Autoritatea parinteasca
Motto: „Copilul nu datoreaza parintelui viata, ci cresterea.”
Nicolae Iorga
Când am primit provocarea de a scrie despre autoritatea parinteasca am constatat ca este, de fapt, un moment de autoanaliza, atât din punct de vedere profesional cât si personal si m-am bucurat.
De peste cinci ani lucrez cu copii si cu parintii lor. Am început cu copiii cu tulburari din spectrul autist, apoi cu copiii ‚tipici’ , cum sunt numiti în literatura de specialitate. Fiecare copil este minunat, este unic si ne aduce provocari de tot felul, indiferent daca are sau nu o încadrare în DSM V sau ICD 10, din punct de vedere psihiatric (DSM V este un Manual de Diagnostic si Clasificare Statistica a Tulburarilor Mintare, iar ICD 10 este o Lista tabelara a bolilor).
Nu voi scrie despre autoritatea parinteasca din punct de vedere juridic, dar, viata m-a facut sa înteleg si parte din aceste aspecte, personal trecând prin “divort cu minor”. Tema emisiunii de ieri a fost “Autoritate patinteasca vs Custodie comuna”. Ceea ce din start ne duce cu gândul ca în viata mai sunt momente în care cei doi parinti nu mai formeaza un cuplu, iar de aici pot începe o serie întreaga de disesnsiuni care au un effect devastator asupra copiilor.
Dar sa o iau cu începutul….
Mi-am pus întrebarea, fireasca, de altfel, când începe sa existe “autoritatea parinteasca” si când se termina? Din punctul meu de vedere “autoritatea parinteasca” începe din momentul în care cuplul îsi planifica aducerea pe lume a unui copil si înceteaza în momentul în care parintele pleaca din aceasta dimensiune.
„Atunci când decizi sa ai un copil iei o decizie foarte importanta. Decizi, pentru totdeauna, sa-ti lasi inima sa se desprinda de trup si sa mearga pe o cale separata.”
Elizabeth Stone
Toata viata suntem “copii” pentru parintii nostri si, de ce sa nu recunoastem, chiar ne place sa stim ca avem pe cineva care ne vegheaza, ne sustine si ne protejeaza mereu. Sigur, din ce vedem în jurul nostru, în ziua de azi, sunt, din pacate din ce în ce mai multi copii care nu au parte de aceasta grija parinteasca din partea parintilor lor.
Aducerea pe lume a unui copil înseamna responsabilitate, înainte de orice. Si, ca în orice început, vine la pachet cu multe ganduri, frici si mai ales emotii pentru parintii responsabili. Începem sa ne gândim ce sex am vrea sa aiba copilul, cu cine sa semene, ce nume îi punem, dar oare o sa stim sa fim parinti buni pentru copilul nostru?
Copilul nu vine pe lume cu un “manual de utilizare” asa ca nu avem la dispozitie decât experientele proprii, ceea ce am învatat la rândul nostru dela parintii nostri si multe sfaturi si idei primite dela altii sau citite de pe net si multitudinea de carti tiparite pe aceasta tema. Asa ca uneori suntem în situatia de a nu putea sa facem fata provocarilor.
Avem, asadar, cât de cât o idee despre cum am vrea sa ne educam copilul, ce vom prelua sau nu din ceea ce ne-a fost oferit de catre parintii nostri si, îmi place sa cred, ca multi viitori parinti se pun de acord asupra multor aspecte privind viitorul copiilor lor. Unii merg chiar prea departe, dupa parerea mea, în a cauta si înscrie chiar bebelusul pe o lista în asteptare la cea mai buna gradinita, scoala, facultate. Dar voi detalia mai mult aceasta etapa în „episodul” urmator.
Urmatoarea etapa a „autoritatii” se desfasoara în perioada de evolutie a copilului nostru, între 3 si 6 ani, cand va merge la gradinita pregatindu-se apoi de scoala. Copilaria „timpurie”, asa cum este ea numita în documentele de specialitate, este cea în care inima unui parinte tresare cel mai des: primii pasi, perioada de explorare a mediului odata cu avântul locomotor al copilului. Primele cuvinte si debutul scrierii „dictionarului” propriu al copilului (nu o data mi s-a întâmplat sa îmi pun copiii sa repete de câteva ori ceea ce spuneau, pentru ca nu îi întelegeam).
Este perioada în care contactul cu lumea din afara caminului al copilului nostru ne aduce alte provocari: gradinita si bolile contagioase aferente, dezvoltarea vocabularului cu cuvinte pe care nu ti-ai dorit niciodata sa le învete copilul tau, dezvoltarea universului jucariilor.
Cadrul „autoritatii” se schimba total în momentul trecerii la scoala. Încep discutiile interminabile, pentru unii, despre facutul lectiilor, brusc copilul nostru ar trebui sa stie sa isi faca si patul de dimineata (cu toate ca pâna acum am considerat ca este mic si nu poate). Încep primele prietenii mai serioase, cu schimburile de jocuri, fara informarea parintilor, cu idei noi despre activitati extrascolare.
Si ajungem la adolescenta timpurie, 11-12 ani pâna la 14, sau preadolescenta, când, spre disperarea parintilor, apare concurenta referitoare la articolele de îmbracaminte, accesoriile. Schimbarea mediului scolar, trecerea la clasa a-V-a, aduce noi provocari dragului nostru copil: diversitatea tipologiilor noilor cadre didactice poate creea adevarate socuri, cresc presiunile asupra copiilor din punct de vedere al „iminentei” admiterii la liceu. Discutiile parinte-copil încep sa se rezume la „cum a fost la scoala”, „ti-ai facut temele”, „nu mai sta atâta la calculator”, în detrimentul celor de „hai sa îti povestesc cum a fost si pentru mine perioada asta”, „ce ai vrea sa facem împreuna?”.
Furtunoasa adolescenta de mijloc, 14 – 17 ani, cu vâltoarea emotiilor primei „iubiri adevarate”, transforma „autoritatea parintesca” în „politistul de serviciu”. Parintele nu numai ca începe sa îsi simta inima batând mai repede la fiecare iesire în oras a copilului care îsi striga dorinta de libertate si de libera exprimare dar, uitând ca nu mai e aproape nimic ca pe „vremea lui” are, uneori, asteptarea ca fiul sau fiica lui sa se supuna în continuare controlului parental conditionat si uneori foarte rigid.
Încep certurile care izbucnesc de multe ori dela lucruri putin importante din punctul de vedere al parintelui, dar cruciale din punctul de vedere al adolescentului în plina perioada de explorare a sinelui. Acestea sunt generatoare de tensiuni, dar nu de dialog constructiv. Aruncam cu vorbe care dor enorm si pe care, oricât am vrea, nu le mai putem lua înapoi.
Adolescenta târzie, între 16 – 17 ani si 21 de ani, este perioada în care adolescentul nostru se decide ce vrea sa faca în viata, din punct de vedere profesional. Viata amoroasa ocupa un loc central. Parintii se pot bucura de o perioada în care se diminueaza certurile, începe dialogul constructiv, de la egal la egal, discursul despre independenta se transforma încet spre pasi concreti în dobândirea acesteia.
Practica de cabinet m-a pus în contact cu parintii si copiii lor, veniti fiecare cu supararile, fricile sau prejudecatile fiecaruia. Am fost foarte fericita în momentul în care, cu toate ca am plecat dela un haos total, în final au ajuns sa învete dialogul constructiv.
Trebuie sa recunoastem ca generatiile nascute dupa 1989, au avut mult mai mult acces decât am avut noi la informatie, iar informatia, în general, înseamna dezvoltare, crestere si evolutie. De aceea trebuie sa recunoastem ca sunt peste noi la capitolul utilizarea calculatorului, dar pe de alta parte socializarea se limiteaza de multe ori la Facebook, Twitter.
Foate putini mai bat mingea în fata blocului, sau fac un „ceai” acasa. Pentru cei care îsi amintesc, „ceaiurile” erau petreceri organizate la sfârsit de saptamâna când ne adunam la unul dintre noi acasa, fiecare aducea o „contributie” si dansam si vorbeam mult, si legam prietenii, pe viata.
Si iata ca azi se danseaza doar în cluburi, când te uiti într-un restaurant, trei generatii stau la masa fiecare cu telefonul butonând. Comunicarea directa a devenit din ce în ce mai rara, chiar si în reclame ne chemam copiii la masa cu ajutorul Facebook-ului.
Provocarea terapeutului de familie este de a aduce parintii, „autoritatea parinteasca”, alaturi de copilul lor. Parintii lucreaza foarte mult si educatia este preluata treptat, aproape în totalitate de catre bunici, bone, persoane care vin, la rândul lor, cu programele propriilor parinti si uite asa descoperim ca nu ne mai întelegem cu proprii nostri copii, ca au implementate niste programe mentale care nici macar nu ne apartin.
Cu toate ca un psiholog nu da sfaturi, stiu ca multi parinti se simt depasiti de provocarile pe care le au alaturi de copiii lor asa ca m-am gândit, sa ma adresez din rolul de mama de baieti.
Ajutoarele în a crea, a avea si a mentine o relatie speciala cu baietii mei au fost: sinceritatea, respectul reciproc, manifestarea iubirii dela îmbratisari la a spune „te iubesc” în fiecare zi, ascultarea, sinceritatea, negocierea, sustinerea si tinderea spre „dragostea neconditionata”.
Dragostea neconditionata este o expresie pe buzele multor persoane în ziua de azi. Din punctul meu de vedere iubirea neconditionata nu o avem decât din partea lui Dumnezeu. Copiii învata conditionarea, în mod inconstient, chiar din partea parintilor. Daca bebelusul plânge si mama vine, e conditionare; daca iei note bune la scoala si primesti un cadou frumos de absolvire, e conditionare.
„Copiilor trebuie sa le lasam o frumoasa mostenire de constiinta mai degraba decât de aur. Platon
Ceea ce trebuie sa îi învatam pe copiii nostri, din punctul meu de vedere, în calitate de „autoritate parinteasca” sunt: iubirea, valorile morale, apropierea de Dumnezeu, bunatatea, respectul, empatia, ascultarea, încrederea în sine, bucuria de a trai, de a face bine fara sa astepti o rasplata, curajul.
Sigur ca parintele ar vrea sa fie protectiv cu copilul de când se naste, poate sa il puna sub un glob de sticla chiar, pâna la adânci batrâneti. Dar nu putem fi lânga ei la fiecare „julitura” primita în viata. Trebuie sa îi învatam „sa pescuiasca”, sa îsi poata lua viata în maini, sa îsi depaseasca limita existentiala data de origine, sa viseze si sa-si împlineasca visurile si sa se bucure de fiecare moment al vietii.
„Daca exista ceva ce dorim sa schimbam la copilul nostru, ar trebui sa ne uitam mai întâi la noi însine daca nu exista ceva ce ar trebui schimbat la noi.”
C.G. Jung
Mi-am propus sa continui acest subiect în câteva episoade în care voi veni cu aspecte concrete ale educatiei, psihologiei copiilor, cu idei despre cum sa facem fata provocarilor, dezvoltarii inteligentei emotionale ale copiilor nostri si, de ce nu, despre cum ne putem mentine în echilibru în viata si celelalte roluri pe care le mai avem: de sot/sotie, fiu/fiica, prieten/prietena, frate/sora, angajat/angajata. O alta provocare, unde mai sunt eu, ca persoana, în multitudinea de roluri pe care le avem, cu obligatii fata de toata lumea. Care sunt nevoile mele?
Îmi propun sa va ajut sa descoperiti si sa învatati limbajul iubirii copilului dumneavoastra, limbajul iubirii adultilor si resursele pe care le avem fiecare dar de care nu suntem constienti.
Printre temele viitoare voi aborda si tema pozitiei copilului în cadrul unui cuplu ditolvat sau cea a existentei mai multor copii în cadrul aceleati familii (cum este sa te împarti sufleteste si emotional între mai mai multi copii, tu ca parinte).
Cred ca fiecare dintre noi am venit pe acest pamânt cu o misiune, cu o tema, sau mai multe de facut, de învatat si mai ales de trait intens, de a evolua si a creste.
Dr. Wayne W. Dyer scria: “Simt pasiunea din viata mea si aceasta ma umple de entuziasm si energie”. Sa ne ajutam, sa fim alaturi de copiii nostri în a-si gasi pasiunea, placerea si vocatia în viata pentru a fi mereu entuziasti si fericiti.
Articol scris de catre Psiholog Cristina Dimitrescu si redat in emisiunea Psihologia Succesului din data de 21.12.2015