Diferentele culturale între armata si societate în România
România a cunoscut o experienta de transformare profunda dupa 1989, pornind de la unul dintre cele mai dureroase regimuri comuniste, încercând sa construiasca un regim democratic si sa se integreze în cadrul unor institutii euro-atlantice, precum NATO si Uniunea Europeana. Problema democratizarii relatiilor dintre armata si societate a fost una prioritara pe agenda decidentilor politici români si a institutiilor care au asigurat asistenta pentru democratizare. Principalul motiv a fost perceptia ca armata ar fi fost un pilon al statului comunist si ar putea, oricând, sa puna mâna pe putere. O alta prezumtie a fost acea convingere occidentala neo-kantiana ca democratiile nu lupta una împotriva celeilalte, asa ca un control democratic civil asupra armatei era dezirabil în Europa de Est. Cu toate acestea, relatiile dintre armata si societatea româneasca prezinta câteva particularitati ce trebuie cunoscute înainte de prezentarea rezultatelor cercetarii, pentru a întelege mai bine contextul.
În primul rând, România nu are o traditie militarista. Cu exceptia unei scurte perioade, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, armata româna moderna s-a aflat mai mereu sub un anumit tip de control civil. În Evul Mediu, teritoriile românesti au fost ocupate fie de imperiile Otoman, Tarist ori Austro-Ungar, încât perceptia populatiei despre armata era aceea despre o armata de ocupatie. În 1859, fostul colonel Alexandu Ioan Cuza, ales Domn al Principatelor Române a pus bazele statului modern si armatei nationale moderne. În aceea perioada, Armata Româna, alaturi de Biserica Ortodoxa Româna au fost considerate doua institutii fundamentale ale construirii natiunii române. Constitutia din 1923 a introdus norme de control democratic civil, România cunoscând perioada sa de aur de unitate si dezvoltare. Cu toate acestea, sistemul democratic a fost distrus, începând cu 1938, cu dictatura regala si continuata cu dictatura lui Antonescu, urmata de dictatura comunista, pâna în 1989. Cu toate ca vorbim de o dictatura comunista, un anume tip de control civil tot exista, controlul civil subiectiv . Daca în perioada anilor 1950 armata româna era sub controlul extern al comisarilor rusi, dar si al PCR, dupa 1964 controlul civil devine mai national. În termenii ideologiei comuniste, armata româna apartinea poporului, recrutarea ofiterilor avea un sistem de discriminare pozitiva pentru cei proveniti din rândul muncitorilor, iar recrutarea soldatilor era de tip conscriptie universala, serviciul militar fiind obligatoriu. De aceea, la nivel retoric, nu putem presupune existenta unei diferente culturale mari între armata si societate si nu avem evidente empirice pentru aceasta presupozitie. Mai mult decât atât, armata este atrasa, mai evident dupa anii 1980, la munci în economia nationala. Dupa sfârsitul razboiului rece, atât revolutionarii din strada din decembrie 1989, cât si institutiile occidentale au fost interesati de construirea unor mecanisme de control democratic asupra fortelor armate, temându-se de cresterea diferentelor dintre cultura militara si cea a societatii democratice civile, în curs de cristalizare. De aceea, construirea unor mecanisme de control democratic asupra fortelor armate a devenit o prioritate pentru institutii precum OSCE, NATO sau Uniunea Europeana.
Astazi, când România a devenit membra a NATO si a fost evaluata asupra normelor de control democratic civil, este interesant sa aflam daca exista o diferenta între cultura militara si a societatii parentale. Deoarece criteriile tehnice de admitere în NATO necesitau o armata profesionista, este de asteptat ca procesul de profesionalizare a armatei sa duca la remilitarizarea culturii militare, la cresterea diferentei culturale fata de societatea româneasca.
2.1.Rezultatele unei cercetari calitative asupra unor experti. Aceasta parte a studiului are ca obiectiv prezentarea schimbarilor în relatiile dintre civili si militari de-a lungul timpului, relatiile dintre militari si populatia civila, dar si cele cu politicienii, precum si alte câteva aspecte ale relatiilor dintre civili si militari în viziunea elitelor actuale. Datele au fost culese prin interviuri semistructurate cu urmatorii experti:
• 2 membri ai Parlamentului, din comisiile de aparare;
• 2 generali, unul în rezerva, iar celalalt angajat ca expert
civil la un institut de cercetare;
• 2 universitari, unul doar profesor, celalalt fiind o
femeie, director de think-tank;
• 2 jurnalisti de la cotidiane nationale, specializati pe
aparare;
• un civil de rang înalt din MApN;
• un manager de think-tank.
2.1.a. Relatia dintre armata si societate. Aceasta sectiune va prezenta diverse tensiuni din trecut si din prezent si cauzele lor. A existat un consens relativ ca, în cazul României, nu putem discuta de tensiuni prea mari ci, mai degraba, de diferente de opinie, viziune, culturale, abordari sau diferente de întelegere a modului cum s-ar rezolva anumite probleme. Principalele probleme din trecut erau legate de problema recrutarii, natura informatiilor (ce este secret?), rigorile disciplinei militare, discriminari între salariile ofiterilor si ale functionarilor publici civili, conditiile de trai din cazarmi, implicarea unor militari în politica, vacuumul legislativ legat de militarii angajati pe baza de contract sau de constrângerile bugetare.
Problemele ce genereaza tensiuni astazi sunt cele legate de: respingerea drepturilor de asociere ale militarilor activi, pensii si salarii neechilibrate, mai ales dintre veniturile militarilor din tara si cei ce efectueaza misiuni externe, serviciul militar obligatoriu si alocarile bugetare. Unele dintre cauzele principale ale tensiunilor sunt: diferentele de viziune dintre diversele ministere sau agentii cu privire la serviciul voluntar/obligatoriu, prioritatile bugetare, implicarea militarilor în politica, atitudinea tinerei generatii referitoare la serviciul militar, problemele de comunicare, lipsa de cultura de securitate si instruire a civililor ce ocupa functii politice, promovarea discretionara a diversilor militari.
Cea mai interesanta explicatie asupra cauzelor tensiunilor a oferit-o expertul civil din MApN, care considera ca generatia veche de ofiteri nu întelege mediul politic international actual si are o abordare prea închisa si nationalista. Acest lucru este necesar a fi discutat când verificam diferentele culturale dintre civili si militari în privinta perceptiei amenintarilor externe sau misiunile armatei. Nu au fost multi dintre cei intervievati care au mentionat problema încrederii în institutii, dar cei care au facut-o considera ca armata este una dintre institutiile în care populatia are cea mai mare încredere.
2.1.b. Armata si opinia publica. Scopul acestei sectiuni a fost de a investiga oportunitatea ca militarii sa-si exprime opiniile în mass-media, consecintele exprimarii opiniilor, atitudinea cetatenilor fata de militari si gradul lor de informare privind problemele militare. Si aici este un consens relativ ca militarii si-au putut exprima punctele de vedere în mass-media, ca erau mai activi în dezbateri în anii 1990. Acum, când exista norme si mecanisme de PR, militarii urmeaza procedurile legale. Situatia a fost foarte bine exprimata de un parlamentar care considera: „…eu cred ca lor (ofiterilor)
nu le lipseste posibilitatea de a-si exprima public opinia. Faptul ca si-o exprima foarte rar se datoreaza retinerii proprii…Aceasta retinere poate fi atribuita educatiei lor întrun
sistem ierarhic închis”. O opinie similara a exprimat-o si un jurnalist.
În privinta consecintelor exprimarii opiniilor, majoritatea intervievatilor nu si-au amintit nici o situatie deosebita creata de exprimarea unor opinii de catre militari. Totusi, un general în rezerva, un jurnalist si un parlamentar au mentionat situatia din anul 2000, când seful SMG Chelaru si-a exprimat câteva opinii contrariante, care l-au facut sa-si ceara demisia. Problema nu a fost însa de interdictie a dreptului la exprimare, ci proferarea unor opinii, teorii conspirationiste, fara a aduce probe. De asemenea, el a sprijinit implicarea unor militari în campania electorala, ceea ce contravenea Constitutiei.
În privinta atitudinii cetatenilor fata de fortele armate, toti intervievatii au fost de acord ca populatia are o atitudine pozitiva fata de ele, armata fiind una dintre cele mai de încredere institutii. În privinta atitudinii presei, parerile sunt împartite. Majoritatea considera ca media au o atitudine pozitiva, în general, dar exista si opinii contrare. De exemplu, generalul în rezerva a împartit jurnalistii în trei categorii: cei seriosi, ce fac analize pertinente, cei neutri si cei de tip tabloid, interesati doar de scandal.
2.1.c. Principalele probleme de securitate. Aceasta parte a studiului se refera la probleme de securitate si aparare precum: misiunile armatei, bugetul apararii si amenintarile la adresa securitatii nationale. Au fost prezentate mai multe puncte de vedere despre misiunile armatei, dar cel mai des a fost invocata misiunea traditionala de aparare a teritoriului. În problema misiunilor armatei se poate observa ca diferenta de opinie a specialistilor civili si militari este destul de mare, ceea ce confirma si rezultatele chestionarului administrat studentilor. Un general în rezerva considera ca „…Principalele
misiuni ale armatei în viziunea politicienilor sunt: mentinerea pacii, contributia la integrarea euro-atlantica a României, în actiuni de urgente civile, apararea teritoriului într-un cadru de aparare colectiva, gen articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic. În viziunea militarilor, principalele misiuni ale armatei ar trebui sa fie: apararea patriei, participarea la apararea colectiva, misiuni altele decât cele prevazute de articolul 5 mentionat si urgente civile”.
Similar, un profesor considera ca politicienii se bazeaza pe armata pentru a prezerva ordinea publica, ca instrument de negociere internationala, în timp ce militarii considera armata ca un instrument pentru prezervarea independentei si integritatii teritoriale si ca instrument de proiectare a intereselor nationale în lume, în cadrul NATO. Putini au fost cei care au abordat problema bugetului, dar cei care au facut-o considera ca tensiunile generate de alocatiile bugetare sunt normale într-o democratie. Un parlamentar chiar considera ca „..poporul român a îndurat cu curaj cheltuielile militare…”.
2.1.d. Relatia dintre armata si sistemul politic. Scopul principal al acestei sectiuni a fost de a investiga existenta si mecanismul de control al fortelor armate, modul în care sunt luate deciziile si care este mecanismul de decizie, în particular atunci când sunt trimise trupe în misiuni internationale. Totii expertii si-au exprimat punctul de vedere ca prevederile legale si mecanismele de control politic civil au fost instituite în România. Controlul politic este efectuat de Parlament, Guvern si Presedinte, în calitate de comandant suprem al fortelor armate. Totusi exista pareri divergente privind functio nalitatea acestor mecanisme. Prin urmare:
• un general în rezerva considera ca Guvernul controleaza fortele armate, dar SMG are propriile mecanisme de control al programelor de instruire; el propune masuri de îmbunatatire a legislatiei si de profesionalizare a civililor care au atributiuni de control; celalalt general propune acelasi tip de masuri pentru profesionalizarea civililor.
• Managerul civil a pus în evidenta rolul asistentei occidentale în implementarea controlului democratic civil si propune luarea de masuri pentru profesionalizarea civililor.
• Mai multi experti au propus masuri pentru profesionalizarea membrilor comisiilor parlamentare de control, dar si a staff-ului acestora.
• Un expert civil considera ca mecanismul de control este imperfect daca partidul de guvernamânt controleaza atât MApN, comisiile parlamentare si posturile executive si propune o abordare depolitizata si mai profesionala.
• Un alt universitar propune dezvoltarea unei comunitati de informatii pentru civilii care lucreaza cu probleme de aparare si securitate nationala.
• Un parlamentar a mentionat ca mecanismul de control parlamentar asupra achizitiilor militare nu functioneaza corect.
În privinta mecanismelor de decizie politico-militara, majoritatea celor intervievati considera ca initiativa militarilor nu este descurajata, dar cuvântul final în probleme de buget sau operatiuni de mentinere a pacii îl au politicienii. Generalul în rezerva nu este de acord cu termenii de responsabilitate împartasita sau suprematie civila în problema deciziilor politico-militare si propune termenul de responsabilitati binestabilite. Decizia de trimitere a trupelor în misiuni în afara granitelor este formulata de Guvern, Ministerul Apararii evalueaza costurile si oportunitatile si face o propunere catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii care, sub supervizarea Presedintelui, ia decizia finala.
În concluzia cercetarii expertilor se poate observa ca opiniile elitelor au fost destul de convergente asupra relatiilor dintre armata si societate. Majoritatea expertilor au afirmat ca nu putem vorbi de conflicte sau tensiuni între civili si militari ci, mai degraba de viziuni sau abordari diferite. Problemele de divergenta, precum sistemul de recrutare, diferentele de venituri, alocarile bugetare, disciplina si dreptul militarilor activi la asociere. Majoritatea intervievatilor sunt de acord ca armata are o imagine pozitiva atât în mass-media, cât si în fata opiniei publice.
Exista opinii diverse legate de diferenta dintre perceptia militarilor si civililor asupra misiunilor armatei. În privinta controlului democratic civil exista o parere comuna ca normele si mecanismele de control democratic civil sunt instituite, dar sunt câteva puncte divergente despre modul în care ar trebui perfectionate mecanismele acestui control.
CONCLUZII
Cea mai mare magnitudine în problema diferentei culturale dintre militari si civili este pusa în evidenta în legatura cu urmatoarele chestiuni:
• În timp ce studentii militari sunt predominant materialisti, favorizând orientarea nationala si catre problemele de politica interna, studentii civili sunt postmaterialisti, favorizeaza valorile liberale si implicarea publicului în luarea deciziilor;
62• Militarii sunt sustinatori ai acordarii de ajutor tarilor subdezvolate, mentinerii pacii si luptei împotriva terorismului, propun o crestere a cheltuielilor de aparare
si doresc un mai mare rol pentru armata în societate;
• În privinta serviciului obligatoriu vs. serviciu voluntar, militarii sunt de acord cu orice tip de serviciu national, în timp ce civilii favorizeaza serviciul voluntar; ambele categorii considera însa ca serviciul voluntar ar fi mai potrivit noilor misiuni ale armatei;
• Cea mai profunda diferenta este legata de posibilele misiuni ale armatei, studentii militari favorizând „apararea patriei”, „trimiterea de trupe în misiuni internationale”, „misiuni de mentinere a pacii” sau de „impunere a pacii” mai mult decât studentii civili;
diferenta este confirmata si de raspunsurile expertilor.
Concluzia finala este ca exista o diferenta între cultura militara si cea a societatii românesti, în special în privinta unor probleme precum rolul patriotismului, al disciplinei în educatie, obiectivele de politica externa si de securitate, imaginea profesiei militare si serviciul militar obligatoriu. Totusi, diferenta nu este asa de îngrijoratoare încât sa reprezinte o tendinta de „militarizare” a societatii. Dimpotriva, anumiti experti considera ca institutiile controlului democratic civil, masurile pentru profesionalizarea armatei pentru a o face compatibila cu NATO poate reprezenta un risc de „civilire” a armatei. Un mare risc este totusi cel al considerarii politicienilor ca nereprezentativi pentru societate, neîmpartasind aceleasi valori si necunoscatori ai problemelor militare.
Bibliografie:
Balle Francis, „Comunicarea“, în Boudon Raymond (coordonator), Tratat de
sociologie, trad. de Delia Vasiliu si Anca Ene, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997.
Boudon Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997.
Marica M. Cultura organizational militara, Constanta 2001