Atasamentul în constelatia familiei în divort

Atașamentul în constelația familiei în divorț

Dacă putem vorbi despre o nevoie reală, fundamentală, în cazul membrilor familiilor care au trecut sau trec printr-o situație de divorț, atunci această nevoie este, cu siguranță, de suport emoțional. În special în cazul copiilor, destrămarea familiei este, fără doar și poate, destrămarea unui întreg univers existențial, o situație de derivă afectivă care poate genera rupturi esențiale în personalitatea copilului, cu repercusiuni pe parcursul întregii vieți. De modul în care adulții, părinții, gestionează această situație (cu maturitate sau nu) depinde măsura în care copilul se restructurează într-o manieră adaptativă sau manifestă disfuncții pe termen mediu și lung.
În contextul situației de divorț acordăm o atenție specială conceptului de atașament deoarece, în relația dintre copil și părinți, liantul de bază este atașamentul și, din perspectiva perturbării acestei funcții emoționale apare riscul dezvoltării unei tulburări. Prin urmare, înțelegerea acestui concept esențial în dezvoltarea umană de către părinți, atât cu privire la structurarea personalității copilului, cât și cu privire la propriile trăiri și maniere de raportare la relațiile semnificative, poate decide traiectoria relațională ulterioară.
Atașamentul, înțeles ca nevoie fundamentală a tuturor ființelor umane (și nu numai) de a forma și întreține legături emoționale puternice cu alte ființe, este, dincolo de orice conceptualizare, o nevoie fundamentală de a iubi și a fi iubit, de a se simți în siguranță în relația semnificativă cu ceilalți. Direcția fundamentală în care se formează stilul individual de atașament, este prescrisă de către relația copilului cu mama (sau persoana primară de îngrijire). Ulterior, pornind de la această bază, stilul individual de atașament capătă rolul stilului relațional. Prin urmare, de modul în care un copil învață să iubească depinde modul în care copilul devenit adult trăiește în relațiile sale semnificative.
Putem afirma, în speță, că orice relație semnificativă capătă caracteristicile stilurilor de atașament ale persoanelor implicate în această relație. Obținem astfel, la un nivel superficial, relații stabile, relații marcate de teamă de abandon sau separare, relații dezorganizate, relații ambivalente, marcate de binomul iubire-ură, relații de dependență sau relații care se rup pentru a intra în alte relații care se rup, perpetuând un tipar relațional caracteristic. Într-un alt registru, putem considera că relațiile sunt scenarii, iar cei implicați în ele sunt actori care joacă roluri învățate. Singura diferență între teatrul real și cel imaginar constă în faptul că actorul se identifică în totalitate cu rolul pe care-l joacă, fiind singurul cunoscut, moment în care scenariul devine, dintr-un simplu scenariu, un scenariu de viață și relații.
Începând cu anii 80, au luat amploare și s-au dezvoltat dovezile privind rolul atașamentului în formarea personalității. Din punct de vedere istoric, teoria atașamentului s-a dezvoltat din teoria psihanalitică a relațiilor de obiect, utilizând, totodată, concepte din teoria evoluționistă, etologie, teoria controlului și teoria cognitivă . Inițial, rolul acestor cercetări a fost unul de ordin explicativ, vizând clarificarea anumitor tipare de comportament, specifice nu doar bebelușilor și copiilor mici, ci și adolescenților și adulților. Anterior, comportamentul relațional era clasificat în termenii dependenței și ai dependenței excesive în relație.
Notabil în acest sens este experimentul „Strange Situation Procedure” , care constă în studiul comportamentului copilului mic în situația controlată de a fi lăsat în prezența unor persoane străine într-o încăpere și modul în care acesta relaționează cu mama, la întoarcerea sa, reacțiile fiind determinante pentru stabilirea tipului individual de atașament.
Teoria atașamentului postulează faptul că tendința de a crea legături emoționale intime interindividuale este unul dintre elementele fundamentale ale naturii umane, existent în forma germinală încă de la naștere. În prima etapă a vieții, sensul acestor legături este dat de relația bebelușului cu părinții, sau înlocuitorii acestora, care au rolul funcțional și emoțional de protectori, furnizori de sprijin și resurse pentru nevoile primare. Cu alte cuvinte, într-o primă etapă, supraviețuirea bebelușului depinde în totalitate de aceste persoane care îi asigură în primul rând protecția. Copilul dezvoltă, astfel, în funcție de maniera de răspuns a persoanelor semnificative, o bază sigură de atașament în relațiile intime sau o manieră disfuncțională de raportare.
Ulterior, în anii de explorare, acest comportament devine vizibil, prin libertatea de mișcare pe care o manifestă copilul. Explorarea mediului și intrarea în relație cu ceilalți, nesemnificativi, este un alt indicator al modului în care s-a structurat atașamentul, în sensul în care, un copil care se simte în siguranță în legătură cu disponibilitatea și capacitatea de protecție a adulților va explora mediul într-un mod relaxat, îndepărtându-se de figura de atașament fără a resimți anxietate în legătură cu asta. La polul opus, un copil atașat nesigur va evita situațiile care îl îndepărtează de figura de atașament, iar în cazul în care acest lucru este inevitabil, va manifesta comportamente și emoții dezadaptative.
În acest mod ia naștere, în cercetările lui Ainsworth, conceptul de bază de siguranță care, odată structurată într-un anume fel, va funcționa întreaga viață ca și cadru general de manifestare individuală în relații semnificative, intime.

Familie, predeterminare, mediu și tip de atașament – o constelație a personalității

Apariția domeniului neurobiologiei interpersonale, aflat la confluența dintre domeniul neurobiologiei și cel al psihologiei dezvoltării, asociat cu teoriile atașamentului, permite noi conceptualizări de ordin științific legate de modul în care se structurează și perpetuează un anumit tip de atașament. Abordarea reprezintă un cadru de referință pentru înțelegerea modului în care sunt integrate experiențele părinte-copil în structura personalității celui din urmă. Prin modul lor de a interacționa cu propriii copii, părinții influențează parcursul relațional ulterior al copiilor, setându-se, astfel, un scenariu familial al atașamentului. Relația, înțeleasă ca tipar mental de interacțiune, este modelată atât de comunicarea socială, cât și de sistemul nervos. De modul în care ne simbolizăm lumea depinde modalitatea în care percepem realitatea. La un nou-născut, dezvoltarea creierului depinde atât de informația genetică, cât și de experiențele de viață; puse împreună, acestea dau naștere modului în care copilul își simbolizează lumea și își formează percepția asupra realității. Astfel, experiențele primare vor juca un rol esențial în determinarea caracteristicilor unice ale conexiunilor cerebrale aflate în formare . Raportarea adulților la noul-născut duce la dezvoltarea, în plan mental, a unor instrumente esențiale pentru supraviețuire. Buna dezvoltare a proceselor mentale depinde în mare măsură de tipurile de experiențe primare ale bebelușului.
Un rol deosebit de important în dezvoltarea stilului personalității și al interacțiunii îl joacă procesul memoriei. Astfel, la nivelul conexiunilor neuronale, experiențele trăite structurează creierul pe toată durata vieții, dând naștere unor procese asociative care modelează comportamentul uman. Cu alte cuvinte, modul în care este tratat un copil în relație cu persoanele semnificative determină modul în care se formează personalitatea sa și maniera în care acesta va relaționa de-a lungul vieții. În funcție de tipul de memorie predominant pe anumite arii ale dezvoltării, experiențele trăite determină răspunsuri automate în diverse situații. La naștere (după unele studii chiar înainte de naștere) și în primii ani de viață, copilul are la dispoziție circuitele neuronale ale memoriei implicite (inconștiente), acea formă a memoriei care operează fără intervenție conștientă și care facilitează internalizarea experiențelor trăite ca tipare mentale care determină răspunsuri automate. În plus, în această perioadă copilul nu dispune de filtre cognitive de procesare a informațiilor, ceea ce determină integrarea experiențelor trăite ca reprezentând starea de normalitate, indiferent cum anume sunt aceste experiențe sub aspectul polarității pozitiv-negativ. Ulterior, între 3 și 5 ani apare memoria explicită autobiografică, odată cu apariția și consolidarea limbajului, după unii cercetători, care permite stocarea conștientă a amintirilor prin intermediul existenței unui cod designativ (nu putem descrie ceea ce nu înțelegem). Prin urmare, experiențele legate de relația primară cu persoanele semnificative sunt stocate în memoria implicită și devin coduri relaționale care scapă controlului conștient. Concluzionând, genele și experiența de viață conlucrează pentru a determina ceea ce copiii devin, experiențele de atașament reprezentând, din acest punct de vedere, un fundament al personalității ulterioare.
Atașamentul sigur este creat atunci când experiențele primare de legătură includ un proces de aliniere la nevoile copilului. Prin prezența constantă a mamei, copilul înțelege că mediul înconjurător este sigur și disponibil să îi asigure supraviețuirea. Frustrările sunt suportabile, iar conexiunea mamă-copil este una adecvată. Tiparul mental care se dezvoltă în mod implicit (inconștient) este unul de siguranță în relație, bază ulterioară pentru explorare liberă și dezvoltare armonioasă. Viitorul adult va fi capabil să intre în mod asumat în relații și nu se va simți amenințat atunci când relația se termină. Va putea face față frustrărilor și se va simți bine, atât în relație, cât și în afara acesteia, la fel cum, în copilărie, își permitea îndepărtarea de mamă fără a se teme de dispariție sau abandon. Comunicarea în relație este funcțională, adaptată, non-manipulatorie. „Sunt în siguranță atât în, cât și în afara relației” devine dictonul central al stilului de atașament sigur.
Atașamentul nesigur evitant apare în condițiile indisponibilității parentale și al respingerii repetate. Copilul atașat evitant trăiește experiențe de rejecție și non-capacitate suportivă a persoanei semnificative. Tiparul mental se dezvoltă de pe principiile evitării apropierii și intimității în relații, atitudinea centrală fiind una de predicție a respingerii. Pentru a evita o nouă respingere, preferă să nu se implice. Neimplicându-se, se izolează, confirmându-și la nesfârșit scenariul de respingere. Comportamentul relațional devine unul de izolare și neîncredere, suspiciune în cazul în care celălalt se arată disponibil. „Nu poți avea încredere în relații, celorlalți nu le pasă” este principiul relațional de bază al adultului atașat evitant.
Atașamentul nesigur ambivalent provine din ambivalența relațională a părinților. Suportul, comunicarea și conexiunea sunt discontinue. Părinții sunt lipsiți de constanță în interacțiune, când disponibili, când absenți, intruzivi sau indiferenți. Dezorientat, copilul dezvoltă tendința spre anxietate și nesiguranță. Se teme de abandon, iar separarea este trăită dramatic, angoasant. Adultul atașat ambivalent, este inconstant relațional – pe de o parte se agață, din cauza fricii de a fi părăsit, pe de altă parte se distanțează emoțional, pentru a preveni durerea provocată de un potențial abandon. Afectiv, relațiile sunt trăite cu o doză considerabilă de anxietate (uneori paroxistică) ce provoacă comportamente dependente, care uneori ajung să provoace în celălalt tocmai reacția de respingere de care se teme atât de mult adultul atașat ambivalent.
Atașamentul dezorganizat are la bază experiențe parentale haotice, excesive, terorizante, puternic inconstante. Copilul este scindat între tendința naturală de a căuta proximitatea pentru a se simți în siguranță și răspunsul amenințător emoțional sau fizic. Prin urmare, tocmai furnizorul de siguranță pune în pericol siguranța copilului. În atare situație, copilul se află într-un paradox biologic, fără resurse de rezolvare, trăind un sentiment de „frică fără soluții” . Este un tip de atașament care se formează in special la copiii care suportă abuzuri din partea părinților, comportament de altfel incompatibil cu rolul biologic și emoțional parental. Se produce, astfel, o integrare neuronală deficitară, provocând dificultăți în reglarea emoțiilor, un comportament dezorganizat, inadaptare socială, tendința spre violență și agresivitate. Adultul cu atașament dezorganizat are un comportament relațional destructurat și haotic, intră adesea în relații abuzive și rămâne în ele din cauza sentimentului familiar de nesiguranță sau este abuziv în relații. La rândul lor, acești adulți, în cazul în care nu își înțeleg și vindecă traumele, creează la propriii copii un tip de atașament dezorganizat.

Atașamentul ca moștenire transgeneratională
Teoria transmiterii transgeneraționale, înțeleasă ca inconștient familial și importanța sa în dinamica de viață și relațională a unei persoane poate fi una dintre cheile care ne permit accesul către înțelegerea și vindecarea unei întregi istorii de atașament perturbat. Conform acestei teorii, există tendința psihologică de a repeta patternurile disfuncționale de comportament emoțional în generații succesive, în mod inconștient, generând ceea ce se numește patologia de transmisie transgenerațională .
Revenind la ceea ce am analizat anterior, tiparul primordial de atașament se structurează în relația primară cu persoanele de îngrijire (mama sau substitut), fiind stocat ca tipar mental în memoria implicită, inconștientă. Prin urmare, experiența de atașament care prescrie relațiile semnificative ulterioare este una inconștientă, manifestată în mod automat. Mai mult decât atât, la nivelul manifestării de rol parental, o persoană nu poate duce mai departe altceva decât ceea ce a internalizat ca mod de raportare în relație semnificativă. Cu alte cuvinte, modul în care o femeie va manifesta rolul de mamă depinde de experiențele primare de bebeluș în relație cu mama proprie sau substitutul matern. Ceea ce duce la o repetare inconștientă, succesivă, a unui tip predominant de atașament, de-a lungul arborelui genealogic, care se transformă într-un scenariu familial inconștient al iubirii. Simbolic, acest scenariu capătă aspectul unui destin emoțional familial, care se perpetuează generație după generație. Putem iubi doar în felul în care am învățat că este iubirea, căci acel set de comportamente specifice au fost semnificate la nivel mental-emoțional drept iubire, prin intermediul procesului asociativ neuronal. Aplicam, în jocul relațional, acele reguli pe care le cunoaștem pentru a ajunge la rezultatele care ni se par, prin prisma scenariului nostru de viață, cele de așteptat. Câtă vreme cauzele procesului rămân stocate în memoria inconștientă, ceea ce se întâmplă în relații capătă aspectul unei fatalități destinale inevitabile, repetitive, care trasează drumul fiecărei relații semnificative.

Autori: Armand Veleanovici & Gabriela Dumitriu
Asociatia ExpertPSY

Acest articol face parte din lucrarea “Evaluare, Expertiză, Intervenție Psihologică în situații de divorț”, aparută la Editura ȘTEF (Autori: psih. Armand Veleanovici, PhD și psih. Gabriela Dumitriu, MA).
Detalii: https://www.expertpsy.ro/wordpress/index.php/2015/09/29/lansarea-lucrarii-evaluare-expertiza-interventie-psihologica-in-situatii-de-divort/