Empatie – macar din simpatie
MOTTO:
“Ca să fii om întreg, multe sunt necesare…” Geo Bogza
Celebrul Noe din Vechiul Testament a primit poruncă de la Dumnezeu să construiască o barcă suficient de încăpătoare pentru familia sa şi pentru câte două animale din fiecare specie. Noe şi-a numit construcţia “arcă” şi şi-a adapostit în ea familia şi perechile de animale: câini, pisci, girafe, pantere, pinguini, maimute, rinoceri…După o săptămână, aÎNCEPUT să plouă foarte tare şi arca a plutit pe ape timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. Când ploaia a încetat, au ieşit toţi din arcă. Cu excepţia unui cătel, care nu era de găsit. Într-un târziu, într-un colţisor, Noe a observat animăluţul. Astupa cu năsucul o gaură formată în punte în timpul călătoriei în furtună. Fără ajutorul caţelului, barca s-ar fi scufundat şi toţi ar fi pierit. Cu trufa lui, caţelul i-a salvat pe toţi. Curaj, loialitate, altruism…
Unii cercetători spun că altruismul este incumbat atât de oameni, cât şi de animale, instituindu-se ca un comportament universal răspândit în regnul animal. Alţii au legat producerea comportamentelor altruiste de apariţia sentimentului de responsabilitate socială la oameni. Comportamentul de întrajutorare al animalelor ( un tip de comportament altruist) reprezintă o dispoziţie înnăscută. La om, altruismul este o combinaţie între înnăscut şi dobândit ( obiceiuri sociale învăţate).
Comportamentul prosocial sau “’help behavior’’ include atât conduita de ajutorare , cât și altruismul.
La baza lor este sentimentul de Empatie.
Empatia este: “Să vezi cu ochii celuilalt, să auzi cu urechile celuilalt, să simţi cu inima celuilalt!”
( ALFRED ADLER )
Prin însăşi structura ei, empatia contribuie la instaurarea comportamentului altruist, la o conduită prosocială. Empatia este un fenomen psihic de identificare parţială sau totală, conştientă sau inconştientă a unei persoane, cu un model de comportament uman perceput sau evocat, favorizând un act de înţelegere şi comunicare implicită, precum şi o anumită contagiune afectivă. Umanistul Carl Rogers susţine că: “ A fi empatic înseamnă a percepe cadrul intern de referinţă al altuia, cu acurateţe, cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin “ ca şi cum” ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de “ca şi cum”. Adică fără a merge până la identificare cu persoana, pentru că atunci nu o mai putem ajuta!…
Asupra conduitei prosociale exercită o influenţă deosebită dispoziţiile afective şi emoţionale. Persoanele care se află într-o dispoziţie bună sunt mult mai înclinate să ajute decât cele care se află într-o dispoziţie neutră sau negativă. Cele mai multe cercetări au pus în evidenţă o corelaţie directă între stările afective pozitive (bucurie, optimism, sentimentul succesului, etc) şi frecvenţa comportamentelor prosociale. Persoanele care trăiesc emoţii pozitive manifestă o mai accentuată tendinţă de a-i ajuta pe alţii. De ce? Pentru că o stare afectivă pozitivă ne face să evaluăm mai generos resursele de care dispunem, ne determină să fim mai atenţi la tot ce ne înconjoară, ne sporeşte încrederea în noi înşine şi în capacitatea noastră de a-i ajuta pe alţii. Bucuria îl deschide pe om spre lume, tristeţea îl face să se închidă în sine, îi amplifică egoismul. Buna dispoziţie influenţează acordarea ajutorului. Se pare că atunci când te simţi bine, doreşti să faci bine. Depresia, insatisfacţia de a trăi, determină nepăsare sau pur şi simplu neputiinţa de a ajuta. Omul zice “ mi-e milă de el, dar de mine mi se rupe inima! ”… Dar unii cercetători au atras atenţia asupra faptului că şi emoţiile negative ( tristeţea, suferinţa, vinovăţia ) pot influenţa apariţia comportamentelor prosociale. S- a constatat că există o corelaţie între afectele negative şi altruism. După vizionarea unui film depresiv, oamenii devin mai caritabili decât după ce s-a proiectat o peliculă cinematografică neutră din punct de vederea afectiv. Se poate spune că, de multe ori, persoanele care se simt vinovate au tendinţa da a-i ajuta pe alţii din dorinţa de se reabilita faţă de ei înşişi. Şi dispoziţia negativă poate să crească frecvenţa ajutorului atunci când aceasta se întâmplă în public, ceea ce îi dă subiectului ocazia de a produce o bună impresie asupra celor din jur. Și stima de sine se dezvoltă….Există însă și un paradox legat de comportamentul prosocial:
La 13 martie 1964, la New-York, o tânără pe nume Kitty Genovese, a fost omorâtă în stradă, sub privirile unui număr de 73 de persoane. Asasinul a maltratat-o mai întâi îndelung. Nimeni nu a intervenit, nu a dat telefon la poliţie, deşi priveau scena din apartamente, de la ferestre. Teoria difuziunii responsabilităţii explică “ inexplicabilul” prin ceea ce a fost denumit “ paradoxul lui Olson”: lasă-l mai bine pe celălalt să intervină! Toţi spectatorii gândesc în acest mod şi nimeni nu intervine… Prezenţa mai multor persoane la locul unui accident reduce rata comportamentelor prosociale. Efectul de spectator poate fi micşorat dacă martorii oculari comunică între ei, dacă situaţia este neambiguă şi dacă este permis accesul la informaţia socială. În urma interpretării situaţiei ca o cerere de ajutor, se realizează intervenția de ajutorare propriu-zisă.
În concepţia psihologilor E. Erikson ( 1950), C. Olden ( 1958), persoanele altruiste sunt cele care de foarte de timpuriu au manifestat o dragoste intensă faţă de mamă. În adolescenţă şi la maturitate, aceste persoane se identifică cu mama care ajută şi oferă asistenţă celor care au nevoie. În general, comportamentul altruist se dezvoltă pornind de la un model (de identificare) de bază cu o figură care ajută, iubeşte şi nu este agresivă ( nu neapărat figura mamei). Cu cât relaţiile dintre copii şi modele au fost mai bine întreţinute, cu atât mai mult aceştia s-au manifestat la maturitate ca altruişti. Deşi cele mai eficiente s-au dovedit a fi modelele vii, s-a constatat că şi cele prezentate la televizor ( filme, documentare, reportaje ) sau diverse lecturi, îi pot afecta pe copii în sensul inducerii unor comportamente altruiste. Abilitatea cognitivă de a realiza comportamente altruiste depinde de dezvoltarea raţionamentelor morale şi de capacitatea cognitivă şi afectivă de a empatiza cu ceilalţi. Deci, alături de vârstă, inteligenţa joacă un rol esenţial în perceperea corectă a situaţiilor în care trebuie să te comporţi altruist. Conceptul de empatie este comun celor trei tipuri de inteligenţă: mentală (cognitivă) , emoţională, socială. Privită ca abilitate sau aptitudine, empatia poate fi considerată, în condiţii speciale, ca o însuşire psihică, o constantă a personalităţii. ( Solomon Marcus, 1997).
Neuronii “oglindă” sunt o descoperire recentă în lumea neurologiei. Cercetătorii susţin că ei ar purta cheia înţelegerii mecanismelor învăţării, limbajului sau a empatiei! Aceşti neuroni au fost descoperiţi în anii ’90 prin studii asupra maimuţelor, când acestora li s-au implantat electrozi pentru a li se studia neuronii individuali. Spre surpriza cercetătorilor, aceştia au descoperit un grup de neuroni care deveneau activi ( generând potenţiale de acţiune) atât atunci când maimuţele puneau mâna pe un obiect, cât şi atunci când maimuţele priveau alte maimuţe efectuând aceeaşi operaţie. La om s-a evitat implantarea de electrozi doar pentru studii neurologice, dar în schimb s-au efectuat studii cu aparate de imagistică magnetică nucleară. Rezultatele au fost similare. Neuronii “oglindă” sunt situaţi într-o zonă motorie a creierului, nu sunt cu nimic diferiţi de ceilalţi neuroni, dar ei au căpătat proprietatea de imitare în timpul evoluţiei. Ei sunt importanţi în procesele de învăţare în timpul copilăriei sau în cele de empatie. Rezultate recente sugerează deja că persoanele care au o capacitate de empatie mai mare au în acelaşi timp şi o activitate mai pronunţată a neuronilor “ oglindă’’. Neuronii oglindă intră în funcţiune atunci când îl vedem pe altul suferind, făcându-ne instantaneu să simţim acelaşi lucru. Cu cât compătimim mai mult, cu atât vrem să ajutăm mai mult. Trecerea de la empatie la acţiune se face prin ‘’neuronii oglindă’’.
Printre factorii multipli aflaţi în joc în cazul altruismului, unul critic pare să fie pur şi simplu timpul pe care ţi-l faci ca să fii atent; empatia noastră este maximă în măsura în care ne concentrăm total asupra cuiva şi interacţionăm astfel emoţional. Oamenii diferă, desigur, în ceea ce priveşte disponibilitatea, bunăvoinţa şi interesul de a da atenţie. Oamenii de pe străzile marilor oraşe de pretutindeni sunt mai puţin dispuşi să observe, să salute sau să ajute pe altcineva din pricina a ceea ce se numeşte “transă urbană”. Sociologii au înaintat ipoteza că suntem înclinaţi să cădem în această ‘’stare de autoabsorbire’’ pe străzile aglomerate, fie şi numai pentru a ne proteja de excesul de stimuli din jur. De cele mai multe ori, înfruntăm “zgomotul străzii ameţiţi, orbi şi surzi”… În plus, diviziunile sociale fac și ele diferența. O persoană fără adăpost, care stă deprimată pe o stradă dintr-un oraş şi cere bani poate să nu primească nici o atenţie din partea unui trecător care, câţiva paşi mai încolo, va asculta şi va răspunde bucuros unei femei bine îmbrăcate şi vesele, care strânge semnături pentru o petiţie politică. Desigur, în funcţie de simpatiile noastre, atenţia pe care o acordăm poate fi exact pe dos: simpatie pentru persoana fără adăpost şi nimic pentru apelul politic. Verificat, principiul care se respectă este: ‘’ Mâna întinsă care nu spune o poveste , nu merită să primească nimic!’’ Pe scurt, priorităţile noastre, socializarea şi o mulţime de alţi factori sociopsihologici ne pot împinge să ne direcţionăm sau să ne inhibăm atenţia ori emoţiile – şi , prin urmare, empatia. Simpla atenţie ne permite să construim o legătură emoţională. În lipsa atenţiei, empatia nu are nici o şansă!
Din perspectiva autorilor inteligenţei emoţionale, empatia este văzută ca o trăsătură definitorie a inteligenţei emoţionale. Empatia presupune un anume grad de comunicare emoţională – o condiţie necesară pentru a înţelege cu adevărat lumea interioară a celuilalt. In psihologia de astăzi, cuvântul “empatie” este folosit în trei sensuri distincte:
– Să cunoşti sentimentele altei persoane
– să simţi ce simte acea persoană
– sa reacţionezi cu compasiune la durerea ei.
Se poate interpreta că: “ te observ, simt împreună cu tine şi acţionez ca să te ajut!”.
Cei care au coeficient înalt de inteligență emoțională sunt echilibraţi din punct de vedere social, simpatici şi veseli, nu cad pradă temerilor şi îngrijorărilor care sa-i macine. Au o mare capacitate de a se dedica trup şi suflet oamenilor şi cauzelor lor, de a-şi asuma răspunderi şi de a avea un profil etic; sunt înţelegători şi afectuoşi în relaţiile lor. Viaţa lor este bogată şi normală; ei se simt bine cu ei înşişi şi cu ceilalţi şi cu universul social în care trăiesc.
D. Goleman menţionează studii care sugerează că rădăcinile empatiei se află undeva în prima copilărie. Practic, din ziua în care se nasc, sugarii suferă când aud alt copil plângând – o reacţie pe care unii psihologi o consideră un precursor al empatiei. O serie de studii făcute la Institutul Naţional de boli mintale (SUA) arată că o mare parte dintre diferitele abordări empatice au o strânsă legătură cu disciplina impusă de părinţi copiilor. Astfel s-a constatat că sunt mai empatici acei copii a căror disciplină presupune atragerea atenţiei asupra faptului că prin comportamentul lor îi afectează pe alţii, de ex: ” Uite ce tare ai supărat-o pe Maria!”, în loc de “ Urât din partea ta, obraznicule ce ești!”. S-a mai constatat şi că empatia copiilor este determinată şi de observarea reacţiilor altora, atunci când aceştia suferă; imitând ceea ce văd, copiii îşi dezvoltă un repertoriu empatic reactiv , în special ajutându-i pe cei care sunt necăjiţi.
Există o explicaţie universală – aşa cum scria înţeleptul chinez Mengzi ( Mecius) în secolul al III-lea î. Hr: “ mintea nu poate suporta să vadă suferinţa altuia!”. Creierul nostru a fost programat pentru bunătate.! Rămâne o dilemă: ‘’De ce – de vreme ce creierul omenesc conţine un sistem făcut să se acordeze la problemele altuia şi să ne pregătească să oferim ajutor – nu ajutăm întotdeauna?!’’ Răspunsul cel mai simplu ( dintre mai multe oferite de psihologia socială), poate fi acela că viaţa modernă militează împotriva acestui lucru: ne raportăm în mare masură la cei aflaţi în dificultate, dar la distanţă ( vezi cutremurul din Japonia…). Asta înseamnă că trăim mai degrabă emoţia “cognitivă” decât caracterul imediat al contaminării emoţionale directe. Sau mai rău, nu avem decât simpatie, adică ne pare rău pentru oamenii în cauză, dar nu ‘’gustăm’’ nici măcar un pic din suferinţa lor. O relaţie (mai) îndepărtată slăbeşte impulsul înnăscut de a ajuta. Spre deosebire de simpatie, care este o stare emoţională conştientă constând în “ a simţi cu” ( a simţi împreună cu cineva, a fi alături de el), empatia are următoarele caracteristici: – este un proces complex perceptiv, intelectual, afectiv;
– se poate dezvolta la mai multe nivele pe traiectoria inconştient-conştient;
– este un proces general uman, implicat în adoptarea rolului social, în orice act de comunicare interumană ;
– constă în “ a simţi în” ( a simţi ca şi când ai fi in interiorul cuiva, în intimitatea percepţiilor, gândurilor, trăirilor sale).
Nu e nevoie să te simţi perfect împăcat cu tine însuţi pentru a te dărui. Psihologul umanist Abraham Maslow, fondatorul mişcării de “dezvoltare personală”, susține că oamenii sănătoşi şi echilibraţi din punct de vedere psihic au ca stadiu ultim al dezvoltării personale cel în care fiinţa umană “ actualizată” se întoarce către ceilalţi! El vorbea chiar despre a deveni un “slujbaş”, insistând totodată asupra importanţei împlinirii de sine. “ Cea mai bună cale pentru a ajunge un mai bun slujbaş al celorlalţi este să devii o persoană mai bună. Dar, pentru a deveni o persoană mai bună, trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi. Este deci posibil şi chiar obligatoriu să le faci pe amândouă deodata!
Camelia Anca Baciu
Psiholog-psihoterapeut
Camyanca.baciu@gmail.com
www.anxidepresie.ro
0722774583
