Se spune că atunci când se naște un copil el este pur ca un diamant neșlefuit. Strălucirea lui este dată de sufletul lui curat. Copilul iubește și iartă necondiționat. Cel mai mic dar poate fi cea mai mare dovadă de iubire. Copilul învață ce-i iubirea jucându-se, plimbându-se, atingând și simțind. Sinele său profund e prezent în întreaga lui splendoare.
În timp, când copilul crește, strălucirea diamantului pălește. Dar oare ce stinge cea mai pura strălucire a omului? Ce acoperă imensa și inepuizabila putere interioară?
Straturi de emoții negative așezate unul peste altul umbresc minunata stralucire. Frici, furii, pierderi, umilințe, nesiguranță, învinovățiri, pe toate le învață copilul în lungul drum spre maturitate. Fiecare strat îl pune într-un nou rol care îl ajută să supravețuiască și pe care îl învață atât de bine încât se integrează perfect în propria personalitate. Oamenii se angajează mai mult în rolul, sau în personalitatea pe care și-au dezvoltat-o în copilărie, pentru a-și ascunde teama.
V-ați întrebat ce simte un copil când părinții lui divorțează?
În minunata lui cu puritate îl iubește pe tata care vine furios acasă și-l împinge din calea lui. Nu înțelege de ce îl bate cu cureaua, dar îl iartă imediat. Apoi se duce la mamă plângând, dar aceasta nu-l vede de propriile-i lacrimi. ,, Toți sunt supărați pe mine! Sunt un copil rău! De aceea nu mă iubește nimeni!” Toate aceste afirmații îi transmit copilului mesajul că nu este suficient de bun, că nu este dorit și este responsabil pentru tot ce se întâmplă rău în familie. El resimte acest mesaj ca o amenințare la adresa propriei vieți. Aceeași amenințare o va simți și adultul, atunci când ea este activată de anumite evenimente. Copilul interior va retrăi trauma experimentată în trecut. Astfel, el își va crea o imagine de sine distorsionată, o stimă de sine extrem de scăzută, dar și o neîncredere în lumea exterioară însoțită de gânduri negative.
În mijlocul conflictelor dintre părinți, copilul simte familia destrămându-se și se supraresponsabilizează. El își ia roluri care să-l ajute să-și salveze părinții. Astfel ia partea mamei sau a tatălui, din loialitate față de aceștia, crezând că astfel va rezolva conflictul. Mecanismul de apărare a părinților fac ca aceștia să-și blameze copilul pentru alegerea facută de a coaliza. Teama de respingere și de neîncredere îl învață pe copil ce-i vinovăția și anxietatea. Acestea se manifestă pregnant la adult care va adopta comportamente nesigure ce-l duc de cele mai multe ori la eșec.
Părinții divorțează și ajung în instanță unde copilul este împarțit ca o marfă: azi la mamă, mâine la tată…,, Fiindcă am fost un copil rău m-a părăsit! Și mama a spus că sunt obraznic! Tata m-a bătut pentru că nu am ascultat! Eu sunt vinovat! Dacă aș fi fost ascultător nu ar fi plecat!”. Vina este exprimată prin comportamente autodistructive. Programul sabotant învățat în copilărie îi dă mereu comanda:,, Nu poți! Nu ești bun de nimic! Nu vei reuși!”
Sentimentul de culpabilizare, nesiguranță și teama de pierdere își pune amprenta asupra adultului. Acesta își ia câte o masca pe fiecare umbra emoțională, pentru a se face placut și acceptat în societate. Crescut fără un model stabil, copilul dezvoltă relații disfuncționale care să-i confirme convingerile bine implementate în copilarie. Nesiguranța duce la lipsa încrederii în sine și nereușitele abundă în viața acestuia. Astfel, adult fiind, credințele din copilărie îi sunt întărite.
După expunerea consecințelor trăirii distorsionate a divorțului în mintea copiilor, consider necesară terapia cu acești copii, pentru rezolvarea pierderii, pe care o experimentează și a culpabilizării. În timpul terapiei acestora li se dă oportunitatea să vorbească despre pierderea suferită. De asemenea copilul poate să-și exprime punctul de vedere în ceea ce privește divorțul parinților și să-și exteriorizeze emoțiile dăunătoare pentru dezvoltarea viitorului adult. Aici relația terapeutică are un rol foarte important pentru ca copilul să se simtă înțeles, acceptat și mai ales să se simtă în siguranță, astfel să reușească să se dezvolte emoțional. Schimbările care au loc în timpul terapiei sunt mai întii pe plan cognitiv și emoțional și apoi pe plan comportamental, astfel încât copilul să poată depăși blocajele generate de traumă și să dezvolte relații sănătoase mai departe.
În urma divorțului, de cele mai multe ori, custodia copilului îi este încredințată mamei. Întâlnirile cu tatăl au loc după un orar stabilit de instanță, iar consecința este distanțarea relațiilor cu acesta. Această distanță crește din momentul în care tatăl își constituie o alta familie și are alți copii. În acest caz copilul simte și mai profund sentimentul de pierdere al tatălui. Această trăire emoțională nu este sesizată, de cele mai multe ori, decât când apar tulburări comportamentale, depresii sau eventuale somatizări. Copilul își refulează furia datorată pierderii în situații relaționale care o activează.
Prin aplicarea metodei “focului de tabără”, propus de Brendon Bays, copilul are posibilitatea să înțeleagă de ce părinții au luat decizii care l-au rănit și să se elibereze de sentimentul de vinovăție. De asemenea copilul are posibilitatea să își ierte părinții pentru suferința pricinuită, deblocarea se produce și dă voie iubirii să se manifeste profund.
De multe ori, copilul este folosit de către părinți, ca motiv pentru a nu divorța. În acest caz, familia vine în terapie cu copilul care are o problemă, fără să dorească să dezvăluie problemele cuplului.
O fetiță de 12 ani este adusă de mamă la terapie, la recomandarea medicului dermatolog, aceasta fiind diagnosticată cu psoriazis (o boală autoimună a pielii). În timpul terapiei, fetița și-a dezvăluit teama că părinții se vor despărți și simte că viitorul ei e nesigur. Ei erau separați de mai bine de șase ani, deși locuiau în aceeași casă. În ultimii doi ani mama a plecat în străinătate și tot atunci s-a declanșat și boala fetei, aceasta rămânând în grija tatălui. De câte ori boala fetei se manifestă intens, mama acesteia vine acasă, unde se manifesta conflictele cu tatăl. Copilul este folosit de tată ca motiv pentru ca ruptura definitivă de mamă să nu se producă. Acesta dezvoltă de fiecare dată simptomul familiei disfuncționale, fiind agresată emoțional. Terapia s-a efectuat separat cu copilul și cu părinții, determinându-i pe aceștia să i-a o decizie excluzând fetița din relația lor de cuplu.
În acest caz, divorțul este o variantă favorabilă copilului, deoarece o scoate dintr-un rol care nu-i aparține, care este distructiv pentru viața ei actuală și pentru dezvoltarea ei ulterioara. Din două rele, e raul cel mai mic.
După părerea mea, o manageriere corectă a efectului divorțului asupra copilului, prin asigurarea echilibrului afectiv al acestuia, reduce mult sechelele viitorului adult.
Autor Psiholog Porea Elena
Articol primit prin email, citit, editat, optimizat seo, publicat de catre Radu Leca
Voce Radu Leca
Divortul si copilul,copilul si divortul,divort