În Arad, 21 decembrie 1934, o zi de vineri obișnuită, nimeni nu s-ar fi gândit că orașul avea să înghită o poveste de dragoste. în decembrie 1934, când în {CITY} luminițele sărbătorilor păreau mai săraci aprinse ca în alți ani. Prin fereastra cabinetului său, domnul Ion Marinescu privea norii grei și socotea în gând: douăzeci și cinci de ani de serviciu, un divorț, doi copii crescuți jumătate de vreme la țară, o casă prea mare pentru un singur om. Atunci, fără veste, a sunat telefonul.

Se spunea despre Ion Marinescu că e un om cu noroc la avere și fără noroc în dragoste. Prima căsătorie îi dăduse cei 3 copii: Costel, Radu și Anca, o casă mobilată grea și un obicei de a tăcea când i se punea o întrebare. Divorțul trecuse ca o furtună de vară, repede, cu pagube pe care nu le mai vedea nimeni. Acum, la vârsta la care alți bărbați deveneau bunici, el încă mai întorcea capul după o fustă tânără, și se rușina de asta.

Smaranda avea douăzeci și doi de ani, o coamă neagră prinsă cu agrafe de os și o sărăcie mândră care nu se vedea în plimbarea ei dreaptă. Tatăl ei, fost funcționar, murise de plămâni, lăsând în urmă o văduvă și trei fete. În Arad, o fată fără zestre era o fată pierdută, și totuși Smaranda râdea cu gura până la urechi și citea poezie pe furiș, sub banchetă, la biserică.

Cum a găsit-o? Ca toți bărbații aceia: prin oameni. O cunoștință de la club i-a pomenit de „o fată dragă, cu carte, dar fără zestre”; o altă cunoștință i-a confirmat că nu are pe nimeni. În Arad, rețeaua aceasta invizibilă de mătuși, preotese și croitorese făcea mai mult decât toate anunțurile matrimoniale la un loc.

A cunoscut-o pe Smaranda la corso-ul de duminică de pe bulevardul cel mare, unde lumea bună își etala fălșii și unde un bărbat singur, îmbrăcat curat, nu putea rămâne nevăzut. O cunoștință comună, o doamnă văduvă, răutăcioasă și darnică cu prezentările, le-a făcut cunoștință sub pretextul că domnișoara „caută un profesor de piană” pentru nepoata ei.

În Arad nimic nu rămânea tăinuit. Până la sfârșitul lunii, lumea știa că domnul Ion Marinescu „umblă” cu o fată mai tânără cu douăzeci de ani. Se zicea la berărie că e a doua tinerețe a lui; se zicea la cafenea că fata e o aventurieră; se zicea la biserică, și asta durea cel mai tare, că bărbatul cu copii nu-și mai are căutarea printre fecioare.

Curtea lui Ion Marinescu era a bărbatului care a mai iubit o dată și știe prețul greșelilor. Nu-i trimitea trandafiri de la florărie, prea strigător, ci cărți cu dedicație scrisă creion de plumb. Nu o ducea la restaurantele mari, unde lumea îi cunoștea fețele, ci la ceaiul de la hotelul cel nou, unde chelnerii erau străini și orbi la vedere. O strângea de mână numai când ieșeau din oraș, la câmp, unde câmpul nu povestește nimănui.

Iernile erau lungi în Arad, cu sobete de cărbune și ferestre împietrite în care fiecare își citea propria față. Într-o asemenea iarnă, scrisorile circulau mai des ca vara; poștașul, om înțelept și tăcut, știa mai multe povești decât toate ziarele la un loc.

Își alesese soția ca și și-ar fi ales o casă: să fie curată, liniștită și să aibă igrasie cât mai puțină. Voia o femeie sănătoasă, de neam bun, care să-i iubească copiii și să șteargă praful de pe fotografiile fostei. Pe Smaranda o socotise, la început, o improvizație de toamnă; abia mai târziu a înțeles că îi pune la socoteală toată viața.

Fata însăși a început să se îndoiască. Mergea cu el prin oraș și simțea pe piele privirile ca niște ace; stătea la masă cu el și socotea în gând diferența de ani, ca pe o datorie care crește. Într-o seară, la teatru, un gălăgos din lojă a strigat: „Uite-le, domnul cu fata lui!”, și Smaranda a râs, prea tare, prea repede, râsul acela care era o rană.

La piață, femeile care vindeau zarzavaturi își opreau bârfa când trecea Smaranda, apoi o luau mai departe, mai tare, cu acel talent al gurii rele care construiește din nimic ziduri de cărămidă. Se spunea că primește scrisori. Se spunea că merge cu automobilul. Se spunea că a fost văzută plângând în biserică. Din trei vorbe adevărate și șapte minciuni, orașul își făcea pâinea zilnică.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

În ultima clipă, când toate hârtiile erau gata, el însuși s-a oprit. Copiii lui, care între timp învățaseră să-i spună pe numele fetei, cu o ură care-l șoca, îl priveau ca pe un străin. Într-o noapte, ascultând la radio veștile cele rele ale vremii, și-a dat seama că îi era teamă: de batjocura lumii, de bătrânețea ei lângă el, de ziua când ea avea să-l părăsească. Dimineața, i-a scris o scrisoare de două pagini, în care nu găsea niciun cuvânt de dragoste, ci numai socoteli și temeri. Smaranda i-a răspuns cu o singură frază: „Te iubesc prea mult ca să te las să mă iubești așa”.

Fata se numea Smaranda și avea nouăsprezece ani împliniți în primăvară. Venise la Arad de la o moșie din apropiere, adusă de o mătușă bogată care voia să o înviețească și, mai pe față, să o mărite. Era blondă, cu ochi căprui și cu un neastâmpăr care o făcea să bată toate târgurile de vechituri după cărți și panglici colorate.

După mulți ani, trecând prin gara din Arad, Ion Marinescu a zărit-o pe peron: Smaranda, grizonată, cu două fete mari, așteptând un tren care întârzia ca toate trenurile lumii. S-au privit o clipă, cât durează o verificare de bilet, și s-au prefăcut că nu se cunosc. Trenul a venit. El a rămas pe peron, cu un ziar necumpărat în mână, și și-a dat seama că cei mai fericiți oameni sunt cei care nu știu niciodată ce au pierdut.

Nuvela aceasta nu are nici măcar consolarea lacrimilor. El s-a căsătorit, la urma urmelor, cu o văduvă de vârsta lui, prietenoasă și surdă pe o ureche; ea, Smaranda, a plecat într-o zi la capitală și nu s-a mai întors. Unii zic că a ajuns actriță, alții că a ajuns la spitalul de nebuni. Adevărul e mai simplu și mai trist: a ajuns la o vârstă la care nu mai crezi că cineva te va iubi vreodată cum ai fi vrut.

Fosta soție, Tereza, s-a trezit din tăcerea ei ca dintr-un somn lung și a pornit războiul: pârghi la avocat, pârghi la preot, pârghi la ziarul local, care a publicat, fără nume, dar cu toate inițialele, o fabulă despre „un Moise tânăr care își găsește nevastă cu douăzeci de primăveri mai crudă”. El a recunoscut imediat geografia fabulei: casa lui, strada lui, inima lui.

Mătușile, armata cea tăcută a oricărui oraș, și-au dat mâna fără să se sfătuiască: fata trebuia scăpată din ghearele „bătrânului”. Nu contează că bătrânul avea casa plătită și obrazul curat; contează că avea trecut. În Arad, un bărbat divorțat era socotit un vas spart, poate lipit, dar crăpătura rămâne.

Cartierul vechi din Arad își ținea obiceiurile: hora de duminică, târgul de Sfântul Ilie, colindele la porțile avuților. Acolo se știa totul despre toți, cine a murit, cine s-a însurat, cine a plecat la America, iar o dragoste ca a lui Ion Marinescu avea, încă de la început, prea mulți martori.

Preotul din parohie, om drept și îngust, l-a chemat la o cafea și i-a vorbit drept în față: „Domnule, cu o fată de tinerețea dumneata, lumea nu vede dragoste, vede cumpărătură”. Ion Marinescu a plecat cu obrajii în flăcări și cu o îndoială nouă, pe care nu și-o mărturisea: și dacă preotul avea, în fond, dreptate?

Ce a rămas? O carte cu dedicație, găsită la o vânzare de vechituri de un negustor care nu știa nimic; câteva cărți poștale nedatate; o pălărie de damă, păstrată într-un dulap, pe care copiii lui, la împărțeală, au aruncat-o la gunoi fără să știe. Iubirile care nu se încheie cu nuntă se încheie cu obiecte, iar obiectele nu știu să plângă. În Arad, oamenii încă mai pomenesc, la o cafea, de domnul care a vrut să-și refacă viața și de fata care era prea tânără pentru a ști ce vrea.

Au trecut ani. Ion Marinescu a îmbătrânit repede, ca toți oamenii care au gustat o dată din viață cu lingura mare. Pe Smaranda a mai văzut-o o singură dată, din automobil, pe bulevard, cu un copil de mână și cu ochii obosiți ai femeilor care n-au fost iubite cum trebuie. Niciunul n-a întors capul, sau poate că amândoi. În Arad, poveștile neterminate sunt singurele care nu mor niciodată.

Și-acum, când tramvaiele au alte șine și bulevardul s-a lărgit peste casele în care ei s-au iubit pe furiș, trecătorul grăbit nu mai știe nimic. Dar pietrele știu. Pietrele din Arad au văzut multe, și păstrează totul, ca o bătrână care nu mai vorbește, dar își amintește.