De la piatra brută la piatra cubică: psihologia lucrului asupra sinelui

„Frate drag, în fiecare templu stau, de o parte și de alta, două pietre. Una e aspră, neregulată, așa cum a ieșit din carieră. Cealaltă e netedă, cu unghiuri drepte, gata să fie așezată în zid. Ni s-a spus de la început că piatra brută suntem noi, în ziua în care am trecut pragul ca profani, și că piatra cubică este ceea ce putem deveni prin muncă (Mackey, 1874).

Imaginea e simplă și tocmai de aceea e puternică. Nu ni se promite o transformare miraculoasă, ci o lucrare lentă, lovitură cu lovitură. Psihologia contemporană are multe de spus despre această lucrare: despre cum ne cunoaștem, cum ne formăm virtuțile, cum schimbăm obiceiuri, ce ne motivează și cum ne purtăm cu noi înșine când greșim. Să le luăm pe rând, cu uneltele în mână.

I. Piatra din carieră

Pe templul lui Apollo de la Delfi era înscris „Cunoaște-te pe tine însuți”. Pentru un ucenic, aceasta este prima lucrare: să-și vadă piatra așa cum este, fără s-o înfrumusețeze și fără s-o disprețuiască.

Nu e ușor. Avem tendința să ne vedem fie mai netezi decât suntem, fie mai sfărâmați. Carl Gustav Jung vorbea despre „umbră”, partea din noi pe care nu o acceptăm și pe care o proiectăm adesea asupra altora, și despre individuare, procesul lent prin care conștiința integrează ceea ce fusese respins (Jung, 1964). Piatra brută are colțuri pe care nu le vedem din interior. Le simt cei care se lovesc de ele: partenera, copiii, colegii, frații.

De aceea, în lojă, autocunoașterea nu e un exercițiu solitar. Privirea fraților, cuvântul unui maestru, tăcerea care ne obligă să ascultăm sunt oglinzi. Ele nu înlocuiesc introspecția, dar o corectează.

Gândul întâi: nu poți ciopli o piatră pe care refuzi s-o privești. Dar odată văzute colțurile, cu ce le lucrăm?

II. Ciocanul și dalta

Ucenicul primește două unelte. Ciocanul dă forța; dalta dă direcția. Fără ciocan, dalta nu mișcă nimic. Fără daltă, ciocanul doar sparge. Tradiția le-a citit adesea ca voință și discernământ, iar Albert Pike descria lucrarea masonică drept efortul ca partea cea mai înaltă a omului să conducă pornirile lui inferioare (Pike, 1871).

Psihologic, ciocanul seamănă cu ceea ce numim autoreglare: capacitatea de a ne opri, de a amâna, de a persevera. Dalta seamănă cu judecata: a ști unde să lovești, cât de tare și când să te oprești. Mulți oameni de bună-credință au ciocan fără daltă. Se pedepsesc, se forțează, se rup în promisiuni mari și le abandonează. Alții au daltă fără ciocan: văd limpede ce ar trebui schimbat, dar nu lovesc niciodată.

Lucrul asupra sinelui cere amândouă: o voință care nu e brutală și o luciditate care nu rămâne contemplativă.

Gândul al doilea: voința fără discernământ sparge piatra, iar discernământul fără voință o lasă neatinsă. Ce formă vrem, de fapt, să-i dăm?

III. Fețele pietrei: virtuțile

Piatra cubică are șase fețe. E tentant să ne gândim la ele ca la virtuțile care dau omului stabilitate. Christopher Peterson și Martin Seligman au propus o clasificare a forțelor de caracter organizată în jurul a șase virtuți întâlnite în multe tradiții culturale și filozofice: înțelepciune, curaj, umanitate, dreptate, cumpătare și transcendență (Peterson & Seligman, 2004). Asemănarea cu cele patru virtuți cardinale pe care le predăm ucenicilor, cumpătarea, tăria, prudența și dreptatea, nu este întâmplătoare: ambele liste se trag din aceeași moștenire morală.

Ideea utilă din această lucrare este că virtuțile nu sunt trăsături fixe, pe care le ai sau nu le ai, ci capacități care pot fi exersate. Nimeni nu începe cu toate fețele netede. Unul are curajul deja format și trebuie să lucreze la cumpătare. Altul e drept, dar rece, și are de lucrat la umanitate. Piatra fiecăruia are alte colțuri.

Gândul al treilea: o piatră e cubică atunci când nicio față nu e lăsată neterminată. Cum ajungem însă de la intenție la formă?

IV. Lovitură cu lovitură: obiceiurile

Nicio piatră nu se cioplește dintr-o singură lovitură. Caracterul, la fel, se formează din gesturi repetate. Un studiu care a urmărit oameni ce încercau să-și formeze un obicei nou a găsit că acesta a devenit automat, în medie, după aproximativ două luni, dar cu variații foarte mari de la o persoană la alta, de la câteva săptămâni la peste opt luni. A sări peste o zi nu a compromis procesul (Lally et al., 2010).

Aceasta e o veste bună pentru ucenicul descurajat. Lucrarea nu cere perfecțiune zilnică, ci revenire. Un alt instrument simplu este ceea ce Peter Gollwitzer a numit intenții de implementare: planuri formulate concret, de tipul „când apare situația X, voi face Y”. Ele leagă intenția de un context și cresc considerabil șansele ca ea să fie pusă în practică (Gollwitzer, 1999). „Voi fi mai răbdător” e o dorință. „Când simt că ridic tonul la copil, mă opresc și respir de trei ori” e o lovitură de daltă.

Gândul al patrulea: caracterul este suma loviturilor mici, repetate cu răbdare. Dar ce ne face să credem că mai merită să lovim?

V. Piatra care se poate schimba

Carol Dweck a popularizat distincția dintre o mentalitate fixă, convingerea că abilitățile noastre sunt date odată pentru totdeauna, și o mentalitate de creștere, convingerea că ele pot fi dezvoltate prin efort, strategii bune și ajutorul altora (Dweck, 2006). Ideea are rezonanță masonică evidentă: dacă piatra n-ar putea fi schimbată, ritualul n-ar avea sens.

Onestitatea ne cere însă o precizare. Meta-analizele ulterioare au găsit, în general, legături slabe între mentalitate și rezultatele școlare și efecte mici ale intervențiilor scurte, cu beneficii mai clare doar pentru anumite grupuri, de exemplu elevii aflați în dificultate (Sisk et al., 2018). Mentalitatea de creștere nu e o formulă magică. E o condiție necesară, nu suficientă: crezi că piatra se poate lucra, apoi o lucrezi.

Gândul al cincilea: credința că te poți schimba deschide ușa, dar nu face drumul în locul tău. De unde vine puterea de a-l face?

VI. Motivația din interior

Richard Ryan și Edward Deci au arătat că oamenii se dezvoltă cel mai bine atunci când le sunt satisfăcute trei nevoi psihologice de bază: autonomia, sentimentul că acțiunile ne aparțin; competența, sentimentul că putem face ceva bine; și relaționarea, sentimentul că suntem legați de ceilalți (Ryan & Deci, 2000).

Calea masonică le atinge pe toate trei. Nimeni nu e adus în lojă cu forța; candidatul vine liber și din proprie voință. Progresul prin grade oferă repere de competență. Iar frăția oferă relaționarea. Când lucrul asupra sinelui devine o obligație impusă din afară, fie de un frate prea sever, fie de propria rușine, motivația se usucă. Când e ales și împărtășit, rezistă.

Gândul al șaselea: piatra se lucrează mai bine de mâini libere decât de mâini constrânse. Dar ce facem când lovitura ne scapă și ciobim piatra?

VII. Compasiune, nu perfecționism

Aici ascunde ucenicul zelos o capcană. Simbolul pietrei cubice poate fi citit ca o cerință de perfecțiune: fără colțuri, fără fisuri, fără greșeli. Cercetările arată că perfecționismul a crescut în ultimele decenii în rândul tinerilor din mai multe țări (Curran & Hill, 2019), iar formele lui exigente și autocritice sunt asociate cu suferință, nu cu performanță.

Kristin Neff a propus o alternativă: compasiunea de sine. Ea are trei componente: bunătatea față de sine în locul judecății aspre, conștiința umanității comune, adică a faptului că greșeala e parte din condiția omului, nu o rușine personală, și o atenție echilibrată la propriile trăiri, fără a le exagera sau nega (Neff, 2003). O meta-analiză a găsit o asociere puternică între niveluri mai ridicate de compasiune de sine și niveluri mai scăzute de depresie, anxietate și stres, deși datele sunt corelaționale (MacBeth & Gumley, 2012).

Un pietrar bun nu aruncă piatra la prima ciobitură. Se uită la ea, înțelege ce a greșit și ajustează unghiul daltei. Așa ar trebui să ne purtăm și cu noi înșine.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Gândul al șaptelea: piatra se cioplește cu mâna fermă, dar nu cu ură. Cum arată, atunci, drumul întreg?

VIII. Ucenic, calfă, maestru

Orice schimbare durabilă a omului cere un „înainte”, un „între” și un „după”: cineva lasă ceva în urmă, stă o vreme în nesiguranță și abia apoi se așază în noua formă de sine, tipar pe care etnologii l-au regăsit în ritualurile de trecere ale multor popoare (van Gennep, 1909/1960). Gradele masonice pot fi citite ca o astfel de trecere, repetată și aprofundată: ucenicul învață să tacă și să se privească; calfa învață să lucreze și să cunoască lumea; maestrul învață să se confrunte cu finitudinea și să-i îndrume pe alții.

Uneori lucrarea asupra sinelui nu începe dintr-o alegere senină, ci dintr-o lovitură a vieții: o pierdere, o boală, un eșec. Richard Tedeschi și Lawrence Calhoun au descris creșterea post-traumatică, schimbările pozitive pe care unii oameni le raportează după crize majore, în relații, în prețuirea vieții sau în viața spirituală (Tedeschi & Calhoun, 2004). Ei subliniază însă că suferința nu e o condiție dorită a creșterii, că nu toți o trăiesc și că ea coexistă adesea cu durerea. Nu trebuie să căutăm lovituri ca să creștem; dar nici nu trebuie să credem că, după ele, piatra e pierdută.

Gândul al optulea: fiecare grad e o nouă privire asupra aceleiași pietre. Și ce facem, la urmă, cu ea?

Concluzie: piatra în zid

Dragi frați, o piatră cubică nu e făcută ca să fie admirată singură. E făcută ca să fie așezată în zid, lângă altele, și să ducă greutatea împreună cu ele. Lucrul asupra sinelui nu e un proiect narcisist de autoperfecționare, ci o pregătire pentru a fi de folos: în familie, în lojă, în cetate.

Psihologia ne confirmă intuițiile vechi și ne dă câteva unelte în plus: să ne vedem limpede, să ne exersăm virtuțile prin gesturi mici, să credem că ne putem schimba fără a ne amăgi, să alegem liber drumul și să ne tratăm greșelile cu blândețe fermă. Restul e răbdare.

Să ne întoarcem la lucru, așadar, cu ciocanul și dalta, știind că nimeni nu termină piatra într-o seară și că nimeni nu o lucrează singur.”

O notă despre dovezi

Cercetările despre formarea obiceiurilor, autodeterminare, compasiunea de sine și perfecționism sunt solide, deși multe studii sunt corelaționale. Efectele mentalității de creștere sunt mai modeste decât sugerează versiunea populară, iar creșterea post-traumatică rămâne un concept discutat, mai ales în privința măsurării ei. Corespondențele dintre aceste teorii și simbolurile masonice sunt interpretări reflexive, nu rezultate empirice: nu există, din câte cunoaștem, cercetări specifice despre efectele psihologice ale parcursului masonic.

Bibliografie

Curran, T., & Hill, A. P. (2019). Perfectionism is increasing over time: A meta-analysis of birth cohort differences from 1989 to 2016. Psychological Bulletin, 145(4), 410–429. https://doi.org/10.1037/bul0000138

Dweck, C. S. (2006). Mindset: The new psychology of success. Random House.

Gollwitzer, P. M. (1999). Implementation intentions: Strong effects of simple plans. American Psychologist, 54(7), 493–503. https://doi.org/10.1037/0003-066X.54.7.493

Jung, C. G. (Ed.). (1964). Man and his symbols. Doubleday.

Lally, P., van Jaarsveld, C. H. M., Potts, H. W. W., & Wardle, J. (2010). How are habits formed: Modelling habit formation in the real world. European Journal of Social Psychology, 40(6), 998–1009. https://doi.org/10.1002/ejsp.674

MacBeth, A., & Gumley, A. (2012). Exploring compassion: A meta-analysis of the association between self-compassion and psychopathology. Clinical Psychology Review, 32(6), 545–552. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2012.06.003

Mackey, A. G. (1874). An encyclopaedia of Freemasonry and its kindred sciences. Moss & Company.

Neff, K. D. (2003). Self-compassion: An alternative conceptualization of a healthy attitude toward oneself. Self and Identity, 2(2), 85–101. https://doi.org/10.1080/15298860309032

Peterson, C., & Seligman, M. E. P. (2004). Character strengths and virtues: A handbook and classification. American Psychological Association; Oxford University Press.

Pike, A. (1871). Morals and dogma of the Ancient and Accepted Scottish Rite of Freemasonry. Supreme Council of the Thirty-Third Degree for the Southern Jurisdiction of the United States.

Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000). Self-determination theory and the facilitation of intrinsic motivation, social development, and well-being. American Psychologist, 55(1), 68–78. https://doi.org/10.1037/0003-066X.55.1.68

Sisk, V. F., Burgoyne, A. P., Sun, J., Butler, J. L., & Macnamara, B. N. (2018). To what extent and under which circumstances are growth mind-sets important to academic achievement? Two meta-analyses. Psychological Science, 29(4), 549–571. https://doi.org/10.1177/0956797617739704

Tedeschi, R. G., & Calhoun, L. G. (2004). Posttraumatic growth: Conceptual foundations and empirical evidence. Psychological Inquiry, 15(1), 1–18. https://doi.org/10.1207/s15327965pli1501_01

van Gennep, A. (1960). The rites of passage (M. B. Vizedom & G. L. Caffee, Trad.). University of Chicago Press. (Lucrare originală publicată în 1909)

Notă: Acest articol are caracter informativ și reflexiv și nu înlocuiește consultul de specialitate (psiholog, psihoterapeut sau medic psihiatru).