Am auzit povestea aceasta de la un bătrân din București, care mi-a jurat pe ce are mai scump că e adevărată pe jumătate, jumătatea care doare. Am s-o scriu așa cum a fost povestită, cu toate umflăturile și tăcerile ei, căci nuvelele interbelice nu se cuvin să fie mai frumoase decât viața din care au ieșit.

În București, 24 februarie 1935, o zi de duminică obișnuită, nimeni nu s-ar fi gândit că orașul avea să înghită o poveste de dragoste. în februarie 1935, când gerul a crăpat țevile în cartierul vechi al orașului {CITY}. Prin fereastra cabinetului său, domnul Dumitru Lupu privea norii grei și socotea în gând: douăzeci și cinci de ani de serviciu, un divorț, doi copii crescuți jumătate de vreme la țară, o casă prea mare pentru un singur om. Atunci, fără veste, a sunat telefonul.

Se spunea despre Dumitru Lupu că e un om cu noroc la avere și fără noroc în dragoste. Prima căsătorie îi dăduse Andrei și Veta, o casă mobilată grea și un obicei de a tăcea când i se punea o întrebare. Divorțul trecuse ca o furtună de vară, repede, cu pagube pe care nu le mai vedea nimeni. Acum, la vârsta la care alți bărbați deveneau bunici, el încă mai întorcea capul după o fustă tânără, și se rușina de asta.

Fata se numea Catinca și avea nouăsprezece ani împliniți în primăvară. Venise la București de la o moșie din apropiere, adusă de o mătușă bogată care voia să o înviețească și, mai pe față, să o mărite. Era blondă, cu ochi căprui și cu un neastâmpăr care o făcea să bată toate târgurile de vechituri după cărți și panglici colorate.

Cum a găsit-o? Ca toți bărbații aceia: prin oameni. O cunoștință de la club i-a pomenit de „o fată dragă, cu carte, dar fără zestre”; o altă cunoștință i-a confirmat că nu are pe nimeni. În București, rețeaua aceasta invizibilă de mătuși, preotese și croitorese făcea mai mult decât toate anunțurile matrimoniale la un loc.

S-au cunoscut la cinematograf, la o comedie americană subtitrată, unde locurile vecine și întunericul fac minuni. Ea râdea cu tot gâtul la momentele triste, el își ștergea ochelarii la cele vesele; la ieșire, fără să-și dea seama cine pe cine, mergeau deja împreună pe sub arcade, comentând filmul ca niște vechi prieteni.

Orașul București avea ochii lui mici și mulți. Se vorbea că Dumitru Lupu îi trimite flori, că o plimbă cu automobilul, că i-a cumpărat o pălărie de la magazinul francez. Nimeni nu vorbea despre faptul că el o asculta cu o răbdare pe care nu i-o mai ceruse nimeni de ani, sau că ea, în prezența lui, înceta să-și roadă unghiile, obiceiul ei din copilărie.

Curtea lui Dumitru Lupu era a bărbatului care a mai iubit o dată și știe prețul greșelilor. Nu-i trimitea trandafiri de la florărie, prea strigător, ci cărți cu dedicație scrisă creion de plumb. Nu o ducea la restaurantele mari, unde lumea îi cunoștea fețele, ci la ceaiul de la hotelul cel nou, unde chelnerii erau străini și orbi la vedere. O strângea de mână numai când ieșeau din oraș, la câmp, unde câmpul nu povestește nimănui.

Parcul cel mare din București era de neprețuit pentru cei care voiau să vorbească fără martori: aleile lui încolăcite, lacul cu bărci, băncile ascunse după tufe de liliac. Acolo se duceau îndrăgostiții săraci, familiile numeroase și, câteodată, oameni ca domnul Dumitru Lupu, care aveau nevoie de un răgaz departe de ochii mici și mulți ai orașului.

Cum și-a ales el soția?, se întrebau cunoscuții. Răspunsul era simplu și dureros: nu a avut de unde alege. Femeile de vârsta lui îl refuzau din pricina copiilor sau a zvonului; femeile tinere care i-ar fi acceptat avutul îl înfiorau cu ochii lor lacomi. Catinca era singura care îl privea ca pe un om, nu ca pe un cont în bancă, sau cel puțin așa i se părea lui.

Copiii lui, Andrei și Veta, au aflat de la colegi, nu de la el. Băiatul cel mare, de doisprezece ani, nu i-a mai vorbit trei săptămâni; fetița i-a spus doar: „Tată, dacă ne iubeai, nu ne făceai de rușine”. Cuvintele astea, spuse pe un ton de carte de citire, l-au bântuit mai mult decât toate vorbele lumii.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Copiii din cartier, răi și fără milă cum sunt copiii, o strigau pe Catinca pe numele tatălui ei mort și alergau după ea cu cântecele lor. Ea râdea, ca să pară că nu o doare, dar ajunsă acasă închidea ușa și stătea cu spatele la ea multă vreme, privind peretele ca pe un dușman.

Deznodământul s-a iscat într-o zi de luni, 13 mai 1935. în vara secetoasă a lui 1935, când canicula a golit bulevardele din {CITY} până spre seară. Se pregăteau nunta pentru toamnă, biserica era vorbită, hainele cumpărate. Însă cu zece zile înainte, o scrisoare fără semnătură, al cărei conținut nu l-a știut niciodată decât destinatarul, a ajuns pe masa fetei. De atunci, Catinca nu s-a mai prezentat la întâlnirea obișnuită. A doua zi, a plecat la o mătușă din alt județ, iar peste o lună s-a măritat cu un tânăr funcționar, coleg de clasă cu fratele ei.

Cinematografele din București rulau filmele cu un an întârziere față de lume, dar asta nu strica nimănui plăcerea: sala se stingea, pianul începea să traducă pe viu emoțiile actorilor, iar pentru două ceasuri românii uitau de prețuri, de facturi și de zvonul războiului care se pregătea pe unde nu se vedea.

Sfârșitul? Un sfârșit de nuvelă interbelică nu se scrie, se bănuiește. S-a dus vorba că Catinca a murit într-o iarnă de tuse convulsivă, într-un spital de moșneni; s-a dus vorba că Dumitru Lupu i-a trimis la înmormântare o coroană fără carte de vizită, dar cu panglică mov, căci movul era culoarea pe care o purta ea în ziua în care s-au cunoscut. Vorba se duce repede în București; adevărul rămâne acasă, ca o lumină stinsă.

Fosta soție, Aglaea, s-a trezit din tăcerea ei ca dintr-un somn lung și a pornit războiul: pârghi la avocat, pârghi la preot, pârghi la ziarul local, care a publicat, fără nume, dar cu toate inițialele, o fabulă despre „un Moise tânăr care își găsește nevastă cu douăzeci de primăveri mai crudă”. El a recunoscut imediat geografia fabulei: casa lui, strada lui, inima lui.

O găsise, cum i s-ar fi spus atunci, „prin recomandare”. O elevă a lui, ajunsă femeie măritată, i-a scris o scrisoare lungă: știți, domnule profesor, am o verișoară… În București, sistemul acesta vechi de recomandări cusute cu fir subțire era cel mai sigur drum spre o cununie, și, uneori, spre o nenorocire.

Catinca avea douăzeci și doi de ani, o coamă neagră prinsă cu agrafe de os și o sărăcie mândră care nu se vedea în plimbarea ei dreaptă. Tatăl ei, fost funcționar, murise de plămâni, lăsând în urmă o văduvă și trei fete. În București, o fată fără zestre era o fată pierdută, și totuși Catinca râdea cu gura până la urechi și citea poezie pe furiș, sub banchetă, la biserică.

Diminețile începeau în București cu sunetul ciocanelor de curelar și cu mirosul de cafea prăjită la prăvăliile grecești. Funcționarii își fluturau ziarele spre birouri, iar copiii cu ghiozdane de pânză treceau pe lângă trăsurile închise ale familiilor mari, fără să bănuiască nimic din dramele care se jucau în spatele obloanelor trase.

Ce a rămas? O carte cu dedicație, găsită la o vânzare de vechituri de un negustor care nu știa nimic; câteva cărți poștale nedatate; o pălărie de damă, păstrată într-un dulap, pe care copiii lui, la împărțeală, au aruncat-o la gunoi fără să știe. Iubirile care nu se încheie cu nuntă se încheie cu obiecte, iar obiectele nu știu să plângă. În București, oamenii încă mai pomenesc, la o cafea, de domnul care a vrut să-și refacă viața și de fata care era prea tânără pentru a ști ce vrea.

Prin București circulau atunci fel de fel de vești: unii vorbeau de avioane care vor lega capitalele, alții de o criză care vine de peste ocean, și nimeni nu știa pe cine să creadă. La gara cea mare, ziarele străine se vindeau cu o zi întârziere, iar oamenii le cumpărau ca pe niște scrisori de la niște rude îndepărtate și neliniștitoare.

Au trecut ani. Dumitru Lupu a îmbătrânit repede, ca toți oamenii care au gustat o dată din viață cu lingura mare. Pe Catinca a mai văzut-o o singură dată, din automobil, pe bulevard, cu un copil de mână și cu ochii obosiți ai femeilor care n-au fost iubite cum trebuie. Niciunul n-a întors capul, sau poate că amândoi. În București, poveștile neterminate sunt singurele care nu mor niciodată.

Așa se termină povestea domnului Dumitru Lupu și a fetei Catinca, nu cu nuntă și nici cu moarte, ci cu acea liniște cenușie în care îmbătrânesc toate iubirile care au venit prea târziu sau au plecat prea devreme. În anii aceia, în București, inimile se numărau pe degete, iar degetele erau mereu reci.