„Dna Andreea” nuvelă și piesă de teatru radiofonic

Rătăcirile și Pustiul din Inima Doamnei Andreea

Capitolul I: Povara Amintirilor și a Vremurilor Noi

Era în anul de grație 1995, într-un București ce se zbătea să iasă din noroaiele trecutului, dar care se afunda, vai, și mai tare în mizeria unui capitalism sălbatic. Cerul de deasupra Capitalei părea de plumb, apăsând peste sufletele celor ce căutau mântuirea în cele lumești.

Andreea, o femeie ajunsă la vârsta deplinei maturități, la 42 de ani, purta pe umeri nu doar anii, ci și o istorie zbuciumată, o hartă a durerii. Fusese o pasăre călătoare, un suflet neostoit ce cutreierase mările și țările, de la porturile Mediteranei până la luxul deșănțat al vaselor de croazieră, căutând, o fericire ce îi scăpa mereu printre degete.

Însă, așa cum se întâmplă natural cu firea omenească slabă, întoarcerea la matcă i-a fost fatală. Se măritase, biata de ea, cu un om al întunericului, un rob al licorilor bahice și al unei minți bolnave, un psihopat ce i-a otrăvit tinerețea. Singura lumină în acest tunel al deznădejdii a fost pruncul, un băiat ce a venit pe lume ca o promisiune a lui Dumnezeu. Dar nici măcar zâmbetul nevinovat al copilului nu a putut salva o corabie ce se scufunda. După șapte ani de calvar, Andreea a rupt lanțurile, rămânând singură, demnă, dar cu inima țăndări.

Timp de trei ani, casa ei a fost o cetate a tăcerii. Niciun bărbat nu i-a călcat pragul, căci teama de o nouă suferință era mai mare decât dorul de a fi iubită.

Capitolul II: Muntele de Om și Liniștea Înșelătoare

Și totuși, soarta are căile ei nebănuite. În viața ei a intrat, greoi și impunător, Doctorul Vasile D. Vasile. Un cardiolog de renume, un om a cărui minte sclipitoare era ascunsă într-un trup copleșit de povara kilogramelor. Era un munte de carne, dar în ochii lui, Andreea a văzut o blândețe rară, o așezare sufletească ce îi lipsea.

— Doamnă Andreea, îi spuse el într-o seară de toamnă, plimbându-se greoi prin Cișmigiu, inima omului este o mașinărie fină, dar ea nu bate doar pentru a pompa sânge. Ea bate pentru a găsi un ritm comun cu altcineva. Eu sunt un om greu, la propriu și la figurat, dar sufletul meu e ușor când vă am alături.

Andreea l-a privit, simțind cum o pace nefirească o cuprinde. Nu era acea pasiune mistuitoare din tinerețe, ci o liniște adâncă, o siguranță.

— Domnule Doctor, răspunse ea, am văzut multe la viața mea. Am văzut oceane și am văzut iadul în propria casă. Lângă dumneavoastră, simt că am ajuns, în sfârșit, la țărm.

Au urmat patru ani de conviețuire binecuvântată. Doctorul, deși supraponderal, era un stâlp de susținere. Erau doi oameni care își panseau rănile reciproc, într-o armonie ce părea desprinsă din alte vremuri.

Capitolul III: Tăierea Pântecului și Pierderea Sufletului

Dar omul modern nu se mulțumește niciodată cu ce are. Vanitatea, acest păcat străvechi, a început să-i dea târcoale doctorului. Tehnica medicală, în acest an 1999, începea să promită miracole nefirești. Vasile D. Vasile a decis să-și taie din stomac, să-și mutileze trupul pentru a câștiga o tinerețe artificială. O intervenție chirurgicală drastică, un „gastric sleeve” timpuriu și periculos.

Rezultatul a fost, cum zice lumea, spectaculos. Kilogramele se topeau ca zăpada primăvara. Dar, vai!, odată cu grăsimea, părea că se topește și bunătatea din el. Devenise un bărbat subțire, elegant, curtat de societate, invitat la toate sindrofiile Bucureștiului. Lumea îl aclama, femeile îl priveau cu alți ochi, iar el… el se îmbăta cu apa rece a admirației publice.

Într-o seară, Andreea l-a așteptat până târziu. Când a intrat pe ușă, doctorul nici nu a privit-o, mergând direct la oglindă.

— Vasile, spuse ea cu glas stins, ai slăbit, e adevărat. Dar te-ai micșorat și pe dinăuntru. Unde e omul care îmi vorbea despre ritmul inimilor? Acum vorbești doar despre congrese și despre cât de bine îți vine costumul.

Doctorul, aranjându-și cravata, i-a răspuns cu o aroganță nouă, străină lui:

— Draga mea, trebuie să înțelegi. Acum sunt un alt om. Lumea are nevoie de mine. Nu pot sta închis în casă, trăind din amintiri și ciorbe calde. Evoluez. Ar trebui să te bucuri pentru mine.

— Mă bucuram pentru sănătatea ta, Vasile, nu pentru orgoliul tău. M-ai lăsat singură în doi. Ești prezent cu trupul, dar mintea ta e la osanalele pe care ți le ridică alții.

Capitolul IV: Prăbușirea

Andreea, femeie cu demnitate, călită în focul suferințelor trecute, a înțeles că povestea lor ajunsese la un final sordid. Nu a făcut scandal, nu a țipat. Și-a strâns puținele lucruri și, cu o durere surdă în piept, a decis să plece. Neglijența este o otravă lentă, dar sigură.

— Rămâi cu oglinda ta, Vasile. Eu plec să îmi caut liniștea pe care mi-ai promis-o și pe care tot tu mi-ai furat-o, i-a spus ea la plecare.

Rămas singur, în apartamentul devenit brusc prea mare, doctorul a crezut inițial că e liber. Dar libertatea fără iubire este o temniță. În scurt timp, strălucirea lui artificială a început să pălească. Fără stâlpul care fusese Andreea, fără acea femeie care îl iubise când era un „nimeni” obez, Vasile s-a prăbușit.

Bătrânețea l-a lovit năprasnic, ca o pedeapsă divină. Pielea, odată întinsă de grăsime și apoi lăsată de operație, atârna acum flască și tristă. Privirea i s-a stins. Societatea, care îl aplauda, l-a uitat repede, căci lumea iubește doar învingătorii de moment.

Degradarea a fost rapidă și totală. Marele Vasile D. Vasile devenise o umbră, un bătrân gârbovit înainte de vreme, căutând prin sertare fotografiile unei femei pe care nu știuse să o prețuiască la timp. A înțeles, prea târziu, că în viață nu contează cât de mult ocupi în spațiu, ci cât de mult ocupi în inima cuiva.

Este trist, nu-i așa? Dar este o lecție de viață despre superficialitate și despre cum, uneori, schimbarea exterioară poate distruge echilibrul interior. Andreea a rămas, în final, eroina morală a acestei povestiri, alegând să nu fie un simplu accesoriu în viața unui om orbit de propriul ego.

# TEATRU RADIOFONIC: „Cumpăna inimii sau deșertăciunea trupului”

Dramatis Personae:

NARATORUL: Voce gravă, profundă, rezonantă, amintind de tonul unui cronicar sau al unui istoric bătrân.

ANDREEA (42 de ani): Voce caldă, dar marcată de tristețe, cu o demnitate așezată.

DOCTORUL VASILE D. VASILE (50 de ani): La început, o voce gâtuită, greoaie, gâfâită (din cauza obezității), dar blândă. Ulterior, o voce subțire, precipitată, arogantă, iar în final, tremurândă și stinsă.

MARIA: Prietena Andreei, voce curioasă, ușor stridentă.

COLEGUL (DR. IONESCU): Voce mierloasă, lingușitoare.

ACTUL I: Umbrele Trecutului

(SFX: Muzică de violoncel, gravă, lentă. Sunet de vânt șuierând printre blocuri, apoi zgomotul specific al Bucureștiului anilor ’90: claxoane de Dacia, tramvaie scârțâind pe șine, voci îndepărtate.)

NARATORUL:

În Bucureștii anului de la Hristos 1995, un oraș ce se zvârcolea sub povara unei libertăți prost înțelese și a unui capitalism sălbatic, sufletele oamenilor rătăceau precum corăbiile fără cârmaci pe o mare furtunoasă. Oamenii căutau, alergau, se vindeau și se cumpărau, uitând că singura avere ce nu se devalorizează este liniștea cugetului. Aici, în această urbe a contrastelor, trăia doamna Andreea, o femeie ce purta în priviri hărțile tuturor țărilor pe care le colindase și cicatricile tuturor furtunilor ce i-au biciuit inima.

(SFX: Sunet de ploaie bătând în geam. Zgomotul unei cești de porțelan așezate pe o farfurioară. Interior, liniște.)

MARIA:

(Cu o voce ușor dojenitoare)

Andreea, draga mea, stai prea mult în casă. Au trecut trei ani… Trei ani de când ai scăpat de el. Ești încă tânără, la 42 de ani femeia abia înflorește a doua oară. Nu poți lăsa ca amintirea unui nebun să-ți zidească fereastra spre lume.

ANDREEA:

(Oftează lung, sunetul unui scaun tras)

Ah, Mărie, tinerețea mea a rămas împrăștiată prin porturile lumii și înecată în paharele lui… Ai uitat? Am fost pe mări, am văzut splendorile Mediteranei, am servit pe vase de croazieră unde luxul îți lua ochii, dar sufletul rămânea flămând. Și la ce m-am întors? La un mormânt văruit. Șapte ani, Mărie… șapte ani am stat lângă un om pe care alcoolul l-a transformat în fiară. Un psihopat. Când mă uit la băiatul meu, văd singura lumină, dar și teama ca nu cumva sângele tatălui să ceară tribut.

MARIA:

Dar ai divorțat! Ești liberă!

ANDREEA:

Libertatea, draga mea, este grea când o porți singură. Nu mai am puterea să cred în cuvinte meșteșugite. Inima mi-e ca o cetate părăsită după asediu. Nu mai vreau războaie, vreau doar… liniște. O liniște surdă, dacă se poate.

(SFX: Muzica de violoncel crește ușor în intensitate, apoi face trecerea către sunete de parc: frunze uscate călcate în picioare, ciripit de vrăbii, un câine lătrând în depărtare.)

NARATORUL:

Dar soarta, acest regizor nevăzut al vieților noastre, nu lasă niciodată o poveste neterminată. Într-o toamnă târzie, când frunzele Cișmigiului așterneau covoare de rugină, calea Andreei s-a intersectat cu cea a unui munte de om. Un munte la trup, dar un izvor de blândețe la suflet.

ACTUL II: Întâlnirea Giganților Sufletești

(SFX: Pași greoi, apăsați, respirație grea, șuierătoare.)

DR. VASILE:

(Gâfâind, cu efort vizibil)

Mă iertați… Mă iertați, stimată doamnă. V-am speriat cu… gabaritul meu. Banca aceasta părea să strige după ajutor și m-am gândit că, dacă mă așez la celălalt capăt, o voi echilibra, nu o voi răsturna.

ANDREEA:

(Râde scurt, surprinsă)

Nu m-ați speriat, domnule. Banca e solidă, din vremuri mai bune. Aveți nevoie de un moment de răgaz?

DR. VASILE:

Un moment? Am nevoie de o viață de răgaz, doamnă. Sunt Doctorul Vasile D. Vasile. Cardiolog. Repar inimile altora, în timp ce a mea se chinuie să bată sub… sub această armură de grăsime. Ironia sorții, nu-i așa? Un cizmar fără ghete, un cardiolog care abia urcă scările.

ANDREEA:

Sunt Andreea. Și credeți-mă, domnule doctor, uneori greutatea sufletului atârnă mai mult decât cea a trupului.

DR. VASILE:

Vorbiți cu o înțelepciune tristă, doamnă Andreea. Ochii dumneavoastră au culoarea furtunii care a trecut. Știți… eu sunt un om singur. Lumea mă respectă pentru știința mea, dar mă evită pentru înfățișarea mea. Sunt „marele doctor”, dar seara, acasă, sunt doar un om mare într-o cameră mică.

ANDREEA:

Singurătatea nu se măsoară în kilograme, domnule doctor. Ci în tăcerile care ne țiuie în urechi.

NARATORUL:

Și astfel, sub cupola acelor copaci bătrâni, două singurătăți s-au atins. Nu a fost o dragoste de romanț, cu focuri și pasiuni mistuitoare, ci o așezare. O dragoste ca o pâine caldă, hrănitoare și bună. Andreea a găsit în acest bărbat supraponderal un zid de sprijin, iar el a găsit în ea oglinda care îi arăta frumusețea din adâncuri.

(SFX: Muzică caldă, armonioasă. Sunete casnice: tacâmuri, râsete înfundate, o ușă care se închide blând.)

ACTUL III: Iluzia Schimbării

(SFX: Ticăit de ceas. Atmosferă tensionată. Zgomot de hârtii răsfoite nervos.)

NARATORUL:

Patru ani. Patru ani de zile au curs ca o apă lină la șes. Andreea și Doctorul Vasile și-au construit un mic paradis. Dar omul, în nemernicia sa, nu se mulțumește niciodată cu binele. Vrea mai mult, vrea altfel, vrea să sfideze natura. Era epoca noilor descoperiri, iar medicul, reputat om în branșă, a auzit cântecul de sirenă al chirurgiei moderne.

DR. VASILE:

(Voce hotărâtă, dar încă gâfâită)

Andreea, am luat o decizie. Nu mai pot continua așa. Știința a evoluat. Se face acum o procedură… „Gastric sleeve”. Îmi vor micșora stomacul. Voi tăia răul de la rădăcină.

ANDREEA:

(Îngrijorată)

Vasile, dragule, dar ești un medic respectat, ești iubit așa cum ești. Sănătatea e importantă, firește, dar o operație… și încă una atât de nouă… Nu ți-e teamă? Noi suntem bine așa. Eu te iubesc pentru omul care ești, nu pentru talia pe care o visezi.

DR. VASILE:

Nu înțelegi, Andreea! M-am săturat să fiu „simpaticul grăsun”. Vreau să intru într-o sală și să fiu admirat, nu compătimit. Vreau să pot purta costume italienești. Vreau… vreau să fiu un alt Vasile. Unul demn de renumele meu.

ANDREEA:

Mă tem, Vasile. Mă tem că tăind din tine, vei tăia și din noi.

ACTUL IV: Răceala Succesului

(SFX: Sunet metalic, strident, de tranziție. Apoi, zgomot de petrecere mondenă. Ciocnit de pahare de cristal, râsete false, muzică ambientală ușoară, murmure de admirație.)

NARATORUL:

Operația a reușit. Trupul doctorului s-a topit văzând cu ochii. Grăsimea a dispărut, lăsând loc unui bărbat zvelt, un străin elegant care purta chipul lui Vasile, dar nu și privirea lui. Succesul transformării a fost răsunător. Lumea bună a Bucureștiului îl slăvea ca pe un erou care și-a învins propria natură.

COLEGUL (DR. IONESCU):

(Lingușitor)

Maestre! Maestre Vasile, sunteți incredibil! O apariție, zău așa! Cine ar fi crezut? Arătați cu douăzeci de ani mai tânăr. Doamnele din sală nu-și pot lua ochii de la dumneavoastră. Trebuie să veniți la masa noastră, ministrul vrea neapărat să vă felicite pentru lucrarea recentă.

DR. VASILE:

(Voce schimbată, rapidă, ușor arogantă, fără urmă de gâfâială)

Ah, Ionescule, ești prea amabil. Desigur, vin imediat. E o chestiune de voință, dragă colegă, de voință și de știință. Corpul trebuie supus minții.

ANDREEA:

(Voce stinsă, aproape o șoaptă)

Vasile… nu ai mâncat nimic toată ziua. Poate mergem acasă? E târziu și…

DR. VASILE:

(O întrerupe brusc, iritat)

Acasă? Acum? Andreea, petrecerea abia a început. Lumea vrea să vorbească cu mine. Nu pot să mă ascund în bârlog ca înainte. Dacă ești obosită, ia un taxi. Eu sunt… solicitat.

ANDREEA:

Sunt soția ta, Vasile, nu o umbră care te încurcă. M-ai lăsat în urmă. Alergi atât de tare după admirația lor, încât ai uitat cine ți-a ținut mâna când nu te putea privi nimeni.

DR. VASILE:

(Rece)

Nu începe iar cu sentimentalismele astea vetuste. Am evoluat, Andreea. Încearcă să ții pasul. Sau nu.

(SFX: Zgomotul petrecerii se estompează, lăsând loc unui sunet ascuțit, neplăcut, ca o coardă de vioară ruptă.)

ACTUL V: Ruptura și Căderea

(SFX: Liniște apăsătoare de apartament gol. Sunetul unui bagaj făcut, fermoar tras.)

NARATORUL:

Neglijența este o otravă mai puternică decât ura. Ura e pasională, neglijența e rece și goală. Andreea, femeia care trecuse prin furtunile mărilor și prin iadul unei căsnicii abuzive, nu a acceptat să fie redusă la tăcere, să devină un obiect de decor în viața sclipitoare a doctorului. Demnitatea ei, șlefuită de suferință, s-a ridicat din nou.

ANDREEA:

Vasile, plec.

DR. VASILE:

(Distrat, răsfoind o revistă)

Unde pleci? La piață?

ANDREEA:

Plec din viața ta. Ai slăbit spectaculos, domnule doctor. Felicitări. Dar odată cu stomacul, ți-au tăiat și inima. Ai devenit un manechin de vitrină, gol pe dinăuntru, care trăiește doar pentru aplauze. Eu l-am iubit pe Vasile cel greu, cel care știa să asculte, cel care oferea liniște. Acel Vasile a murit pe masa de operație. Cu străinul din fața mea nu am ce discuta.

DR. VASILE:

(Râde nervos)

Ești ridicolă. Unde o să găsești tu pe cineva ca mine? Sunt în vârful carierei! Arăt impecabil!

ANDREEA:

Poate că arăți impecabil pentru lume, dar pentru mine ești hidos în egoismul tău. Rămâi cu oglinda ta, Vasile. Ea nu te va contrazice niciodată.

(SFX: Ușa de la intrare se trântește definitiv. Pași care coboară scările, ecou.)

ACTUL VI: Pedeapsa Timpului

(SFX: Vânt rece, șuierând printr-o fereastră deschisă. Ticăitul ceasului este acum lent, neregulat. Tuse seacă, bătrânească.)

NARATORUL:

Și a rămas doctorul singur. La început, a crezut că e o victorie. Dar vai, trupul omenesc este un templu fragil. Modificările brutale aduse naturii se plătesc. Fără ancora care fusese Andreea, fără echilibrul acelei iubiri simple, Vasile a început să se clatine. Îmbătrânirea nu a venit treptat, ci ca o avalanșă. Pielea, lipsită de suport, s-a lăsat ca o pânză tristă. Vitalitatea artificială s-a scurs din el.

DR. VASILE:

(Voce tremurândă, slabă, de om bătrân și bolnav)

(Tușește)

Andreea? … Nu, nu e nimeni. Doar liniștea asta… blestemata asta de liniște. M-am uitat azi în oglindă. Cine e moșneagul acela? Unde e tânărul zvelt pe care mi l-au promis? Carnea atârnă pe mine ca niște zdrențe.

(SFX: Sunet de pași târșâiți prin cameră. Zgomot de medicamente.)

DR. VASILE:

Ionescu nu mă mai sună. Nimeni nu mă mai invită. Au găsit alți eroi, alți idoli de moment. Am crezut că dacă tai din mine, voi fi mai ușor și voi zbura. Dar m-am prăbușit. (Plânge încet, un plâns sec) Am avut o comoară și am dat-o pe tinichele. M-am degradat… m-am degradat cu totul. Inima… inima mea de cardiolog e o pompă stricată într-o ruină.

NARATORUL:

Degradarea a fost totală. Mintea sclipitoare de altădată se rătăcea acum în labirintul regretelor. Doctorul Vasile D. Vasile, reputatul om în branșă, devenise o epavă, un bătrân gârbovit care își căuta umbra pe pereți. Slăbirea spectaculoasă nu i-a adus tinerețea, ci i-a grăbit sfârșitul, lăsându-l pradă unei singurătăți pe care singur și-o sculptase cu bisturiul vanității.

EPILOG

(SFX: Muzica revine la violoncelul grav de la început, solemn și final.)

NARATORUL:

Așa se încheie, boieri dumneavoastră, cronica unei iubiri zdrobite de orgoliu. Andreea, femeia încercată de viață, și-a găsit, poate, liniștea departe de zgomotul lumii, păstrându-și sufletul întreg. Dar doctorul? El rămâne o pildă amară pentru noi toți. Căci nu contează cât de frumos este ambalajul, dacă înăuntru conținutul s-a stricat. Într-o lume care ne vinde iluzia perfecțiunii, să nu uităm că adevărata măsură a omului nu stă în circumferința taliei, ci în lărgimea inimii.

Iar Bucureștiul, martor mut al atâtor măriri și decăderi, își continuă tumultul, înghițind povești și destine, sub același cer plumburiu, nepăsător la lacrimile celor ce au uitat să iubească.

(SFX: Muzica se stinge treptat. Sunetul final este un claxon prelung, îndepărtat, ca un ultim suspin al orașului.)

SFÂRȘIT