Relația tată-fiică, relația mamă-fiică
Părinții reprezintă primele persoane relevante din viața copilului. Aceștia își pun amprenta decisiv asupra dezvoltării ulterioare a copilului prin personalitatea lor, prin modul în care relaționează între ei și cu copilul, prin stilul de atașament, pentru a oferi doar câteva exemple. Așadar, de-a lungul timpului, numeroși psihologi și-au îndreptat atenția asupra relațiilor parentale. Acest articol se focalizează asupra relațiilor tată-fiică și mamă-fiică, încercând să sublinieze câteva aspecte importante, să evidențieze eventuale asemănări și deosebiri și, în special să reliefeze importanța acestor relații asupra viitorului adult.
Să luăm în primul rând relația dintre o fată și mama sa. Relațiile dintre mame și fiice sunt relații de lungă durată care au potențialul de a influența dezvoltarea adultului în diferite moduri. Studiile realizate denotă faptul că și în prezent, deși lucrurile au mai evoluat, mamele petrec încă mai mult timp cu copiii, au o relație mai apropiată cu aceștia și primesc mai multe informații despre viața lor decât tații. Între mame și fiice există cel mai ridicat nivel de încredere în ceea ce privește destăinuirile reciproce în cadrul familiei. Mamele reprezintă pentru fiicele lor primii profesori, primii consilieri și le oferă suportul emoțional de care au nevoie. În ce privește diferența dintre fiice și fii, analizele relevă faptul că, mai adesea, mamele percep fiicele și nu fii ca fiind o parte din ele, o extensie a lor.
Rastogi (2002) a definit cele trei dimensiuni implicate în relația mamă-fiică, dimensiuni considerate a fi valide intercultural: conexiunea (abilitatea de a împărtăși gândurile și sentimentele precum și capacitatea de a face sacrificii în cadrul relației), interdependența (comportamentul de urmare a sfaturilor, de căutare de ajutor în situații dificile dar și libertatea de a lua propriile decizii) și încrederea în ierarhie (prezumția că mamele știu mai bine mersul lucrurilor decât fiicele lor datorită vârstei mai înaintate și experienței acumulate). Acești trei factori sunt corelați cu indicatori ai stării de bine: stima de sine și satisfacția cu viața. Mai specific, este mai probabil ca o fată să aibă mai multă încredere în sine și o satisfacție cu viața mai ridicată dacă simte că are o conexiune adecvată în relația cu mama, dacă se simte interdependentă cu aceasta și dacă are încredere în ierarhia din cadrul familiei.
Modelul mamei are un efect important asupra modului în care fiica lor se va percepe și asupra stimei de sine a acesteia. Între 6 și 12 ani, fiicele privesc mamele ca pe un idol, o imagine perfectă a ceea ce și ele își doresc să devină în viitor. Stima de sine a fetelor, percepția asupra rolului în viață și satisfacția cu viața au fost corelate semnificativ cu relația pe care acestea o au cu mamele, cu percepția pe care o au asupra mamelor (dacă mama este percepută ca o ființă iubitoare, care o acceptă și nu demonstrează ostilitate).
O relație defectuoasă cu mama poate avea efecte negative de durată asupra dezvoltării fetei. Hendrika Freud (1997) vorbește depre iluzia simbiozei, făcând referire la o tulburare care împiedică procesul normal de maturizare. Când o asemenea legătură între mamă și fiică rămâne intactă pentru toată viața, nu mai rămâne loc pentru independență și pentru crearea altor relații. La polul opus, separarea totală de mamă este la fel de nesănătoasă. În circumstanțe ideale, fiica se desprinde parțial de mamă, fiind astfel capabilă să-și definească propria identitate dar continuând să-și vadă mama ca pe un model.
Deși mai puțin studiată, relația dintre o fiică și tatăl ei este la fel de importantă precum cea dintre mamă și fiică. Relația tată-fiică a fost asociată cu influențe psiho-sociale importante în dezvoltarea femeilor și în procesul de maturizare. Spre exemplu, o relație pozitivă între tată și fiică duce la rezultate academice mai bune și la o implicare crescută în timp ce o relație conflictuală poate fi asociată cu simptome depresive, cu o imagine de sine scăzută, sau cu simptomatologie asociată unor tulburări de alimentație.
Un aspect foarte important în relația tată-fiică este oferit de apropierea emoțională dintre cei doi. Există anumite momente cheie care, din punctul de vedere al fiicei sau al tatălui, au un efect semnificativ asupra apropierii percepute în relație. Astfel, fetele menționează următoarele: participarea la activități împreună, căsătoria, distanța fizică, împrietenirea cu tatăl odată cu maturizarea, apariția copiilor (nepoților), divorțul părinților, dezvoltarea prieteniilor, reclamarea independenței, adolescența, crizele familiale, independența financiară, suportul financiar, începerea școlii generale. Tații menționează următoarele evenimente ca fiind esențiale în relația tată-fiică: participarea la activități împreună, căsătoria fiicei, momentul când fiica începe să iasă la întâlniri, reclamarea independenței, distanța fizică, dezvoltarea unor prietenii, începerea școlii generale, împrietenirea dintre cei doi odată cu maturizarea fiicei, independența financiară, apariția nepoților, absolvirea liceului, adolescența, divorțul, unele decizii greșite ale fiicei.
Secunda (1992) susținea că tații au un impact profund asupra alegerilor romantice și sexuale ale fiicelor lor precum și asupra modului în care relațiile lor evoluează. Fetele care nu sunt mulțumite de comunicarea cu tații lor sunt mai predispuse să se implice în relații negative cu cei din jur, să aibă experiențe romantice neplăcute și să facă alegeri de viață neinspirate sau periculoase. Tații au un impact considerabil asupra abilității fiicelor lor de a avea încredere, de a relaționa sănătos și de a se bucura de compania unor bărbați în viața lor.
Fetele care au o relație pozitivă cu tații lor sunt de obicei mai încrezătoare în forțele proprii, se bazează pe propriile puteri și au mai mult succes la școală și în carieră decât cele care au o relație negativă cu tații lor. De asemenea, fetele care au avut o relație slabă calitativ cu tații în copilărie au demonstrat o preferință pentru masculinitate mai scăzută. Aceste rezultate susțin ideea conform căreia stresul din familie în copilărie este asociat cu o abilitate redusă de a căuta parteneri și, prin urmare, o preferință pentru bărbați mai puțin masculini.
Draper și Harpending (1982) au înaintat ideea că absența tatălui din viața fiicei în perioada copilăriei este asociată cu o schimbare în dezvoltarea abordării relațiilor astfel că fetele aflate în această situație dezvoltă o strategie relațională de investiție minimă. În plan opus, fetele în copilăria cărora a fost prezentă figura paternă vor dezvolta o abordare bazată pe legături stabile și un nivel ridicat de investiție (strategia de termen lung).
Victoria Secunda afirma în cartea sa din 1992, „Women and their Fathers: The Sexual and Romantic Impact of the First Man in Your Life”, că femeile care nu primesc afirmarea de care au nevoie din partea taților lor dezvoltă o tendință de a relaționa cu bărbații pe care îi întâlnesc într-un mod similar: au o nevoie disperată de intimitate dar, în același timp, nu reușesc să creadă că bărbații pot fi de încredere și, prin urmare, sunt tot timpul în gardă.
Atitudinile negative ale taților au fost asociate semnificativ cu tulburările de alimentație și cu simptomele negative. Se vorbește în general despre două tipuri de relații tată-fiică: „afectuoasă și binevoitoare” și „foarte protectivă și evitantă”. Fetele din cea din urmă tipologie de relație cu tații lor au evidențiat nivele mai mari de abținere de la alimentație, mai multe îngrijorări cu privire la alimentație, forma lor fizică și aspectul, precum și nivele mai ridicate de depresie.
În pofida tuturor acestor studii care dovedesc impactul pe care relația dintre tată și fiică îl are în numeroase zone ale vieții acesteia din urmă, foarte mulți tați nu sunt conștienți de acest lucru. Astfel, într-un studiu realizat în 2004, doar o treime din tații implicați în cercetare consideră că implicarea lor activă în viața fiicei lor poate avea un rol vital în sănătatea și starea de bine a acesteia (Roper Poll, 2004). De asemenea, mulți tați susțin că nu simt că joacă un rol la fel de important în viața fiicelor lor precum în cea a fiilor. În consecință, aceștia petrec mai mult timp cu fii, vorbesc mai mult cu aceștia, se implică mai mult în problemele lor, le dau mai multe sfaturi.
După cum am văzut, atât relația fiicei cu tatăl cât și cea cu mama au efecte considerabile asupra dezvoltării și maturizării acesteia. Unii cercetători au încercat să descopere diferențe între cele două tipuri de relaționare. Astfel, Rohner și Veneziano (2001) susțin că variabilitatea din comportamentul unui copil este mai puternic asociată cu tipul de tată decât cu tipul de mamă. În plus, pe perioada adolescenței, fetele au mai puține dispute cu tații lor decât cu mamele lor și descriu relația cu tatăl ca fiind mai puțin competitivă și mai afectuoasă decât relația cu mama. În ceea ce privește efectele divorțului părinților, studiile evidențiază că relația fiică-tată este mai afectată decât relația fiu-tată. Însă, un alt studiu susține că atunci când părinții divorțează sau relația lor nu funcționează cum ar trebui, fetele au tendința de a se întoarce împotriva tatălui și de a forma o alianță cu mama.
Așadar, informațiile prezentate demonstrează că ambele tipuri de relație parentală au efecte importante în dezvoltarea unei fete. Părinții ar trebui să se implice în relația cu fiica lor, să fie ambii alături de ea, să stabilească cu aceasta canale de comunicare astfel încât ea să simtă că poate discuta cu ei despre problemele sale. Acest lucru se poate dovedi problematic mai ales în perioada adolescenței. Sarcina psihologică a adolescenței este devenirea unui sine independent, propria persoană. Astfel, adolescența este o fază în care relația cu anturajul înlocuiește treptat relația cu părinții. Totuși, părinții trebuie să îi ofere fetei spațiul necesar dezvoltării propriei individualității, având grijă să o asigure că îi sunt alături și că poate conta pe ei.
Dacă dorești să citești mai mult despre asta:
Horesh, N., Sommerfeld, E., Wolf, M., Zubery, E. , & Zalsman, G. (2014). Father-daughter relationship and the severity of eating disorders. European Psychiatry, 30(1)
Secunda, V. (1992). Women and Their Fathers: The Sexual and Romantic Impact of the First Man in Your Life. Delacorte Press (New York)
Barrett, E.L., & Morman, M.T. (2006). Turning Points of Closeness in the Father/Daughter Relationship. Human Comunication, 15(4), 241-259
Rohner, R., & Veneziano, R. (2001). The importance of father love: History and contemporary evidence. Review of General Psychology, 5, 228-236
Freud, H. (1997). Electra vs. Oedipus. The Drama of the Mother-Daughter Relationship, Routledge (New York)
Nielsen, L. (2007). College Daughters’ Relationships with Their Fathers: A 15 year study. College Student Journal, 41(1), 112-123
Onayli, S., & Erdur-Baker, O. (2013). Mother-Daughter Relationship’s links to Daughter’s Self-Esteem and Life Satisfaction. Turkish Psychological Counseling and Guidance Journal, 5(40), 167-175
Boothroyd, L.G., & Perrett, D.I. (2008). Father absence, parent-daughter relationships and partner preferences. Journal of Evolutionary Psychology, 6(3), 187-205
Draper, P., & Harpending, H. (1982). Father absence and reproductive strategy- An evolutionary perspective. Journal of Anthropological Research, 38, 255-278
Rastogi, M. (2002). The Mother-Adult Daughter Questionnaire (MAD): Developing a culturally sensitive instrument. The Family Journal: Counseling and Therapy for Couples and Families, 10(2), 145-155
Autor: PSIHOLOG Valentina Ceauca
SEO Radu Leca
