spre un „noi” mai larg

Teoria identității sociale ne-a arătat că oamenii își construiesc o parte din imaginea de sine din grupurile cărora le aparțin și că tind să-și favorizeze grupul propriu chiar și pe criterii arbitrare (Tajfel & Turner, 1979). Tendința aceasta nu e un viciu moral rar, ci un mecanism obișnuit al minții. Din ea se pot naște atât loialitatea caldă, cât și disprețul față de cel din afară.

Samuel Gaertner și John Dovidio au propus o cale de a folosi același mecanism în favoarea apropierii. Modelul identității comune de grup arată că, atunci când oamenii ajung să se perceapă ca membri ai unei categorii mai largi, care îi cuprinde pe toți, părtinirea față de foștii „ceilalți” scade (Gaertner & Dovidio, 2000). Important este că identitatea comună nu trebuie să o șteargă pe cea de origine: modelul admite o „identitate dublă”, în care rămân ceea ce sunt și, în același timp, mă recunosc parte dintr-un întreg.

Aici simbolul nostru vorbește limpede. Când spunem că suntem Fiii Văduvei, frați sub privirea Marelui Arhitect al Universului, construim exact o asemenea categorie supraordonată. Fratele nu încetează să fie român, maghiar sau francez, ortodox, catolic sau protestant. Lanțul de unire nu topește mâinile într-una singură; le ține împreună, fiecare cu forma ei. Antropologul Victor Turner (1969) a numit communitas acea trăire de egalitate și legătură directă care apare în momentele liminale ale ritualului, atunci când ierarhiile obișnuite sunt suspendate. Mulți frați recunosc senzația aceasta în clipa lanțului.

Gândul al patrulea: Fraternitatea universală nu cere să renunțăm la cine suntem, ci să adăugăm un cerc mai larg celor pe care le avem deja.

Este de ajuns să ne simțim parte din același cerc, sau mai e nevoie de o virtute pe care o exersăm zilnic?

V. Toleranța ca virtute psihologică și pacea dinăuntru

Cuvântul „toleranță” e adesea folosit ca sinonim pentru simpatie. Psihologii Maykel Verkuyten și Kumar Yogeeswaran (2017) atrag atenția că, în sens strict, toleranța presupune ceva mai greu: să accepți existența și drepturile unor convingeri sau practici pe care le dezaprobi. Fără dezaprobare nu e nevoie de toleranță, e de ajuns indiferența sau acordul. Toleranța este deci o formă de autoreglare morală: îmi recunosc reacția negativă și aleg, în numele unui principiu, să nu o transform în excludere.

Vechea regulă a lojilor de a lăsa disputele religioase și politice în afara templului poate fi citită ca un exercițiu de acest fel. Nu cere fratelui să nu aibă opinii, ci să le țină sub echer atunci când ar strica armonia. Iar această stăpânire începe dinăuntru. Un om agitat, care își simte identitatea amenințată la fiecare pas, va vedea în cel diferit un pericol. Lucrul pe piatra brută, adică munca asupra propriilor reacții, rămâne premisa oricărei păci exterioare. Frumusețea pe care o căutăm în templu se sprijină pe Forță, iar Forța aceasta e, înainte de toate, puterea de a ne stăpâni.

Gândul al cincilea: Toleranța este disciplina de a-l lăsa pe celălalt să existe chiar și atunci când nu-l aprob, iar ea începe cu pacea propriei inimi.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Ce putem spera, realist, de la o fraternitate inițiatică în fața marilor conflicte ale lumii?

VI. Limitele: loja nu este un parlament al lumii

Trebuie să spunem limpede: masoneria nu este o instituție politică și nu poate opri războaie. Constituțiile din 1723 îi cereau fratelui să fie un supus pașnic al puterilor civile și să nu se implice în comploturi (Anderson, 1723), iar această distanță față de lupta politică face parte din identitatea ordinului. Istoria ne arată, de asemenea, că frații au luptat uneori în tabere opuse și că idealul fraternității nu i-a ferit de pasiunile vremii lor (Jacob, 1991).

Contribuția lojii la pace este, așadar, indirectă și modestă: formează oameni. Cercetarea despre contact și identitate comună ne arată că atitudinile se schimbă prin experiențe repetate, nu prin proclamații (Pettigrew & Tropp, 2006). Un frate care a învățat în templu să stea alături de cel diferit, să-și tempereze reacțiile și să lucreze cu alții la o operă comună duce aceste deprinderi în familie, la locul de muncă și în cetate. Acolo, în viața profană, se joacă pacea lumii.

Gândul al șaselea: Loja nu face pacea lumii, dar poate forma oameni capabili de pace.

Concluzie

Dragi frați, lanțul de unire are un singur punct slab: orice mână care se desprinde îl rupe. Așa este și cu pacea. Psihologia socială ne arată că prejudecățile scad prin contact între egali, că identitatea comună poate cuprinde fără să șteargă și că toleranța este o virtute ce cere efort. Simbolurile noastre au spus aceleași lucruri, în limba lor, cu mult înainte ca acestea să fie măsurate în laborator.

Să ducem lanțul dincolo de pragul templului. Să întindem mâna și celor care nu cunosc semnele noastre, să-i privim pe cei de altă limbă și altă credință ca pe frați posibili. Fraternitatea universală nu este o stare la care ajungem, ci un lucru pe care îl facem, zi de zi, cu echerul în mână.

Lanțul se închide. Fie ca ceea ce am unit înăuntru să rămână unit și afară, sub privirea Marelui Arhitect al Universului.”

O notă despre dovezi

Ipoteza contactului și modelul identității comune de grup sunt susținute de un volum mare de cercetări, inclusiv meta-analize. Distincția lui Galtung este un cadru conceptual, nu o descoperire empirică. Legăturile dintre aceste teorii și practica lojilor sunt interpretări simbolice și analogii: nu există, după știința mea, studii empirice care să fi măsurat efectul apartenenței masonice asupra prejudecăților sau a atitudinilor față de pace.

Bibliografie

Allport, G. W. (1954). The nature of prejudice. Addison-Wesley.

Anderson, J. (1723). The constitutions of the Free-Masons. William Hunter for John Senex and John Hooke.

Bullock, S. C. (1996). Revolutionary brotherhood: Freemasonry and the transformation of the American social order, 1730–1840. University of North Carolina Press.

Gaertner, S. L., & Dovidio, J. F. (2000). Reducing intergroup bias: The common ingroup identity model. Psychology Press.

Galtung, J. (1969). Violence, peace, and peace research. Journal of Peace Research, 6(3), 167–191. https://doi.org/10.1177/002234336900600301

Jacob, M. C. (1991). Living the Enlightenment: Freemasonry and politics in eighteenth-century Europe. Oxford University Press.

Pettigrew, T. F., & Tropp, L. R. (2006). A meta-analytic test of intergroup contact theory. Journal of Personality and Social Psychology, 90(5), 751–783. https://doi.org/10.1037/0022-3514.90.5.751

Sherif, M., Harvey, O. J., White, B. J., Hood, W. R., & Sherif, C. W. (1961). Intergroup conflict and cooperation: The Robbers Cave experiment. University of Oklahoma Book Exchange.

Tajfel, H., & Turner, J. C. (1979). An integrative theory of intergroup conflict. În W. G. Austin & S. Worchel (Eds.), The social psychology of intergroup relations (pp. 33–47). Brooks/Cole.

Turner, V. W. (1969). The ritual process: Structure and anti-structure. Aldine.

Verkuyten, M., & Yogeeswaran, K. (2017). The social psychology of intergroup toleration: A roadmap for theory and research. Personality and Social Psychology Review, 21(1), 72–96. https://doi.org/10.1177/1088868316640974

Notă: Acest articol are caracter informativ și reflexiv și nu înlocuiește consultul de specialitate (psiholog, psihoterapeut sau medic psihiatru).