ISLAMUL
1. Prezenta musulmana
La o recapitulare a principalelor conflicte internationale din ultimul deceniu, P. Dobrescu observa ca primul si unul dintre cele mai importante a fost cel care a opus Irakul unei largi coalitii internationale. Aceasta coalitie s-a format în urma agresiunii Irakului asupra Kuweitului. Era în 1991 (disputa s-a reluat la sfarsitul lui 1998, cand Irakul a fost bombardat de catre aviatia americana, întrucat acordurile si angajamentele convenite cu ocazia primului conflict nu fusesera respectate). A urmat apoi conflictul din Cecenia, republica musulmana din cadrul Federatiei Ruse care a încercat sa-si cucereasca independenta. Apoi cel din Bosnia Hertegovina, unde s-au luptat sarbii, de o parte, si musulmanii, de alta. Acelasi conflict s-a reprodus aproape identic cu cativa ani mai tarziu în Kosovo, unde fata în fata s-au aflat albanezii (musulmani) si sarbii. La granita dintre India si Pakistan, în zona Casmirului, au avut loc bombardamente si schimburi de focuri; situatia prezinta un mare potential de risc, întrucat ambele tari sunt detinatoare de armament nuclear. În sfarsit un nou conflict a luat nastere în spatiul rusesc, cel din Daghestan (tinut situat în nordul Caucazului) unde locuieste tot o populatie musulmana.
Cele mai multe dintre conflictele mentionate nu au loc la granita dintre doua state, ci, la granita dintre lumea musulmana si alte culturi si civilizatii. Este vorba despre un spatiu care include 46 de tari si aproape o cincime din populatia globului
2. Mahomed, Coranul, Islamul
Islamul este religia noua pe care a întemeiat-o Mahomed. În araba, islam înseamna supunere devotata (fata de Dumnezeu). Biblia Islamului este Coranul. Spre deosebire de crestinism, aceasta biblie nu este doar o învatatura morala, o întemeiere a credintei, nu numai un codice religios, ci si juridic, el reglementand “întreaga viata religioasa, politica, civila si penala, pana la ocupatia zilnica” (Coranul, Introducere).
Profetul Mahomed se naste la 20 aprilie 570 (unele surse vorbesc de 571 e.n.) la Mecca. Descendent al unei familii înstarite, el nu are la nastere decat o mostenire relativ modesta, alcatuita din “cinci camile si o roaba”. Are o viata obisnuita pana în al patruzecilea an al vietii cand, în luna lui Ramadan, are o revelatie. I se arata deodata arhanghelul Gabriel si striga catre dansul “Citeste”. În araba, termenul de Coran are doua sensuri: de citire si de recitare, ambele precizand clar ca „Biblia” Islamului nu este opera lui Mahomed, ci a lui Dumnezeu (Alah). Asa începe opera de profet a lui Mahomed. La început afla putina aderenta. La Mecca nu reuseste sa castige decat sprijinul a doi partizani de vaza. Credinciosii care îl urmasera pe Mahomed erau în majoritatea lor saraci si femei.
Un moment important în constituirea Islamului este reprezentat de Hegjra sau fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina, petrecuta la 16 iunie 622. De atunci începe si datarea erei mahomedane. La Medina (cetatea profetului) devine El Emir sau principe al orasului. Din acest moment activitatea de profet se estompeaza, în prim plan situandu-se “cea de legislator, de politician si de general”, domenii în care arata calitati reale. În 630 organizeaza el o expeditie militara asupra Meccai. Cum profetul dispunea de aceasta data de o forta militara mult mai numeroasa, conducatorul cetatii vine sa ceara îndurare. Profetul promite ca va fi “bland” cu cei care urmau “sa primeasca islamul”. Dupa aceasta victorie, Mahomed devine, practic, stapan pe toata peninsula. În aceasta perioada de glorie, Mahomed adreseaza chiar scrisori catre împaratul din Bizant, catre regele Persiei, catre negusul Abisiniei, cerandu-le sa-l recunoasca de trimisul lui Dumnezeu, sa primeasca islamul si sa se supuna stapanirii lui (evident, solii au fost batjocoriti). Profetul moare la 8 iunie 632 în timp ce se pregatea pentru o expeditie contra Bizantului. A murit lasand drept “testament pentru urmasii sai cucerirea Siriei sau în înteles mai larg supunerea întregii lumi” (F. Braudel, „Gramatica civilzatiilor”, pag. 21).
Exista doua mari secte ale Islamului. Sunnitii, sau Islamul ortodox, sustin ca adevarurile pot fi cunoscute numai prin revelatie. Ei recunosc traditia pastrata de la Mahomed si legitimitatea celor trei califi dintai. Siitii reprezinta cam 10-15 la suta din credinciosii musulmani. Siit în araba înseamna “parte” si semnifica grupul de credinciosi care l-au sustinut pe Ali, varul lui Mahomed, casatorit cu Fatima, fata Profetului. Siitii cred în existenta a 12 “lideri infailibili”, primul dintre acestia fiind Ali. Ultimul dintre ei a disparut în secolul al IX-lea, iar aparitia lui va însemna înfaptuirea dreptatii pe pamant (ceea ce ar putea semnifica un gen de echivalent islamic al Judecatii de Apoi).
3. Ciclul arab
Primele cuceriri arabe au fost fulgeratoare si datorita unei anumite “oboseli” a civilizatiilor din Orientul Apropiat, “ostilitatii politice” de care am amintit, dar si unor însusiri pe care le prezenta la acea vreme arabii. Siria (634), dupa aceea Egiptul (639) “îi primesc cu bratele deschise pe noii veniti”. Mai dificil de explicat este caderea Persiei (642). Rand pe rand, sunt cucerite spatiile pe care se afla astazi Tunisia, Algeria, Maroc. La 711, sudul Spaniei cade sub cucerire araba.
În acest ciclu, cuceritorul nu încerca sa converteasca, pentru ca interesul lui era sa valorifice avantajele care decurgeau din ocuparea unor vechi civilizatii. Mai mult, arabii doreau ca populatiile cucerite sa-si mentina propria credinta, pentru ca aceasta populatie era platitoare de biruri. “Daca un crestin încerca sa se converteasca la Islam era pedepsit cu biciul. Plata impozitelor fiind rezervata nemusulmanilor, la ce bun sa-si fi redus noii stapani birurile?” (F. Braudel, “Gramatica civilizatiilor”, pag.106)
“Ciclul arab” a durat aproximativ un secol. Dupa moartea lui Mahomed, între 632 – 660, au urmat la conducerea peninsulei Arabia califii buni conducatori (în araba calif poate însemna succesor, locotenent, vicegarant, în functie de context). În timpul conducerii lor au loc importante cuceriri. Este semnificativ gestul cu adanci implicatii politice facut de califul Omar (634 – 644), unul dintre succesorii lui Mohamed. Dupa moartea Profetului, triburile care fagaduisera supunere s-au rasculat. Califul Omar, pentru a evita certurile si disputele interne fara de sfarsit, i-a aruncat pe cavaleri si camilari în Jihad. Era, cum remarca si Braudel (“Gramatica civilizatiilor”, pag. 88), un mod de a-i îndeparta din Arabia si a asigura o anumita liniste în viata tinutului. Urmeaza califii umayyazi (660 – 750), care stabilesc capitala la Damasc si care continua actiunea de cucerire de noi teritorii.
De la mijlocul secolului al VIII-lea începe o noua etapa în viata Islamului. Este o perioada de mari framantari interne care se soldeaza cu mutarea Capitalei de la Damasc la Bagdad si inaugurarea unei noi dinastii, cea a abasizilor. Islamul cunoaste o miscare spre est. Dinspre Mediterana, care îl fascinase pana atunci, spre alte centre de civilizatie din Orient. Bagdadul devine astfel de la 762 si pana la distrugerea lui brutala de catre mongoli, la 1258, cea mai bogata capitala a lumii vechi. Veniturile Califului sunt cam de cinci ori mai mari decat venitul anual al Imperiului Bizantin de atunci (F. Braudel, „Gramatica civilizatiilor”, pag. 107).
Mai silentioasa ca metoda de înaintare, mai elaborata ca metoda de constructie si consolidare interna, noua varsta va marca adevarata stralucire a Islamului care va dura pana în secolul al XIII-lea; daca nu luam în consideratie o alta epoca de înflorire musulmana reprezentata de ascensiunea Imperiului Otoman, care în secolul al XVI-lea, prin cuceririle în Balcani si Europa Centrala, în Anatolia si Orientul Apropiat, în Egipt si Maghreb, devine o putere mondiala (Halil Inalcik, “Imperiul Otoman. Epoca clasica”, pag. 81).
4. Mari concentrari musulmane
Lumea musulmana nu se reduce la statele arabe. Acestea din urma se întind în nordul si nord estul Africii – Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt si Sudan – si în Peninsula Arabia: Siria, Irak, Iordania, Kuweit, Arabia Saudita, Yemen, Emiratele Arabe Unite, Oman, Quatar si Bahrein. De fapt, cei mai multi musulmani nu sunt arabi. Cele mai mari tari musulmane sunt: Indonezia, unde 87 la suta din populatia de 206 milioane este musulmana, Pakistan, Bangladesh si Iran, dar nici una dintre acestea nu este araba. Numai unul din patru musulmani este arab.
Exista, dupa opinia lui H. Lentner, trei mari concentrari musulmane în lumea de azi: nordul Africii, Orientul Mijlociu si Asia de sud, fiecare cu particularitati evidente („International Politics. Theory and Practice”). Tarile musulmane din nordul Africii sunt cunoscute sub denumirea generica de Maghreb, considerat a fi Occidentul lumii islamice. Maghreb înseamna în limba araba “Soare-apune” si el cuprinde Tunisia, Algeria si Marocul.
Într-un mod particular se cere privita si lumea musulmana din sudul Asiei. O lume aflata într-o crestere demografica impresionanta, care se învecineaza, însa, cu alte aglomerari umane foarte importante. De pilda, Pakistanul si India au, probabil, cele mari ritmuri demografice din lume. Pakistanul avea, în 1990, 123 de milioane si urmeaza sa aiba, în 2025, 276 de milioane de locuitori. India, exact în acelasi interval urmeaza sa creasca de la 850 de milioane la 1,45 miliarde (“Pivotal States”, pag. 48).
Ambele state au un procent însemnat de tineri, care, prin numar si pondere în ansamblul populatiei, nu pot sa nu produca prefaceri interne masive si sa nu conduca chiar la o serie de convulsii. În Pakistan, 46% din populatie este formata din tineri sub 15 ani, iar în India, 35% (“Pivotal States”, pag. 48).
În sfarsit, în ambele tari exista puternice orientari fundamentaliste si radicale, numai ca unele sunt de natura musulmana, altele hindusa. Este de asteptat ca aceste pasiuni sa genereze conflicte, iar daca avem în vedere si numarul absolut impresionant de tineri, putem conchide ca aceasta zona va fi marcata în urmatoarele decenii de conflicte si stari prelungite de instabilitate.
5. State – pivot
Tarile arabe se întind pe trei continente si detin zone-cheie din punct de vedere strategic. Prestigioasa revista “Foreign Affairs” publica în numarul 1 din 1996 un studiu intitulat “Pivotal States and U.S. Strategy”. Din totalul de noua state identificate ca detinand o pozitie de “pivot” de care Statele Unite trebuie sa tina în cont în elaborarea politicii sale externe, 5 apartin universului islamic: Egipt, Indonezia, Algeria, Turcia si Pakistan. Celelalte state-pivot sunt: Mexic, Brazilia, Africa de Sud si India.
Ceea ce defineste un stat-pivot este “capacitatea sa de a influenta stabilitatea regionala si internationala” (pag .7). Statul-pivot este atat de important pentru regiunea în care este situat, încat prabusirea lui ar determina haos cu mult peste granitele sale. În egala masura, daca un astfel de stat cunoaste o perioada de înflorire economica si stabilitate politica, acestea se raspandesc în toata zona.
În primul rand, datorita pozitiei geografice si a proximitatii fata de regiunile bogate în petrol, Egiptul a jucat un rol important de-a lungul istoriei atat în dezvoltarea zonei, cat si în dinamica relatiilor dintre marile puteri (lucru de care Statele Unite sunt perfect constiente, dovada fiind ca, la momentul publicarii articolului, Egiptul beneficia de cel mai mare ajutor extern din partea SUA, dupa Israel). Un exemplu convingator este importanta Egiptului pentru evolutia procesului de pace din Orientul Mijlociu. De asemenea, Egiptul este esential pentru sustinea planului american de a izola statele fundamentaliste din zona, ostile Occidentului, deci de a mentine un echilibru între elementele moderate si cele radicale din lumea islamica. Schimbarea orientarii moderate si a celei pro-occidentale ar încuraja manifestarile extremiste în toate tarile apropiate, de la Algeria pana la Turcia.
Indonezia este una dintre cele mai dens populate zone ale lumii. Este un nod comercial important deoarece detine controlul asupra unor rute de navigatie esentiale pentru comertul din zona, iar resursele sale de petrol prezinta interes deosebit pentru Japonia si Statele Unite. O Indonezie instabila ar destabiliza, economic si politic, întreaga Asie de sud-est.
Un rol de mentinere a echilibrului între moderati si radicali în lumea islamica joaca si Algeria. În acest sens, Egiptul ar avea putine sanse de supravietuire, în orientarea sa moderata si pro-occidentala, daca Algeria, Marocul, Tunisia si Libia si-ar uni eforturile în vederea împlinirii unor obiective fundamentaliste. Prin proximitate, Algeria constituie o preocupare permanenta pentru Spania si Franta, primele care se confrunta cu valurile de emigranti dinspre aceasta tara si care suporta consecintele deteriorarii mediului înconjurator. Mai mult, situatia Algeriei influenteaza, în mod esential, securitatea tarmurilor mediteraneene si a pietelor de petrol si de gaze naturale.
Importanta strategica a Turciei e chiar mai mare decat cea a Algeriei. Situata la o rascruce de civilizatii, religii si rute comerciale, Turcia influenteaza situatia din tari aflate la mii de kilometri departare de Bosfor. Cu atat mai importante devin problemele interne cu care se confrunta, precum presiunile demografice, rivalitatile etnice, renasterea fundamentalismului islamic, dar mai ales problemele externe. Dintre acestea, cele mai importante sunt: rivalitatea cu Grecia, nascuta din problema controlului asupra Ciprului, cu Macedonia, controversele cu Siria referitoare la navigatia pe raul Eufrat, conflictele cu Irakul, alimentate de problema kurda, relatiile delicate cu statele musulmane din Asia Centrala.
Pakistanul este încadrat în randul statelor-pivot, în primul rand, datorita exploziei demografice care îl face sa ocupe unul dintre primele locuri în ierarhia mondiala a populatiei, în al doilea rand, datorita pozitiei geografice critice în Asia de Sud. Oricand este posibil ca divergentele de natura etnica si religioasa cu India sa scape de sub control si sa se transforme într-un conflict cu atat mai periculos cu cat ambele state dispun de potential nuclear. Conflictul s-ar raspandi cu usurinta din Casmir în Afganistan si înca mai departe, implicand, prin sprijinul acordat Pakistanului, întreaga lume musulmana.
6. Potentialul strategic al petrolului
Pe langa pozitia geografica, importanta geopolitica a lumii islamice este sustinuta, deopotriva, si de existenta, din abundenta în acest spatiu, a unei bogatii vitale pentru civilizatia contemporana, petrolul. Petrolul este hrana civilizatiei moderne: circa 40% din totalul consumului mondial de energie este asigurat în momentul de fata de catre aceasta resursa naturala.
Din cele 3,2 miliarde tone de petrol produse în 1996, statele puternic industrializate au consumat trei patrimi, cea mai mare parte a lor fiind provenite din import. Astfel, prima zona importatoare de petrol din lume este Europa occidentala (40-45%), urmeaza America de Nord (25-30%), estul si sud estul Asiei (în principal Japonia). De remarcat ca, în ultimii ani, atat Europa occidentala, cat si Statele Unite au cautat sa îsi diversifice sursele de aprovizionare cu petrol si, acolo unde acest lucru a fost posibil (SUA), sa îsi intensifice productia interna. Datele oferite de Abdulaziz Al-Sowayegh arata ca, în 1980, Japonia depindea de importurile de petrol în proportie de 75%, America în proportie de 41%, dintre care 47, 3% petrol arab, Franta 90%, dintre care 75% petrol arab, Germania federala 98% , 70,7% din importurile europene de petrol erau reprezentate de petrol arab (“Arab Petro-politics”, pag.170-171, apud P. Dobrescu).
Rregiunea Orientului Apropiat si Orientul Mijlociu* detine circa 60 la suta din rezervele sigure de petrol existente la aceasta data, asa cum rezulta si din tabelul de mai jos.
Repartitia geografica a rezervelor sigure de petrol pe Terra
Zona geografica 1978
(milioane tone) 1996
(milioane tone) Rezerve
(ani productie)
Africa 7.821 9.980 29.8
America de Nord 4.843 3.732 7.9
America Latina 5.484 17.557 39.7
Orientul Apropiat* 49.904 89.980 93.0
Extremul Orient si Oceania 5.423 5.996 17.1
Europa Occidentala 3.153 2.125 7.1
Europa Orientala din care: ex. U.R.S.S. 10.641
10 232 8.075
7 776 22.0
21.9
TOTAL MONDIAL, din care OPEC 97.501
59.787 145.221
106.170 42.5
79.6
*În Orientul Apropiat sunt incluse tarile aflate în zona de întalnire a Asiei cu Europa si Africa: Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Arabia Saudita, Yemen, Egipt, Sudan iar în Orientul Mijlociu Irakul, Iranul si Afganistanul. În ultima vreme, granita dintre cele doua notiuni se estompeaza si aceasta arie geografica este denumita fie Orientul Apropiat, fie Orientul Mijlociu, sub fiecare din aceste denumiri fiind înglobate toate tarile mentionate.
Principala resursa petroliera a lumii, Orientul Mijlociu prezinta si alte avantaje. Petrolul din aceasta regiune are o vascozitate redusa, se afla la adancimi foarte mici (în medie între 300 si 2000 m.), concomitent cu o foarte buna plasare geografica a zacamintelor, în proximitatea Golfului Persic. Toate acestea fac din petrolul exploatat aici un produs competititiv, mai cautat decat decat cel produs în alte zone ale lumii.
Toate acestea creeaza un atu formidabil tarilor din aceasta zona, conferindu-le nu numai o putere economica prin vanzarea petrolului, dar si o influenta politica cu certe dimensiuni strategice. Descoperirile spectaculoase facute în ultimii ani în Marea Caspica o aseaza printre marile regiuni detinatoare de rezerve petroliere, alaturi de Golful Persic, Golful Mexic, Sahara etc. Cu Marea Caspica se învecineaza si Rusia, este adevarat. Dar aproape trei patrimi din vecinatatile acestei mari sunt formate din tari islamice sau cu preponderenta islamica: Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan, Kazahstan.
Africa are o pondere de 7,2 la suta din rezervele mondiale de petrol, dar în cadrul acestei ponderi rolul decisiv revine tot unei tari musulmane – Libia – care detine aproximativ o treime din aceste rezerve, precum si altor state islamice, cum ar fi Algeria, Egiptul, Marocul.
În spatiul Asiei de est si sud est, Indonezia, deci tot o tara musulmana, detine considerabile rezerve de petrol, printre cele mai importante din regiune.
Un rol important în prefigurarea unei “politici mondiale a petrolului” l-a avut crearea în 1960, la Bagdad, a Organizatiei Tarilor Exportatoare de Petrol (OPEC ) OPEC
care includea urmatoarele tari: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudita si Venezuela. Acestor tari li s-au alaturat mai tarziu Quatarul (1961), Indonezia (1962), Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973). Aceasta organizatie nu cuprinde, dupa cum se observa, numai tari islamice, dar ea este alcatuita în principal din aceste state si a avut un rol important în coordonarea eforturilor pentru a impune lumii dezvoltate anumite preturi, masuri de protectie a propriilor rezerve etc.
Un lucru este cert: de cate ori a intervenit o criza de o anumita amploare în lumea islamica, ea a luat forma unei crize globale.
7. Vectorul cresterii demografice
În 1980, musulmanii constituiau aproximativ 18% din populatia lumii, în 2000 vor reprezenta circa 20%, iar în 2025, aproape 30% (S. Huntington, „Ciocnirea civilizatiiilor, pag. 171). Din punct de vedere geopolitic, densitatea demografica superioara genereaza o presiune foarte mare la granitele lumii islamice, mai ales la acele granite care despart aceasta lume de tari si regiuni unde rata de crestere demografica este mai redusa. Asa se explica tensiunile si conflictele din spatiul iugoslav si rusesc. Ceea ce nu înseamna ca presiunea demografica, reala, este singura explicatie a conflictelor respective. Dar populatia este vehicolul multor altor interese si prin ea acestea se pot realiza.
La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, albanezii din Kosovo reprezentau 52% din populatia provinciei, dupa ce în timpul razboiului au fost stramutati din Kosovo 200 000 de sarbi care nu s-au mai întors niciodata. Deci acum 50 de ani, etnicii albanezi detineau 52%, iar astazi 90%. În Sudan, o confruntare sangeroasa a avut loc între musulmanii din nord si crestinii din sud. Un conflict similar a intervenit în Nigeria, conflict care a evoluat pana la limita unui proces de secesiune. În Tanzania, partea continentala (crestina) si insula Zanzibar (preponderent musulmana) au fost, de asemenea, la un pas de secesiune. Tensiuni între crestini si musulmani au existat si în Kenia. Eritreea, preponderent musulmana, s-a separat în 1993 de Etiopia majoritar crestina, dar în care a mai ramas totusi suficienta populatie musulmana.
De o parte si de alta a “subcontinentului indian” se afla doua state musulmane. La est, Pakistanul cu o populatie de peste 135 milioane de locuitori si o suprafata de 800 000 km patrati si, la vest, Bangladesh, cu o populatie asemanatoare dar cu o suprafata de 143 000 km patrati (deci considerabil mai putin decat suprafata tarii noastre). Lor li se adauga un alt “stat” de existenta caruia se aminteste mai putin: este vorba despre populatia musulmana de 100 milioane locuitori care traieste în interiorul statului indian. India va fi cel mai populat stat al lumii, el urmand sa atinga la mijlocul secolului 21 circa 1,5 miliarde de locuitori, depasind China. Populatia musulmana va creste si ea în ritmuri de acum specifice. Si sa nu uitam ca numai în aceasta regiune ea numara în prezent circa 350 milioane locuitori.
În statele occidentale traiesc circa 20 milioane de musulmani, o parte importanta a acestei populatii apartinand clasei de mijloc. Evaluarile spun ca din randul acestui segment de populatie se vor ridica membri ai elitei politice si economice, care vor avea un cuvant de spus în decizia strategica de maine.
8. Renasterea islamica
Samuel Huntington încadreaza “fundamentalismul” într-un concept mai larg: Renasterea Islamica, proces considerat de autor “la fel de semnificativ” ca si Revolutia americana, Revolutia Franceza sau Revolutia Rusa, fenomen “similar si comparabil cu Reforma Protestanta”. “Fundamentalismul islamic, conceput în general ca Islam politic, este doar o componenta a renasterii mult mai extinse a ideilor, practicilor si retoricii islamice si a reîntoarcerii la Islam a populatiilor musulmane” (“Ciocnirea civilizatiilor”, pag. 160).
Numitorul comun al tuturor actiunilor initiate de gruparile islamiste l-a reprezentat constituirea unor structuri ale societatii civile sau “ocuparea” institutiilor deja existente ale societatii civile laice. Aceste noi structuri au preluat, în mod neoficial, dar efectiv, multe dintre atributiile unor institutii de stat, interpunandu-se practic între conducerea statului si cetatean. Ele au creat scoli, spitale, institutii de asistenta sociala. Structuri active, cu o vadita conotatie umanitara; asa încat la cutremurul din 1992 din Egipt, “se aflau pe strazi ore întregi, împartind mancare si paturi, în timp ce eforturile de ajutorare din partea guvernului întarziau sa apara”. În Indonezia, dupa opinia lui Huntington s-a constituit un “Welfare-state religios în interiorul statului laic”, care procura servicii “de la leagan la mormant” în domeniul învatamantului, al sanatatii al asistentei sociale.
Prima etapa a procesului de islamizare politica a fost reprezentata de castigarea controlului de catre fundamentalisti asupra organizatiilor sudentesti. Universitatile au reprezentat o prioritate absoluta iar o prima bresa în mediul universitar s-a facut deja în anii 70. De-abia în anii 90 a aparut “a doua generatie indigenizata” de studenti pregatiti în limba lor materna, modelati în lumina valorilor islamiste. Liderii islamisti au urmatoarele caracterisitici:
– sunt tineri, majoritatea avand între 20 si 30 de ani;
– 80% dintre ei sunt studenti sau proaspeti absolventi;
– peste jumatate provin din elita colegiilor sau din cele mai cerute domenii de specializare, cum ar fi medicina si ingineria;
– peste 70% provin din segmentul de jos al clasei de mijloc, deci cu “origini modeste dar nu sarace” si reprezinta prima generatie în familia lor care a urmat învatamantul superior;
– majoritatea si-au petrecut copilaria în orase mici sau în zone rurale, dar au devenit rezidenti ai marilor orase.
O a doua categorie de public – tinta este reprezentata de oamenii din clasa de mijloc de la orase care alcatuiesc cea mai mare parte a populatiei active. Ei sunt proveniti fie din grupurile traditionale de negustori, comercianti, patroni de mici afaceri, dar mai ales din reprezentanti de prestigiu ai intelectualitatii: avocati, medici, ingineri, profesori, functionari de stat, fata de care islamistii au manifestat o preferinta vadita.
În sfarsit, este vorba despre paturile defavorizate care au migrat spre oras, oameni în cautare de destin, cetateni lipsiti adesea de speranta si pierduti în suburbiile unor orase, precum Cairo, Ankara, Alger etc. Potrivit lui Ernest Gellner, islamul a oferit “o noua identitate” acestei “noi mase dezradacinate”. Pe de alta parte, “cei calcati în picioare si deposedati” s-au simtit atrasi de chemarea Islamului la dreptate, iar cei care fac abstractie de aceasta dimensiune a Coranului sau de efectul devastator pe care l-au avut guvernele corupte din aceste tari în sufletele populatiei întregi, dar mai ales a “milioanelor de tarani care au triplat populatia marilor metropole musulmane nu vor întelege mare lucru nici din influenta grupurilor islamice, nici din cauzele reale ale “fundamentalismului” islamist” (Oliver Roy).
Lectia de modernitate si vizionarism pe care a oferit-o Kemal Ataturk, poate constitui un exemplu. Întemeietorul Turciei moderne s-a desprins într-un mod radical de nostalgia si seductia unui imperiu bolnav si ruinat, si a pus bazele unui stat secularizat, ale unei jurisdictii de inspiratie occidentala, si ale unui sistem de învatamant adecvat contemporaneitatii si cerintelor sale. Astazi, Turcia este unul dintre cele mai dinamice state islamice, care, fara a abandona credinta religioasa, a înteles ca statul si conducerea moderna se cer orientate de alte criterii si valori decat cele religioase.
Primavara araba
Primavara Araba sunt o serie de proteste ce au loc în mai multe tari din Orientul Mijlociu si Africa de Nord începand cu sfarsitul anului 2010. În principal, acestea au loc în tari arabe unde domneste un regim totalitar. Manifestari de strada de o amploare deosebita s-au desfasurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran, avand loc evenimente de mai mica amploare în Sahara Occidentala, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudita si Oman. În acelasi timp s-au desfasurat proteste de diferite marimi si în tari din afara zonei, cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania si Gabon.
Punctul de pornire al protestelor este larg recunoscut ca fiind sinuciderea prin auto-incendiere a lui Mohamed Bouazizi în Tunisia pe data de 17 decembrie 2010. Acest act a declansat proteste pe scara larga împotriva regimului, ce ulterior au fost repetate în mai multe tari din zona. În Egipt, Yemen si Tunisia, protestele au devenit adevarate revolutii care au dus la înlaturarea presedintilor tunisian (Zine El Abidine Ben Ali) si egiptean (Hosni Mubarak), în timp ce în Iordania si Cisiordania guvernele au fost dizolvate de catre regele Abdullah, respectiv presedintele Mahmud Abbas. Existenta mijloacelor de comunicatie moderna precum Facebook sau Twitter au înlesnit organizarea revoltei, fapt pentru care guvernele din mai multe tari afectate de proteste au blocat accesul la ele sau chiar la întregul Internet. Accesul mass-media internationale în mai multe tari a fost sever restrictionat, iar reporterii mai multor posturi internationale (CNN, Al Jazeera etc.) aflati pe teren au fost amenintati, retinuti de catre politie sau chiar batuti
Cauzele protestelor
• Regim totalitar
• Coruptie
• Rata mare a somajului
• Inflatie
• Cresterea decalajului dintre saraci si bogati
• Procent mare de populatie tanara (sub 35 de ani)[1]
A învatat oare ceva Europa dupa cateva luni de revolutii arabe? Pentru Arshin Adib-Moghaddam, profesor la Universitatea din Londra, învatamintele nu ar trebui reduse doar la mitul unui conflict dintre civilizatia islamica si cea vestica, ci ar trebui sa fie angrenate într-o diplomatie mult mai ambitioasa si independenta.
Jan Fingerland
Imaginati-va ca sunt un martian care abia a aterizat pe pamant si nu stiu absolut nimic despre Orientul Mijlociu. Cum ati putea sa-mi explicati ce se întampla acum în lumea araba?
Este o mare rascoala pentru democratie si libertate, pentru independenta si drepturile omului. Si acest lucru se întampla pentru prima data de la caderea Imperiului otoman. Toate tarile arabe s-au nascut practic din dezintegrarea acestui imperiu. Unele au o istorie separata ca stat national, precum Iran, Turcia si Arabia Saudita pana la un anumit nivel, dar perioada coloniala a avut un impact enorm în politicile locale. În felul acesta s-au ridicat structuri statale autoritare, deoarece noile state au încercat sa creeze ideea a ceea ce înseamna sa fii sirian, irakian, iordanian si asa mai departe. Revoltele au radacini chiar între aceste societati si necesita un tip nou de politica. Statii noi de televiziune difuzeaza independent programe, aceasta fiind o alta noutate în regiune. Datorita lor s-a nascut un nou fel de constiinta politica, o noua întelegere a politicilor, si astfel noi cerinte au fost capabile sa iasa la suprafata. Acestea sunt cerinte pentru asumarea responsabilitatii pentru cei aflati la putere, precum si justitie sociala.
Înseamna oare acest lucru ca societatile arabe biruiesc mostenirea autoritarismului? Ce s-a întamplat de fapt?
Pentru a întelege fenomenul de autoritarism în aceasta parte a lumii, trebuie sa întelegem ca aceste tari sunt succesoarele unei perioade de colonialism violent si apoi a unei rezistente post coloniale. Liderii militari s-au auto-instalat la putere si nu la orice alta structura statala dezvoltata în mod natural. În Europa aceste structuri au evoluat de-a lungul secolelor. Au existat Revolutia Franceza, doua razboaie mondiale, razboaiele lui Hitler, Mussolini si Franco. Societatile civile din Europa s-au dezvoltat foarte încet si s-au maturizat într-o democratie testata, verificata si fiabila. Lumea araba însa nu a avut “luxul de a avea o istorie”. Dar acum structurile care cresc de jos în sus s-au ridicat împotriva statului si a suveranitatii sale si nu mai este cale de întoarcere.
Ce înseamna revolutiile arabe pentru Europa?
Sunt multe probleme de securitate si strategie create de un teren în continua miscare. Exista guverne, în stadiu de formare, care vor asculta mai mult vocea societatilor lor, de asemenea sunt in formare societati care vor cere o politica externa independenta de cea a vestului. Nu este o coincidenta faptul ca Egiptul si Tunisia nu sprijina interventia din Libia. Egiptul se pregateste sa reînoiasca relatiile cu Iranul, lucru care pana nu de mult a fost un subiect tabu. Uniunea Europeana si Statele Unite ale Americii vor trebui sa fie pregatite sa controleze mult mai putin decat au reusit sa o faca pana anul trecut. Aici vedem similaritati cu America Latina, unde regimurile precedente au fost mult prea docile în relatiile cu vestul. Asa cum interventiile imperialiste în treburile lor interne nu mai sunt posibile acolo, asa nu vor mai putea fi posibile nici în vestul Asiei.
Este posibil sa asistam la un al doilea val de decolonizare? O mai putin directa influenta politica a vestului, dar cu toate acestea, o mai mare influenta a ideilor vestice?
Desigur. În cele din urma, nu a fost anti-americanism expus în mod deschis în aceste revolutii arabe. Turcia colaboreaza, de asemenea, cu Europa, chiar daca îsi urmareste propiile interese. Personal cred ca este un lucru bun, asta pentru ca ajuta la consolidarea pacii în regiune. În Orientul Mijlociu avem nevoie de o strategie de securitate care sa nu serveasca interesele jucatorilor din afara.
Cum evaluati politicile vestului fata de revolutiile arabe?
Uniunea Europeana ar trebui sa aiba o politica mult mai independenta fata de USA decat are acum. Aceasta a fost manifestata în multe situatii, ca cea din Irak, conflictul Israelo-Palestinian, si mult mai recent, Iran. Europa trebuie sa-si urmareasca de asemenea propriile interese. Iranul va trebui atras la masa negocierilor. Politica marginalizarii si sanctionarii acestei tari a esuat. Proiectele nucleare ale Iranului sunt de neoprit si deci nu exista o solutie militara, toate lumea stie acest lucru. Uniunea Europeana este de departe un partener de dialog mai bun decat USA, pentru ca nu poarta pe umerii sai nici un pacat al istoriei. Consideratiile strategile joaca de asemenea un rol important aici. De exemplu, cum va fi transportat petrolul si gazele naturale din Afganistan în viitor. Nu ar fi mai bine sa se aduca conducta prin India, Pakistan si Iran, decat prin Rusia? De asemenea, operatiunea libiana a fost o greseala. Europa este foarte legata de lumea araba si islamica si trebuie sa admita acest lucru.
Daca operatiunea libiana a fost o greseala, ati fi preferat sa nu vedeti Europa intervenind în Libia? Chiar si daca acest lucru ar fi însemnat sa-l urmarim pe Gaddafi masacrand opozitia?
Idealul ar fi fost sa se organizeze, daca ar fi fost posibil, de la bun început, o conferinta la care sa participe deopotriva jucatorii din regiune si la care Gaddafi si opozitia sa stea împreuna la masa negocierilor. Daca ar fi existat o initiativa politica chiar de la începuturile crizei, probabil Gaddafi nu ar fi reactionat asa cum a facut-o la sfîrsit. Cand vezi ca exista si alta solutii, eziti sa- ti masacrezi propria populatie. Interventia militara, din contra, a amplificat violenta. Nu poti sa subjugi oamenii bombardandu-i si nici nu poti interveni militar pentru a crea o situatie noua. Cum credeti ca se apara regimul lui Gaddafi? El are înca cativa sustinatori, nu se reduce totul la mercenarii angajati. Ce se va întampla cu ramasitele acestui regim? Strategia diplomatica ar fi rezolvat impasul.
Este pana una-alta Libia un alt Irak pentru Vest, doar ceva mai aproape de granitele Europei?
Nimeni nu stie cu siguranta ce este acea miscare din estul Libiei. Este departe de a fi doar liberali si democrati. Sunt o multime de forte tribale, diferite, cu propriile planuri si de asemenea cu proprii lor razboinici. Al-Qaida nu se poate decat bucura de aceasta situatie, pentru ca aceste evenimente pot fi încadrate în imaginea mondiala a conflictului dintre Islam si vest. O solutie militara nu ar avea un sfarsit fericit.
Arshin Adib-Moghaddam s-a nascut într-o familie iraniana, a crescut în cea mai mare parte a vietii în Germania, iar acum preda la prestigioasa Scoala de Stiinte Orientale si Africane din cadrul Universitatii din Londra. A scris numeroase carti, cea mai recenta fiind “A Metahistory of the Clash of Civilizations” (în traducere “O meta-istorie a ciocnirilor civilizatiilor”, nu a aparut înca în limba romana) care studiaza conflictele culturale din istoria Europei, începand de la razboaiele greco-persiene, cruciade, si ajungand la actualul razboi împotriva terorismului.
Sa nu dam vina pe Primavara araba!
Strada araba“, de la Alep la Tripoli, are si altceva de facut decat sa se razboiasca pentru niste caricaturi ale profetului.
Iar au început? Au început, ce? Ciocnirea între civilizatii, „furia musulmana“, ex¬plozia lumii islamice, incapacitatea isla¬mului de a accepta spiritul critic si li¬bertatea de gandire?
Dar daca ne uitam mai atent, ce vedem? Cateva mii de manifestanti la Tu¬nis si la Benghazi, extrem de violenti, de acord, ceva mai multi la Cairo; un atentat, înca unul din lun¬ga serie a atentatelor din Afganistan, numai ca fara nicio legatura cu cele de mai sus; la Paris cateva zeci de tineri presupusi salafisti si-au ins¬talat covorasul de rugaciune în fata Am¬basadei Americane si par foarte mirati ca prezenta lor acolo nu trezeste entu¬zi¬as¬mul. Marea masa a musulmanilor ra¬ma¬ne pasiva, ba chiar indiferenta.
Si de data aceasta, între titlurile din presa si realitate se casca o prapastie care te uluieste. Si asta pentru ca opinia publica filtreaza realitatea prin sita unui cliseu de nezdruncinat: lumea musulmana este toa¬ta o apa si-un pamant, actioneaza ca lume musulmana si, atata vreme cat nu va fi atins de aripa unei reforme teologice, isla¬mul nu are nicio sansa sa intre în moder¬nitate.
Adevarul e ca protestele si forma pe care o îmbraca nu pot fi întelese decat daca desparti cele doua aspecte: religios si po¬litic. Provocarea reprezentata de insulta blasfemiatorie nu este tipica pentru islam, în timp ce violenta politica este o con¬se¬cin¬ta a procesului de schimbare care a cu-prins Orientul Mijlociu.
De la Ultima Ispita a lui Hristos, filmul lui Martin Scorsese din 1988, la Golgotha Picnic, piesa argentinianului Rodrigo Gar¬cía, jucata la Paris în 2011, trecand prin „prelucrarea“ Cinei celei de taina a lui da Vinci de catre publicitarii Marithé si Fran¬çois Girbaud, în 2005, au existat grupuri crestine care s-au mobilizat pentru a se opune (uneori violent) reprezentatiilor sau afisarii, iar Biserica Ca¬tolica a întreprins un nu¬mar de demersuri, pasnice, pentru a obtine interzicerea obiectului scandalului (de exemplu – afisul publicitar cu Cina cea de taina).
În ziua de azi, atat Biserica, cat si musulmanii constata „suferinta“ credinciosului si indignarea pe care i-o provoaca neîncetatele agre¬siuni la adresa sacrului. Asistam la o di¬sociere crescanda între comunitatile de cre¬dinciosi care refuza sa mai sufere în tacere si o cultura secularizata pentru ca¬re religia este o bizarerie sau o dovada de fanatism. Numai ca violenta aplicata Am¬basadei Americane, oricat de mi¬no¬ri¬tara, este foarte politica. Primele trei ambasade atacate sunt situate în trei tari care au ex¬perimentat „Primavara araba“ (Tunisia, Egiptul, Libia), iar singurul stat care în-cearca sa se puna în fruntea noului pro¬test, Iranul, a avut timp sa constate ca po¬zitia sa în Orientul Mijlociu a fost aproape complet dezavuata tocmai de „Primavara araba“.
Ambasadele americane nu au fost atacate de autorii „Primaverii arabe“ si nici macar de beneficiarii primelor alegeri de dupa doborarea dictaturilor, Fratii Musulmani si Ennahda (partid islamist tunisian), ci dimpotriva, tocmai de aceia care cred ca „Primavara araba“ a deturnat tarile arabe de la adevarata lor lupta si menire. Ar fi momentul ca opinia occidentala sa în¬te¬leaga ca societatile arabe sunt la fel de divizate si complexe ca si vecinele lor de la Nord.
Salafistii tunisieni refuza democratia, res¬ping o viziune nationala, oricare ar fi ea, (drapelul tunisian este pentru ei mai de¬testabil decat drapelul american) si pro¬moveaza pentru Tunisia o oumma (na¬tiune, comunitate) imaginara si militanta.
Consecinta logica este ca tot efortul lor tinde spre teroare si razboi civil. În Libia, autorii atacurilor sunt djihadistii locali, care vad ca alegerile le scapa din mana, dar nici bratul Al-Qaeda, care are multi morti de razbunat, nu trebuie pierdut din vedere.
Egiptul este un caz mai complex, deoarece o parte dintre salafisti a jucat cartea elec¬torala, ceea ce explica o violenta moderata din partea manifestantilor. Islamistii de la putere prezinta o configuratie pro¬oc¬ci¬dentala (sunt ostili Iranului si încurajeaza legaturile economice cu Occidentul), dar nu prea reusesc sa-si clarifice pozitia fata de salafisti (în Tunisia, ministrul de In-terne este un partizan al represiunii, în timp ce seful istoric al Ennahdei, Rached Ghannouchi, o respinge).
În sfarsit, „Primavara araba“ a descatusat vocea maselor, care a acoperit-o pe aceea a regimurilor: s-a dovedit ca echilibrele geostrategice, centrate pana nu de mult exclusiv pe conflictul israelo-palestinian, încep sa se clatine.
Mai nou, conflictul major este cel care opu¬ne o axa sunita (mergand de la Fratii Musulmani la saudieni si trecand prin Turcia) unei axe siite din jurul Iranului si al aliatilor lui (Hezbollahul si regimul sirian). Si astfel se face ca prima axa împartaseste, cel putin în momentul de fata, aceeasi obsesie a unui Iran nuclear cu Tel-Avivul, cu Parisul sau cu Wa¬shing¬tonul.
Este motivul pentru care Teheranul si Hezbollahul au în comun tot interesul sa mobilizeze „strada“ (araba!) împotriva Occ¬identului: ar fi o modalitate de a exer¬cita din nou leadershipul moral pe care
l-au avut pentru scurt timp dupa ultimul razboi din Liban în 2005 – de unde re¬activarea presiunii asupra lui Salman Rush¬die. Numai ca e prea tarziu: „strada ara¬ba“, de la Alep la Tripoli, are si altceva de facut decat sa se razboiasca pentru niste caricaturi ale profetului.
Psiholog Larisa Lara Dimian
Bibliografie:
Brown, L., Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Editura Tehnica, Bucuresti, 1996.
Sarbu, M.; Moise, L., Geopolitica si geostrategie, Ed. Academiei Navale “Mircea cel Batran”, Constanta, 2006.
Simileam, Vasile, Geopolitica spatiului istoric, Editura Top Forum, Bucuresti, 2009
Huntington, S., Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucuresti, 1997.
Braudel, F., Gramatica civilizatiilor, Meridiane, Bucuresti, 1994.
