SINGUR ÎN 2
Piesă de teatru radiofonic în acte (nuvelă radiofonică)
Actul 1/20: Cum se cunosc și se căsătoresc Aleodor și Irina
Distribuție (actul 1):
– Aleodor Verjescu – cardiolog, reputat, sigur pe el, voce caldă, controlată.
– Irina Verjescu – farmacistă, practică, ironică, atentă la nuanțe.
– Narator
– Voce Radio (știri / muzică de fundal)
– Asistentă spital
– Colega de farmacie
– Preot / Ofițer de stare civilă (voce secundară)
SCENA 1 — București, 1992. Un radio mic, pe un frigider.
SFX: bâzâit de radio, frecvență căutată, apoi o melodie pop românească de început de ani ’90. În fundal, un cartier cu claxoane rare și pași pe scări.
NARATOR:
În anii ’90, orașul avea încă un fel de praf în glas. Lumea vorbea tare în autobuze, se certa în piață, iar speranța stătea în pungi de plastic, lângă portocalele rare. Irina lucra într-o farmacie mică, cu rafturi înalte și sertare care scârțâiau ca niște secrete prost unse.
SFX: clinchet de ușă de farmacie, pași, foșnet de hârtie.
COLEGA DE FARMACIE (în șoaptă):
Irina, iar vine doamna aia cu „rețeta pierdută”. Să vezi tragedie.
IRINA (sec):
Tragedia e că nu există rețeta. Există doar un talent românesc: improvizația cu lacrimi.
SFX: ușa se deschide din nou. Pași calculați. O tuse reținută.
ALEODOR (politicos, calm):
Bună ziua.
IRINA (ridică privirea; profesional):
Bună ziua. Cu ce vă ajut?
ALEODOR:
Am nevoie de… (pauză) un tensiometru. Și… dacă aveți, un stetoscop de rezervă, ceva decent.
IRINA (îl măsoară din ochi):
Stetoscop „de rezervă”? Sunteți medic.
ALEODOR (zâmbește în voce):
Cardiolog. Și azi mi-am uitat geanta la spital. Dacă spuneți că nu se poate, accept și un reproș. Meritat.
IRINA:
Reproșurile sunt gratis, dar nu cred că vi le permit. (pauză) Avem tensiometru. Stetoscop… nu vă promit. Ce spital?
ALEODOR:
Floreasca.
IRINA (ușor surprinsă):
Floreasca… Bun. (caută într-un sertar) Stetoscopul îl am, dar e ultimul. Îl dau numai dacă îmi promiteți că nu-l folosiți ca să impresionați asistentele.
ALEODOR (râde scurt):
Promit. Deși, ca să fiu sincer, n-am talent la impresii. Eu doar ascult.
IRINA (mică pauză, fără să-l lase să o citească):
Atunci sunteți periculos. Cine ascultă mult află lucruri.
ALEODOR:
Și cine știe lucruri… le poate înțelege. Sau le poate strica.
IRINA (îi întinde cutia):
Încercați varianta cu înțelesul. Stricatul se poartă oricum în perioada asta.
SFX: bani numărați, chitanță, foșnet.
ALEODOR:
Vă mulțumesc. Irina, nu?
IRINA (tăios, dar nu supărată):
Scrie pe ecuson. Dacă vă uitați la oameni cum vă uitați la rețete, sunteți chiar cardiolog.
ALEODOR:
Atunci îmi dați voie să… (pauză) să revin. Nu pentru stetoscop. Pentru o cafea.
COLEGA (în fundal, șuierat):
Uuu…
IRINA (fără grabă):
Cafeaua e pe cartelă? Sau pe reputație?
ALEODOR:
Pe curaj. Al meu.
IRINA (își stăpânește un zâmbet):
Reveniți. Dar dacă între timp vă reamintiți unde v-ați lăsat geanta, să nu vă prind cu dramatizări.
ALEODOR:
Nu dramatizez. Doar… încerc să nu fiu singur într-un oraș care se preface că a învățat libertatea.
IRINA (aproape șoptit):
Asta e cea mai bună replică de agățat pe care am auzit-o anul ăsta. Și e abia martie.
–
SCENA 2 — În aceeași seară, o cafenea mică.
SFX: lingurițe, pahare, fum de țigară (sonor: tuse, brichete), muzică la volum mic.
NARATOR:
Cafenelele anilor ’90 nu erau despre design. Erau despre încălzire. Despre scaune care nu te judecau că stai mult. Despre fum care făcea din toți niște siluete mai interesante decât erau în lumină.
IRINA:
Să înțeleg că reputația de la Floreasca vine și cu amnezie.
ALEODOR:
Vine cu oboseală. Amnezie e la alt etaj. (pauză) Mi-a plăcut cum mi-ați vorbit azi. Nu mă lingușiți și nu vă speriați.
IRINA:
Mă sperii rar. Și când mă sperii, nu se vede.
ALEODOR:
Asta o fi bine?
IRINA:
E practic. În ’92, dacă se vede că te sperii, toată lumea te vinde pe o sticlă de ulei.
ALEODOR (ușor trist):
Da… Au trecut anii și tot mai avem reflexul de a ne strânge lucrurile la piept.
IRINA:
Și de a zâmbi fals când nu ne convine.
ALEODOR:
Dumneavoastră zâmbiți fals?
IRINA:
Eu? Niciodată. Eu doar… (pauză) aleg cât din mine e disponibil.
ALEODOR:
Și cât e disponibil acum?
IRINA:
Atât cât să nu plec înaintea cafelei. (își drege vocea) Spuneți-mi ceva adevărat, domnule doctor.
ALEODOR:
Aleodor.
IRINA:
Spune-mi ceva adevărat, Aleodor.
ALEODOR:
Adevărat? (pauză) Mi-e frică să nu-mi iasă viața corectă pe hârtie și greșită înăuntru.
IRINA (îl privește lung):
Asta… sună a om care se ține tare în spital și se rupe încet acasă.
ALEODOR:
N-am acasă. Am o garsonieră și un program. Și o mamă care îmi spune că succesul e un fel de soție: dacă nu-l ții de mână, pleacă.
IRINA:
Și dumneavoastră ce țineți de mână?
ALEODOR:
Inima altora.
IRINA:
Frumos. (pauză) Și cu a dumneavoastră ce faceți?
ALEODOR (încet):
O las să bată cum știe.
NARATOR:
În astfel de seri se nasc căsătorii fără să-și ceară voie. Nu cu promisiuni, ci cu recunoașteri. Ca și cum doi oameni spun, fiecare în felul lui: „Uite, așa sunt. Dacă pleci, pleci informat.”
–
SCENA 3 — Spital, câteva luni mai târziu.
SFX: hol de spital, pași grăbiți, uși, o voce de stație: „Domnul doctor Verjescu…”.
ASISTENTĂ:
Dom’ doctor, aveți pe cineva la recepție. Zice că e… Irina.
ALEODOR (surprins, dar își păstrează tonul):
Irina? Unde?
SFX: pași, schimbare de ambianță. Într-un colț de hol, mai liniște.
IRINA (direct):
N-am vrut să sun. Știu că nu răspunzi când ești în operație sau când faci pe stânca.
ALEODOR:
Ești bine?
IRINA:
Da. (pauză) Nu sunt genul care vine la spital pentru flori. Am venit pentru că… mi-am dat seama că eu nu sunt bună la jumătăți.
ALEODOR (respiră):
Nici eu.
IRINA:
Atunci să nu ne mai vedem „când putem”. Să ne vedem „cum trebuie”. Înțelegi?
ALEODOR (moale):
Înțeleg.
IRINA:
Nu-ți cer poezie. Îți cer claritate.
ALEODOR:
Irina… eu pot să fiu foarte clar. (pauză) Vrei să fii cu mine?
IRINA (scurt):
Da.
ALEODOR:
Atunci… vrei să te măriți cu mine?
IRINA (râde o dată, incredul):
Ești cardiolog, dar la cereri ai stil de contabil: direct, fără anexă.
ALEODOR:
Îmi e teamă că dacă pun anexă, mă răzgândesc. Sau te răzgândești tu.
IRINA:
Nu mă răzgândesc ușor. (pauză) Da, Aleodor. Dar cu o condiție.
ALEODOR:
Spune.
IRINA:
Să nu jucăm teatru unul cu altul. În casă. În pat. În viață. Dacă ceva se strică, spui. Dacă te sperie ceva, spui. Dacă îți lipsește ceva… spui.
ALEODOR (o clipă de tăcere):
Promit. (pauză, mai încet) Și eu am o condiție.
IRINA:
Normal că ai.
ALEODOR:
Să nu mă iubești „corect”. Iubește-mă real. Cu defecte, cu zile proaste.
IRINA:
Asta nu e condiție. Asta e avertisment.
–
SCENA 4 — Cununia, 1993. O sală cu ecou și flori obosite.
SFX: foșnet de lume, ecou, scaune, o fotografie făcută cu blitz.
NARATOR:
Când s-au căsătorit, România încă învăța să poarte sacouri care să nu pară uniforme. Prietenii făceau glume despre viitor, iar părinții făceau griji despre bani. Irina avea un buchet simplu, iar Aleodor părea mai emoționat decât în fața unui EKG imposibil.
OFIȚER STARE CIVILĂ / PREOT (formal):
…vă declarați soț și soție…
SFX: semnături, aplauze scurte.
IRINA (în șoaptă, către Aleodor):
Să nu uiți: fără teatru.
ALEODOR (în șoaptă):
Fără teatru.
NARATOR (ușor ironic, blând):
Și, desigur, exact aici începe teatrul adevărat. Nu cel de scenă. Cel din oameni. Teatrul în care promisiunile sunt sincere, dar incomplete. Fiindcă nimeni nu știe, la început, câte camere are de fapt propria inimă.
SFX: muzica se ridică ușor, apoi se taie.
FINAL ACT 1
NARATOR:
Actul întâi se încheie cu o fotografie: doi oameni curați la chip, obosiți la privire, ținându-se de mână ca de ultimul lucru stabil dintr-o țară care se schimbă prea repede. Și fiecare ascunde, încă fără să știe exact cum să numească, un colț de singurătate care nu încape în jurăminte.
„SINGUR ÎN 2”
Actul 2/20: Maramureș, Cervenia și primele filtre. Apariția cuplului Mihai și Ioana
Personaje în actul 2:
– Aleodor Verjescu
– Irina Verjescu
– Ionuț Rădulescu (arhitect, fumător)
– Ioana Marilena (vânzătoare la Mega)
– Mihai (prietenul / partenerul Ioanei; calm, un pic cinic)
– Narator
– Voce Radio (știri, muzică)
SCENA 1 — Tren spre Maramureș, 1994.
SFX: roți de tren, geam care vibrează, pungi foșnind, radio slab cu știri.
NARATOR:
Călătoriile de atunci erau cu miros de sandvișuri și cu conversații întinse, fără telefoane care să te salveze. Maramureșul era, pentru bucureșteni, o promisiune de aer curat și oameni care încă se uitau în ochi când vorbeau. Aleodor și Irina plecaseră „ca să-și facă bine”, cum se spunea: o reparație de cuplu, cu peisaj.
IRINA (încercând să fie veselă):
Dacă trenul ăsta mai scârțâie mult, o să-i pun diagnostic.
ALEODOR:
Are inimă bună. Doar că bate… după un alt calendar.
IRINA:
Bine că nu bate după altă persoană.
ALEODOR (pauză scurtă):
Irina…
IRINA (repede, ca și cum ar strânge o șurubelniță):
Glumesc. Hai, spune: ce căutăm noi de fapt aici?
ALEODOR:
Liniște. Și… să nu mai vorbim ca la raport.
IRINA:
Atunci începe tu. Fără raport. Fără ton de doctor.
ALEODOR (încet):
Mi-e dor de tine când ești simplă. Când nu ești „farmacista” și eu nu sunt „doctorul”.
IRINA:
Și eu mi-e dor de tine când nu ești perfect.
SFX: ușa compartimentului, pași. Un bărbat intră.
IONUȚ (voce ușor răgușită, cu țigară imaginară în colțul gurii):
Bună ziua. E liber aici?
IRINA:
Poftiți.
ALEODOR (o fracțiune prea atent):
Da, e liber.
NARATOR:
Ionuț Rădulescu avea genul acela de prezență care nu cere voie: ocupă aerul, și aerul se face interesant. Purta o geantă de piele, uzată, și o privire obosită de oraș, dar curioasă de oameni.
IONUȚ:
Mersi. (pauză) Mergeți în Maramureș?
IRINA:
Da. O vacanță.
IONUȚ:
Frumos. Eu merg cu treabă. Un proiect, o restaurare… ceva lemn, ceva biserici vechi, ceva bani puțini. Clasic.
ALEODOR:
Sunteți arhitect?
IONUȚ (scurt):
Așa zic actele. Eu zic că sunt un om care repară lucruri ca să nu se prăbușească.
IRINA (ironic, dar cu simpatie):
Deci cam ca el. (îl arată discret pe Aleodor) Doar că el repară… altceva.
IONUȚ:
Atunci suntem colegi de morală. (pauză, către Aleodor) Și dumneavoastră?
ALEODOR:
Cardiolog.
IONUȚ:
A, păi atunci chiar. (mic râs) La inimă se prăbușește totul mai repede.
NARATOR:
Irina a simțit ceva, ca o schimbare de curent. Nu era „gelos” neapărat. Era felul în care Aleodor devenea brusc prezent, ca și cum cineva i-ar fi apăsat un buton invizibil.
SCENA 2 — Maramureș. Curte cu poartă înaltă, seară.
SFX: câini la depărtare, lemn care trosnește, pași pe pietriș, o muzică populară departe, dintr-o casă vecină.
NARATOR:
În Maramureș, casele păreau că țin minte. Porțile aveau înălțimea mândriei, iar lemnul mirosea a răbdare. Aleodor și Irina stăteau la o gazdă. Ionuț, întâmplător sau nu, stătea la două curți distanță.
IRINA (încet, către Aleodor):
Te-ai împrietenit repede cu „arhitectul”.
ALEODOR:
Am vorbit… două minute.
IRINA:
Nu te-am văzut vorbind două minute așa de… viu, de mult.
ALEODOR (își caută cuvintele):
Poate pentru că e… direct.
IRINA:
Și tu nu ești?
ALEODOR:
Eu sunt… responsabil.
IRINA (taie):
Responsabil nu e același lucru cu sincer.
SFX: un strigăt de „Noroc!” din depărtare; pahare.
IONUȚ (apare, vesel, dar controlat):
Hei! Vecini! Veniți la o horincă? Gazda mea zice că ar fi păcat să nu.
IRINA:
Eu nu. Dacă beau, spun adevărul fără să vreau.
IONUȚ:
Asta e cea mai bună reclamă la băutură.
ALEODOR:
Merg eu puțin. Pentru politețe.
IRINA (îl privește, apoi decide):
Merg și eu. Pentru supraveghere.
IONUȚ:
Perfect. Asta e România: politețe și supraveghere. (râde)
SCENA 3 — Masa la gazdă. Flirtul care nu se declară.
SFX: veselie, farfurii, scaune, foc în sobă, oameni vorbind peste alții.
NARATOR:
Flirtul, în vremurile alea, se făcea mai ales din pauze. Dintr-un „îți mai torn?” spus prea atent. Din felul în care cineva îți reține replica și o întoarce mai târziu, ca pe o monedă rară.
IONUȚ (către Aleodor):
Nu te supăra, Aleodor… (pauză, îl „încearcă” pe nume) tu chiar crezi că oamenii se pot repara?
ALEODOR:
Uneori. Dar de cele mai multe ori… învață să trăiască cu fisurile.
IONUȚ:
Și dacă fisura e chiar… dorința?
IRINA (întrerupe, ușor ascuțit):
Dorința nu e fisură. Dorința e motor. Fisura e când te minți că n-o ai.
IONUȚ (o privește, admirativ):
Ești bună. Mi-ar fi plăcut să te am la șantier. Acolo minciuna cade prima.
IRINA:
Nu-mi place praful.
IONUȚ:
Nici mie. De-aia fumez. Ca să-l acopăr cu alt praf.
ALEODOR (scurt, fără să vrea):
Fumatul îți omoară…—
IONUȚ (îl oprește cu un zâmbet):
Știu. Dar uneori e singura pauză care pare a mea.
NARATOR:
Aleodor s-a uitat la el o fracțiune prea mult. Irina a văzut. Și n-a spus nimic. N-a făcut scandal. În anii ’90, scandalul era un lux: nu-ți permiteai să fii „ciudat” în public. Te costau oamenii, jobul, liniștea.
SCENA 4 — Cervenia, câteva luni mai târziu.
SFX: drum provincial, mașină veche, casetofon cu muzică pop, vânt.
NARATOR:
Cervenia nu era o destinație romantică, ci una practică: un drum, o vizită, o rudă, o treabă. Dar tocmai în locurile „neimportante” se întâmplă lucrurile importante. Acolo nu te pregătești, nu ai replici, nu ai mască bună.
IRINA (în mașină):
Dacă mă mai întreabă cineva „ce mai faceți”, jur că mă mut în pădure.
ALEODOR:
În pădure te întreabă lupii.
IRINA:
Măcar sunt sinceri. Te mănâncă, nu te judecă.
SFX: frână ușoară, mașina oprește.
IRINA:
Uite, Mega-ul ăsta mic… intru să iau apă.
ALEODOR:
Vin și eu.
IRINA:
Nu, stai. Ai față de om care se uită la etichete și critică viața.
SCENA 5 — Magazin. Ioana Marilena și Mihai.
SFX: ușă de magazin, clopoțel, frigider de băuturi, voci joase.
NARATOR:
Ioana Marilena era genul de femeie care arăta normal până când vorbea. Apoi îți dădeai seama că normalul era doar ambalaj. Avea o privire rapidă, jucăușă, de om care a învățat să supraviețuiască din observație.
IOANA (zâmbitoare, profesional):
Bună ziua. Cu ce vă ajut?
IRINA (cu reflexul farmacistei, scanând-o):
O apă și… (se oprește) Aveți gumă de mestecat din aia mentolată?
IOANA:
Avem. Dar dacă e pentru nervi, nu garantez.
IRINA (surâde fără să vrea):
Nu e pentru nervi. E pentru… (pauză) să nu spun ce gândesc.
IOANA (ridică sprânceana):
Atunci luați două.
SFX: pachet pe tejghea.
MIHAI (din spate, apare calm):
Ioana, a venit marfa?
IOANA (fără să se întoarcă):
Nu încă. (către Irina) El e Mihai. Crede că dacă întreabă de trei ori, apare.
MIHAI (cu un zâmbet scurt către Irina):
Funcționează uneori. Bună ziua.
IRINA:
Bună.
NARATOR:
Irina a simțit ceva neașteptat: nu o „amenințare”, ci o curiozitate care o trezește. Ioana nu insista, nu flutura nimic. Doar o privea ca pe un secret care merită ghicit.
IOANA (în timp ce îi dă restul):
Sunteți de-aici?
IRINA:
Nu. În trecere.
IOANA:
Păi atunci… să treceți frumos. (pauză mică) Dacă mai aveți drum, eu sunt aici. Majoritatea timpului.
IRINA (ține punga, se uită o clipă prea mult):
Majoritatea timpului… sună ca o scuză.
IOANA (încet):
Sau ca o invitație.
SFX: un moment de tăcere, frigiderul bâzâie.
MIHAI (simte, dar nu forțează; către Ioana):
Hai, las-o, măi, că o sperii.
IOANA (cu naturalețe):
Nu pare genul care se sperie.
IRINA (se adună):
La revedere.
IOANA:
La revedere, Irina.
IRINA (se oprește brusc):
De unde știi cum mă cheamă?
IOANA (ușor amuzată):
Scrie pe cardul de fidelitate. Nu-i magie. Doar… atenție.
NARATOR:
Irina a ieșit cu apa și guma, dar cu o altă căldură în piept, una care nu avea legătură cu vremea.
SCENA 6 — Afară, lângă mașină.
SFX: vânt, ușă de mașină.
ALEODOR:
Ai găsit apă?
IRINA (scurt):
Da.
ALEODOR:
Ești… roșie la față. Te-a certat cineva?
IRINA:
Nu. Doar… (pauză) m-a întrebat cineva ceva fără să întrebe.
ALEODOR:
Aha.
IRINA (îl privește):
„Aha” ăsta sună ca și cum ai recunoaște o boală.
ALEODOR:
Nu. Sună ca și cum… aș recunoaște un simptom.
IRINA:
Al cui?
ALEODOR (foarte încet):
Al nostru.
SCENA 7 — Noapte. Cameră de pensiune. Radio încet.
SFX: radio cu muzică lentă, pat care scârțâie ușor (nu sexual, doar mișcare), o respirație adâncă.
NARATOR:
În noaptea aia, n-au avut o ceartă mare. Nici o împăcare spectaculoasă. Doar o tăcere în care fiecare și-a dat seama că „fără teatru” e o promisiune grea, dacă nici tu nu știi exact ce rol ți-a fost dat de viață.
IRINA (în întuneric):
Aleodor…
ALEODOR:
Da?
IRINA:
Ți s-a întâmplat vreodată să… te simți înțeles de cineva prea repede?
ALEODOR (pauză lungă):
Da.
IRINA:
Și?
ALEODOR:
Și m-am speriat. Pentru că mi-a plăcut.
IRINA (aproape șoptit):
Da. Exact.
NARATOR:
Maramureșul și Cervenia nu le-au reparat căsnicia. Dar le-au arătat fisura adevărată: nu lipsa iubirii, ci lipsa libertății de a fi întregi. Iar când vezi asta, nu mai poți să te prefaci că totul e doar „oboseală”.
SFX: radio se stinge.
FINAL ACT 2
NARATOR:
În Actul 2, au apărut două oglinzi: Ionuț, cu fumul și privirea lui fără rușine, și Ioana cu felul ei de a spune lucruri pe lângă cuvinte. Iar Mihai, calm, ca un martor tăcut, a intrat în poveste nu ca obstacol, ci ca realitate: oamenii vin la pachet, cu istorii, cu atașamente, cu reguli nespuse.
„SINGUR ÎN 2”
Actul 3/20: Certuri, uși trântite și prieteni de rezervă
SFX: radio pe un post FM, știri scurte despre „tranziție”, apoi un țiuit și se schimbă pe muzică lentă. În fundal: un ceas de perete.
În apartamentul Verjeștilor, liniștea avea două fețe: una civilizată, de vitrină, și una grea, ca o cârpă udă lăsată peste mobilă. După călătoriile din Maramureș și Cervenia, nu se întâmplase nimic „mare” la suprafață. Dar în interiorul lor se mutase mobilierul. Fiecare știa că celălalt are un sertar secret, și tocmai asta făcea totul să scârțâie.
Irina își aranja uniforma de farmacie cu o exactitate care nu era despre haine. Era despre control. Aleodor își număra pașii prin casă ca un cardiolog care știe că nu doar inima are ritm, ci și minciuna.
SFX: brichetă, un chibrit, o țigară aprinsă — dar nu din casa lor, ci de pe hol, ca și cum fumul ar veni prin ușa întredeschisă.
Ionuț apăruse de câteva ori în peisaj „întâmplător”: un telefon scurt despre un „proiect”, o vizită cu planșe rulate, o glumă aruncată cu nonșalanță. Aleodor nu părea omul care „are prieteni”. Și totuși, prietenul ăsta exista. Irina îl simțea ca pe o pată de fum în perdea: poate o speli, dar miroase.
În seara aceea, Aleodor a ajuns târziu. Nu foarte târziu. Doar suficient cât să fie greu de întrebat fără să pari că îl controlezi.
IRINA: Ai mâncat?
ALEODOR: La spital. A fost aglomerat.
Irina a dat din cap, ca un farmacist care a auzit aceeași rețetă de o sută de ori. În bucătărie, paharul ei a atins chiuveta puțin prea tare.
IRINA: De la cine miroși a fum?
ALEODOR (se oprește): Miroase orașul a fum.
IRINA: Orașul nu stă lipit de gulerul tău.
Pauza a fost ca un bec care pâlpâie: nu se stinge, dar te obosește.
ALEODOR: Ai fost iar… iritată la serviciu?
IRINA: Nu schimba. Te întreb ceva simplu.
Aleodor și-a scos sacoul cu grijă, ca și cum ar fi dezamorsat ceva.
În anii ’90, certurile de cuplu nu începeau cu „hai să vorbim”, ci cu „de ce ești așa?”. Și se terminau rar cu „îmi pare rău”, mai des cu „nu mai pot”.
Irina a stat la masa din bucătărie, cu lumina de neon deasupra, care făcea totul să pară și mai neiertător. În loc să țipe, s-a făcut foarte calmă. Calmul acela care anunță furtuna.
IRINA: Când ai fost ultima oară aici cu mine, cu mintea?
ALEODOR: Sunt aici.
IRINA: Nu. Ești în corp. E diferență.
Aleodor a zâmbit scurt, defensiv. Zâmbetul omului care a învățat să fie iubit pentru funcție și respectat pentru imagine.
ALEODOR: Și tu ești mereu „prezentă”?
IRINA: Eu măcar încerc. Tu… te prefaci.
În hol, telefonul fix a început să sune. Sunetul acela vechi, metalic, parcă din altă viață.
SFX: telefon fix, apel insistent.
Irina s-a ridicat, a ridicat receptorul fără grabă.
IRINA: Alo?
O voce de femeie, mică și rapidă, a cerut pe cineva de la farmacie. Greșeală. Irina a închis și, când s-a întors, Aleodor se uita la ea ca un om prins cu o fisă în palmă.
IRINA: Ce?
ALEODOR: Nimic.
„Nimic” era cuvântul lor preferat. Cu el îngropau tot.
Irina a râs scurt, fără bucurie.
IRINA: Știi ce mă omoară? Nu e că nu ne mai… (își înghite cuvântul) nu e lipsa de apropiere. E că nu mai știm de ce.
ALEODOR: Irina…
IRINA: Nu, ascultă. Când stăm unul lângă altul, parcă suntem doi vecini care au semnat din greșeală același contract.
Aleodor a tras aer în piept. În orice altă situație, ar fi explicat. Ar fi pus diagnostice. Dar aici nu era medic. Era soț. Și asta îl speria.
ALEODOR: Nu e doar vina mea.
IRINA: N-am zis că e. Dar tu… tu nu mai ești curios de mine. Și eu nu mai sunt sigură că te cunosc.
S-a auzit o ușă de balcon trântită în apartamentul de vizavi. Bucureștiul avea mereu un ecou pentru certurile altora, ca să te simți mai puțin special.
Irina și-a pus paltonul pe umeri fără să-l îmbrace complet. Gest de plecare făcut în grabă, dar încă „corect”.
ALEODOR: Unde te duci?
IRINA: La Ioana.
Aleodor a ridicat sprânceana, surprins de sinceritatea bruscă — și imediat suspicios, pentru că sinceritatea lor nu venea niciodată gratis.
ALEODOR: Care Ioana?
IRINA: O prietenă.
ALEODOR (sec): De când?
Irina s-a uitat la el, și în privirea ei era și oboseală, și o mică răzbunare: „de când tu ai început să fii altundeva”.
IRINA: De când am avut nevoie.
A ieșit. Ușa s-a închis nu tare, ci definitiv, ca o concluzie.
SFX: ușă închisă, pași pe casa scării.
Aleodor a rămas în mijlocul camerei, cu televizorul pe mut. A aprins o lampă mică, ca și cum lumina mare ar fi fost prea sinceră. Apoi a luat telefonul fix și a format un număr din memorie.
SFX: disc rotativ / tonuri de apel.
IONUȚ (voce somnoroasă): Alo?
ALEODOR: Sunt eu.
IONUȚ: Ești bine?
Aleodor a tăcut o clipă. În tăcerea aceea, se auzea cât de mult îl costa să ceară ceva.
ALEODOR: Pot să vin la tine?
Ionuț n-a întrebat „de ce”. Asta era una dintre calitățile lui: nu-ți cerea justificare, îți cerea doar adevăr.
IONUȚ: Da. Dar fără discursuri. Adu-ți doar haina și… lasă-ți prestigiul acasă.
Aleodor a închis. Și-a luat geanta medicală aproape instinctiv, apoi a lăsat-o jos, ca și cum tocmai asta era problema.
Noaptea a împărțit Bucureștiul în două adrese. Irina a ajuns într-un cartier cu blocuri mici și magazine de colț, unde lumina era gălbuie și oamenii încă vorbeau la scară. Ioana Marilena stătea într-o garsonieră care mirosea a detergent ieftin și a ceva viu: a cafea, a ambiții neîncepute.
SFX: cheie în yală, ușă deschisă.
IOANA: Irina?
Irina a dat din cap și a intrat fără să știe dacă fuge sau se salvează.
IRINA: N-am unde.
Ioana n-a făcut teatru. I-a luat paltonul de pe umeri cu un gest simplu, gospodăresc.
IOANA: Ai aici. Stai. Bea apă.
Irina a stat pe marginea patului, cu mâinile strânse. Când Ioana i-a pus un pahar în palmă, Irina a simțit că o doare ceva ce nu are nume bun în dicționar.
IRINA: Mi-e rușine că am venit.
IOANA: Rușinea e a celor care lovesc, nu a celor care fug de zgomot.
A urmat o tăcere scurtă, dar densă. Tăcerile dintre două femei pot fi mai precise decât o sentință.
IRINA: Nu mai știu cum să fiu soție.
IOANA: Și cine te obligă să fii numai asta?
Irina a ridicat privirea, speriată de cât de direct a sunat întrebarea. În anii ’90 nu existau cuvinte ușoare pentru identități. Existau doar prietene „apropiate”, amici „ciudați”, și minciuni spuse ca să trăiești liniștit.
În celălalt capăt al orașului, la Ionuț, aerul era gros de fum. Arhitectul locuia într-un apartament cu planșe pe pereți, cu cărți aruncate ca niște cărămizi și cu scrumieră plină ca o zi de muncă.
SFX: brichetă, țigară.
IONUȚ: Ți-am zis: fără discursuri.
ALEODOR (obosit): N-am discurs. Am… eșec.
IONUȚ: Eșecul e doar o formă proastă de adevăr. Spune-l mai frumos.
Aleodor a stat pe canapea, rigid, ca un bărbat care nu știe cum să fie „invitat” fără să fie „important”.
ALEODOR: Mi-a zis că nu mai sunt curios de ea.
Ionuț a râs încet, nu batjocoritor, ci ca și cum ar recunoaște ceva.
IONUȚ: Și? Ești?
Aleodor a răspuns prea repede.
ALEODOR: Da.
Apoi și-a dat seama că răspunsul îl condamnă.
ALEODOR (mai încet): Ba nu. Sunt… curios. Dar nu mai știu de unde s-o apuc. Ca și cum am uitat planul casei.
IONUȚ: Aici e partea în care îți recomand să nu tratezi viața ca pe o urgență medicală. Nu totul se rezolvă pe tură de noapte.
Aleodor a închis ochii. În mintea lui, cabinetul lui Radu Leca — psihologul despre care auzise de la un coleg, „trăznit, dar bun” — începea să pară nu o rușine, ci o ieșire de incendiu.
Dimineața, orașul i-a găsit pe fiecare pe altă pernă și în altă minciună. Irina i-a trimis lui Aleodor un bilet lăsat la ușă, printr-o vecină: „Sunt bine. Nu mă căuta azi.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „ne vedem”. Un bilet ca o parolă greșită.
Aleodor a mers la spital ca un om care își pune masca la loc. A dat indicații, a semnat foi, a glumit cu asistentele. Dar înăuntru îi bătea ceva neregulat, și pentru prima dată nu avea aparat să măsoare.
Spre seară, s-au întâlnit întâmplător, la telefon, nu față în față. De parcă fața era prea mult.
ALEODOR: Irina. Putem să… vorbim?
IRINA (voce liniștită, prea liniștită): Putem. Dar nu acasă, nu acum.
ALEODOR: Atunci unde?
IRINA: Undeva unde ne ascultă cineva care nu ține cu niciunul.
Aleodor a înțeles.
ALEODOR: Psihologul ăla?
IRINA: Da. Radu Leca. Ți-e frică?
ALEODOR: Mi-e frică de tine când ești calmă.
Irina a râs scurt, și râsul ei a fost prima urmă de apropiere din săptămânile acelea.
IRINA: Atunci fă-ți curaj. Ne vedem mâine. Și să nu te îmbraci ca la congres.
Aleodor a rămas cu receptorul în mână. Într-un fel, era o înfrângere. În alt fel, era prima decizie împreună după mult timp.
NARATOR:
Actul 3 nu aduce adevărul complet, ci doar prima crăpătură în povestea „clasică”: nu mai e vorba doar de rutină și oboseală. E vorba de o intimitate care nu se mai potrivește cu rolurile pe care le joacă. Iar când doi oameni ajung să doarmă în case diferite, nu distanța e problema ci ușurința cu care devine normal.
SFX: foșnet de agendă, un pix care scrie: „Radu Leca miercuri, 18:30”.
„SINGUR ÎN 2”
Actul 4/20: Grecia, promisiuni noi și terapie la oră fixă
SFX: semnal de început de emisiune, apoi un jingle scurt de radio, ca în anii ’90. Se aude un televizor pe fundal cu un talk-show agitat, dat încet.
După noaptea cu uși închise în alte apartamente, dimineața n-a venit ca o pace, ci ca o negociere. Bucureștiul își aprindea iar claxoanele și mirosul de covrigi, iar ei își aprindeau iar măștile. Numai că, de data asta, măștile aveau o fisură mică: acceptaseră să fie ascultați.
SFX: telefon fix, ton de apel, apoi clic.
IRINA: Alo.
ALEODOR (încercând să fie calm): Eu sunt. Vreau să ne vedem înainte de cabinet.
IRINA: Unde?
ALEODOR: La Athenee… nu, acolo e prea multă lume. La Cofetăria de lângă farmacie. La prânz.
Irina a tăcut o secundă. Tăcerea ei, de obicei, era o armă. Acum părea un bandaj.
IRINA: Bine. Dar fără reproșuri. Doar… plan.
În ’90, „planul” era cuvântul cel mai romantic pe care și-l permiteau oamenii obosiți. Era mai sigur decât „iubire”.
Au stat la o masă mică, cu fețe de masă care miroseau a detergent tare. Irina avea o cafea prea dulce, Aleodor un ceai care părea o pedeapsă. Se priveau ca doi colegi de proiect care au stricat o machetă scumpă.
ALEODOR: Vreau să încercăm. Serios.
IRINA: Și eu. Dar nu doar să „încercăm” în fața lumii.
ALEODOR: Atunci cum?
Irina a inspirat adânc, ca înainte de un adevăr pe jumătate.
IRINA: Terapie. Și… o plecare. Undeva unde nu ne întrerupe nimeni.
Aleodor a zâmbit, surprins, ca și cum i s-ar fi oferit o a doua șansă fără să semneze încă actele.
ALEODOR: Grecia?
Irina a ridicat sprânceana.
IRINA: De unde știi?
ALEODOR: Pentru că ai spus-o cu gura, dar ai gândit-o demult. Te cunosc încă puțin, Irina.
Asta a fost prima replică din multe săptămâni care n-a sunat ca un proces-verbal.
SFX: foșnet de hârtie, un pix; parcă scriu pe un șervețel.
Irina a scos un bilețel cu prețuri decupate dintr-o revistă: ferry, cazare, „ofertă early booking” deși early booking în România anilor ’90 era mai mult un curaj decât un sistem.
IRINA: Nu e lux. E… simplu. Să fim doar noi doi.
Aleodor a dat din cap, iar în felul în care a dat din cap era și promisiune, și frică.
ALEODOR: Doar noi doi.
Cuvintele au atârnat între ei ca o perdea subțire. „Doar” era greu de respectat când fiecare avea propriile colțuri ascunse, dar nu le-au spus. Încă nu. Era zi de pact, nu de confesiune.
Au ajuns la cabinetul lui Radu Leca ca la un examen. Pe hol, un afiș cu o inimă desenată ciudat și o frază scrisă cu marker: „Nu ești defect. Ești doar neascultat.” Părea glumă, dar te prindea.
SFX: ușă care scârțâie, pași pe parchet, un clopoțel mic.
Radu Leca i-a întâmpinat în cămașă cu mânecile suflecate, ca un om care nu are timp de solemnitate. Avea ochii vii și o cană de ceai cu lămâie pe care o ținea ca pe un microfon.
RADU: Bun. Ați venit amândoi. Asta e deja un miracol mic. Vreți să vă felicit sau vă strică feng shui-ul?
IRINA (încurcată): Nu… e în regulă.
ALEODOR: Domnule Leca
RADU: Radu. Dacă-mi zici „domnule”, îmi crește tensiunea și iar trebuie să merg la cardiolog. Și uite-așa facem cerc.
Aleodor a zâmbit involuntar. I-a ieșit puțin omenescul.
Radu i-a așezat pe canapea cu o dexteritate de regizor: nu în față ca la interogatoriu, ci ușor oblic, ca să se poată vedea și să poată fugi cu privirea când doare.
RADU: Regula unu: aici nu reparăm „căsnicia”. Aia e ca o Dacie toată lumea zice că o repară, dar de fapt o cârpește. Noi încercăm să înțelegem ce ați uitat să spuneți.
Irina a strâns poșeta ca pe o ancoră.
IRINA: Suntem… obosiți. De muncă. De rutină.
ALEODOR: Și comunicarea e… slabă.
Radu a dat din cap, grav, teatral.
RADU: Clasicul „suntem bine, doar că nu”. Bun. Și când ziceți „rutină”, înțeleg că v-ați transformat în doi administratori de apartament. Cine e președinte de bloc?
Irina a râs scurt. Apoi s-a oprit brusc, rușinată că râde.
RADU (mai blând): Nu vă cer să-mi spuneți tot azi. Dar vă cer să nu-mi spuneți povești învățate. Pentru că eu, când simt o poveste învățată, mă apuc de alergat prin mintea voastră ca un copil printr-un magazin de jucării.
Aleodor a tușit ușor.
ALEODOR: Ce… trebuie să facem?
Radu a ridicat un deget, ca un profesor care predă o lecție scurtă, utilă.
RADU: Program. O dată pe săptămână. Și între ședințe: un lucru mic. Un gest. O întrebare. Ceva ce n-ați făcut de mult.
Irina și Aleodor s-au privit. Ceva mic era mai greu decât părea.
IRINA: Putem să facem și… terapie de familie? Adică… împreună.
RADU: Ați venit împreună. Deci deja e „de familie”. Dar da, ședințe de cuplu. Și, dacă vreți, individual, când o să vă curgă adevărul printre degete și n-o să vreți să-l vedeți celălalt.
Aleodor a clipit des. Nu-i plăceau oamenii care vedeau prea repede.
După ședință, au ieșit în stradă și lumina părea altfel. Nu mai era doar lumina orașului, ci lumina aceea de după o conversație grea în care n-ai murit.
SFX: trafic, pași, un vânzător ambulant strigă ceva neclar.
Irina a mers lângă Aleodor fără să se depărteze. Și, pentru prima oară după mult timp, s-au potrivit la pas.
ALEODOR: A fost… mai puțin groaznic decât credeam.
IRINA: Pentru că e trăznit.
ALEODOR: Și pentru că nu ne-a pus să ne învinovățim.
Irina a dat din cap. Apoi a spus ceva aproape timid:
IRINA: Grecia rămâne?
Aleodor a răspuns imediat, ca și cum se agăța de o plasă.
ALEODOR: Rămâne.
În aceeași seară, în altă garsonieră, Ioana Marilena își desfăcea șorțul de la Mega și asculta un casetofon vechi. Muzica era tristă, dar încăpățânată. Când Irina i-a dat un bip de pe un telefon împrumutat (că „minutele sunt scumpe”), Ioana a înțeles fără să știe detalii: Irina se întorsese în rolul ei.
SFX: bip, apoi tăcere.
Ioana n-a sunat înapoi. Nu de supărare. Ci pentru că învățase că uneori iubirea e un pas în spate, nu un pas în față. În anii ’90, asta era forma de eleganță pe care o aveau cei fără putere.
În apartamentul arhitectului, Ionuț a stins o țigară în scrumieră și a privit tavanul ca pe un proiect neterminat. Când Aleodor n-a sunat, Ionuț s-a prins iar că tăcerea poate fi și o alegere, nu doar o lipsă.
SFX: țigară stinsă, geam deschis, vânt.
În săptămânile care au urmat, Verjeștii au început să trăiască după un calendar nou: miercuri la 18:30 Radu Leca. În rest, prânzuri „mai lente”, seri fără televizor dat tare, drumuri împreună până la piață ca doi oameni care exersează să fie iar „noi”.
RADU (într-o ședință, jucăuș): Ia zi, Aleodor, când ai întrebat-o ultima oară pe Irina ce își dorește, fără să fie între două rețete și trei pacienți?
ALEODOR: Nu știu.
RADU: Perfect. Atunci azi ai tema: întreab-o. Și nu te apăra.
Irina și-a mușcat buza ca să nu zâmbească. Radu avea talentul să pună întrebări serioase cu voce de om care face glume, ca să nu te sperii și să fugi.
IRINA: Și eu ce temă am?
RADU: Tu ai tema cea mai grea: să răspunzi fără să te pedepsești pentru ce răspunzi.
Irina a simțit cum i se umezește privirea, dar n-a plâns. Încă nu. Era prea devreme pentru lacrimi. În loc de asta, a încuviințat.
Când au cumpărat biletele pentru Grecia, a fost ca și cum ar fi semnat o hârtie care nu era contract, dar era promisiune. Nu promisiunea că „totul va fi bine”, ci promisiunea că vor încerca să fie cinstiți măcar cu ei înșiși.
SFX: foșnet de bilete, ștampilă, un „următorul!” grăbit.
În noaptea dinaintea plecării, Irina a făcut bagajul metodic. Aleodor a verificat de trei ori pașapoartele, ca un om care crede că dacă verifică suficient, scapă de neliniște.
IRINA: Nu-mi place că ești așa încordat.
ALEODOR: Mi-e frică să nu stric.
Irina s-a apropiat și i-a îndreptat gulerul cămășii. Gest mic, dar adevărat.
IRINA: Atunci nu încerca să fii perfect. Încearcă să fii aici.
Aleodor a închis ochii o secundă, ca și cum ar fi primit un medicament pe care nu-l merita.
ALEODOR: Sunt aici.
În fundal, radioul a prins o melodie grecească, prost recepționată, cu bruiaje. Bruiajul părea potrivit: niciun drum bun nu vine fără interferențe.
NARATOR:
Împăcarea cea mare nu e o scenă cu aplauze. E o decizie luată în șoaptă, repetată în fiecare zi. Grecia era, pentru ei, mai puțin o destinație și mai mult o speranță: că dacă schimbi aerul, poate schimbi și felul în care te minți. Iar Radu Leca, cu ceaiul lui și glumele lui, le făcea loc să se audă. Nu adevărul complet încă nu. Dar suficient cât să nu se mai piardă din prima.
SFX: valuri imaginare, apoi fade-out în zgomot de tren/auto ca o plecare.
„SINGUR ÎN 2”
Actul 5/20: Împăcarea cea mare (Grecia, Sotiris, terapia pe fir)
SFX: motor de autocar care se stinge, uși pneumatice, valuri undeva aproape. Grecia nu-i întâmpina cu pancarte, ci cu lumină crudă, fără milă, genul de lumină care îți arată și praful de pe suflet, nu doar de pe pantofi; Irina coborî prima, hotărâtă, cu geanta strânsă ca o trusă de prim-ajutor, iar Aleodor după ea, cu umerii ușor căzuți, ca un om care și-a lăsat halatul alb în altă țară și nu știe dacă e bine sau rău. IRINA: „Să nu-mi spui că iar te doare capul. Suntem în vacanță.” ALEODOR: „Nu mă doare capul. Mă doare… mecanismul. Ăla vechi.” IRINA: „Mecanismul? Te-ai apucat de poezie acum?” ALEODOR: „Nu. Doar mi-e frică să nu ne întoarcem acasă și să continuăm ca doi colegi de apartament.” Irina își mușcă un colț al buzei și, pentru o secundă, păru exact omul care vindea cândva medicamente la tejghea și credea în rețete simple: iei asta, înghiți, trece; apoi își reaminti că nu există pastilă pentru ce ascund oamenii de ei înșiși.
SFX: clopoțel de recepție, pași pe gresie, o muzică grecească slabă, ca dintr-un radio vechi lăsat pe pervaz. Recepția hotelului era mică și albă, de parcă ar fi fost zugrăvită ieri cu var și speranțe, iar în spatele tejghelei se ridică un bărbat cu pielea bronzată și privirea calmă, genul de calm care nu se învață din manuale, ci din veri repetate. SOTIRIS: „Kalimera. Welcome. Verjescu?” IRINA: „Da. Irina Verjescu. El e Aleodor.” SOTIRIS (zâmbind): „Sotiris. Manager. Sometimes I fix things. Sometimes I listen.” ALEODOR: „Sunteți multitasking.” SOTIRIS: „In tourism, yes. In life also.” Aleodor simți o înțepătură în piept, nu din inimă, ci din orgoliu: în România, cine „te ascultă” o face ori ca să te vândă, ori ca să-ți scoată un adevăr; Irina, în schimb, își potrivi postura și trecu direct la partea practică, ca orice om crescut în tranziție, unde lucrurile se rezolvă repede sau nu se mai rezolvă.
SFX: chei zornăind, hârtie foșnind. IRINA: „O cameră liniștită, vă rog.” SOTIRIS: „Silence is possible. Like happiness. Not guaranteed.” ALEODOR (în șoaptă către Irina): „Ai auzit? Ne vinde filosofie la cheie.” IRINA: „Lasă-l. Măcar nu ne vinde minciuni.” SOTIRIS: „Room 12. Sea view. Wi‑Fi… sometimes works, sometimes Greek gods say no.” Irina ridică sprânceana la cuvântul „Wi‑Fi”, ca și cum cineva i-ar fi promis un lux exagerat; Aleodor, în schimb, se gândi imediat la ședința cu Radu Leca: miercuri, ora fixă, terapie online, adevăr la pachet, ca o emisiune de seară pe care n-o poți rata fără consecințe.
SFX: pași pe scări înguste, valiza lovind trepte, o fereastră care scârțâie ușor. Camera era simplă, albă, cu un televizor mic ce părea că va prinde cel mult două posturi și o reclamă la detergent dacă îl rogi frumos; pe masă, o scrumieră curată, semn că alții fumaseră aici cu decență, iar Irina își așeză lucrurile exact, ca într-un raft de farmacie: nimic să nu cadă, nimic să nu se amestece. IRINA: „Asta e vacanța noastră de împăcare.” ALEODOR: „Sună ca o ofertă la agenție: «doi adulți, o problemă, mic dejun inclus».” IRINA: „Nu glumi. Nu acum.” ALEODOR: „Bine. Atunci îți spun ceva fără glumă: mi-e frică.” IRINA: „Și mie. Dar eu nu am voie să mi-o arăt. Dacă mă prăbușesc eu, cine mai ține casa în picioare?” Aleodor o privi ca pe un om pe care îl credea cunoscut și totuși îl descoperea din nou, într-o lumină străină, unde oboseala nu mai putea fi ascunsă sub politețe.
SFX: ușă de balcon glisând, vânt subțire, valuri mai clare. Pe terasă, marea părea un ecran mare de cinematograf, numai că filmul era mereu același: apă, lumină, respirație; Irina se sprijini de balustradă, iar Aleodor rămase în prag, ca și cum încă negocia cu el însuși dacă are voie să fie prezent. IRINA: „Spune-mi. Care e planul tău?” ALEODOR: „Să nu mai jucăm teatru.” IRINA: „Noi? Noi am jucat teatru de când ne-am luat.” ALEODOR: „Atunci să ne oprim măcar o săptămână.” Irina râse scurt, fără bucurie. IRINA: „Știi ce e ironic? Că mi se pare mai ușor să înghit o pastilă amară decât să înghit un adevăr.” ALEODOR: „Și mie mi se pare mai ușor să repar o inimă decât să repar ce am stricat în mine.”
SFX: bătaie ușoară în ușă. SOTIRIS (din prag): „Sorry. Complimentary. Olives, feta, bread. Greece says hello.” Irina luă platoul cu eficiență, dar Aleodor făcu un pas involuntar spre ușă, atras ca de o forță care nu știe să ceară voie. IRINA: „Mulțumim, Sotiris.” ALEODOR: „Mulțumim.” SOTIRIS (privindu-l pe Aleodor o fracțiune în plus): „If you need anything… I am downstairs. Always.” Cuvântul „always” rămase suspendat în aer ca fumul de țigară într-un bar de cartier: îl simți, îl înjuri, îl vrei, nu scapi de el; Irina închise ușa, se întoarse și, fără să facă scandal, îl fixă pe Aleodor cu o privire de om care a învățat să citească semne mici.
IRINA: „Ai auzit cum a zis?” ALEODOR: „E de serviciu.” IRINA: „Nu. De serviciu nu te scanează așa. De serviciu îți zâmbește la fel ca la toți.” ALEODOR: „Poate că ți se pare.” IRINA: „Nu mi se pare. Eu vând pastile de ani de zile. Știu când un om vrea ceva fără să spună.” Aleodor își trecu mâna peste frunte, ca și cum ar fi vrut să șteargă o scenă. ALEODOR: „Irina… nu e nimic.” IRINA: „E ceva. Și dacă e ceva, o să aflăm oricum. Numai să nu aflu eu ultima.” Tăcerea dintre ei se așeză ca o pătură grea; în ’90, oamenii învățaseră să tacă nu din eleganță, ci din supraviețuire.
SFX: telefon mobil vechi, butoane apăsate, un bip lung; apoi conectare instabilă, cu mici întreruperi. RADU (pe difuzor, metalic): „Alooo, familia mea preferată care «încearcă să repare relația»! Dacă nu vă aud bine, o să pun vina pe Zeus, nu pe voi.” IRINA: „Dom’ Leca, suntem în Grecia. Avem… mare, soare și tensiune.” RADU: „Super. Tensiunea e un semn bun. Înseamnă că mai aveți curent.” ALEODOR: „Am zis să fie o săptămână fără teatru.” RADU: „Bun. Atunci să începem: ce ați făcut diferit azi?” IRINA: „Nu ne-am certat.” RADU: „Asta nu e diferit. E pauză. Diferit înseamnă că ați simțit ceva ce evitați de obicei.”
Aleodor își potrivi telefonul, de parcă ar fi vrut să-l țină mai departe de gură, să nu iasă adevărul prea tare. ALEODOR: „Am simțit… că nu mai pot să joc rolul ăla de bărbat perfect.” RADU: „Și care e rolul Irinei?” IRINA: „Femeia care ține casa. Și îl face pe el să arate bine.” RADU: „Aha. Și dacă nu mai țineți rolurile, cine sunteți?” Irina înghiți. IRINA: „Oamenii care… au obosit.” RADU: „Frumos. Oboseala e uneori adevărul cel mai cinstit.” Aleodor auzi în vocea lui Radu un fel de satisfacție, ca la un om care prinde în sfârșit firul de la capătul ghemului.
IRINA: „Întrebarea e: ce facem cu oboseala?” RADU: „Nu o ascundeți sub concediu. Grecia e un decor. Voi sunteți piesa.” ALEODOR: „Piesa mea… are și personaje noi.” Irina îl privi fulgerător. IRINA: „Ce înseamnă asta?” RADU (vesel, ca și cum ar turna benzină pe o lumânare): „Aoleu, îmi place când apar personaje noi. Spune, Aleodor, cine e nou?” Aleodor tăcu o secundă. ALEODOR: „Managerul hotelului. Sotiris.” IRINA: „Aha.” RADU: „Și ce simți, doctor reputat, când îl vezi?” Aleodor își drese vocea. ALEODOR: „Nu știu. E… liniște. E… ceva cald.” IRINA: „Nu te aud spunând «nimic».” ALEODOR: „Pentru că nu mai vreau să mint.”
În difuzor, Radu scoase un mic sunet de aprobare, teatral, ca un prezentator de noapte care simte audiența crescând. RADU: „Bun. Irina, tu ce simți când auzi asta?” IRINA: „Simt că-mi vine să-l iau la rost. Și simt că n-am dreptul.” RADU: „Ai dreptul la reacție. N-ai dreptul la execuție.” IRINA: „Și el are dreptul la… ce? La îndrăgostiri?” RADU: „Are dreptul la adevăr. La îndrăgostiri… asta negociați voi, nu tribunalul moral.” Aleodor își strânse maxilarul. ALEODOR: „Nu vreau să te rănesc.” IRINA: „M-ai rănit de mult, Aleodor. Numai că… am pus pansament și am zis că e bine.” Se auzi iar marea, ca un metronom: un, doi; un, doi—de parcă timpul le cerea să țină pasul.
RADU: „Și acum, partea care nu vă place: îmi spuneți fiecare câte un lucru pe care îl ascundeți în povestea voastră «clasică».” IRINA (repede): „Eu ascund că nu mai cred în «pentru totdeauna».” ALEODOR: „Eu ascund că nu mai știu cine sunt când nu sunt doctor.” RADU: „Bun. Astea-s starturi. Acum, nu vă cer să-mi spuneți tot azi. Dar vă cer să nu mai folosiți Grecia ca anestezic. Faceți ceva concret: o seară în care vorbiți fără ironie și fără contabilitate.” IRINA: „Fără contabilitate? Eu trăiesc din contabilitate emoțională.” RADU: „Atunci o seară de faliment. Poate vă eliberează.” Aleodor aproape că ar fi râs, dacă nu l-ar fi apăsat senzația că falimentul ăsta ar scoate la iveală și lucruri pentru care nu există proceduri medicale.
SFX: conexiunea se întrerupe un pic, apoi revine. RADU: „Vă dau temă: mâine, plimbare de o oră, fără telefon, fără plan. Și fiecare spune, cu voce tare, un adevăr mic. Mic, dar real.” IRINA: „Și dacă adevărul mic e că vreau să fug?” RADU: „Atunci spuneți: «vreau să fug». Și vedeți ce se întâmplă când nu mai fugiți.” ALEODOR: „Dom’ Leca, dumneavoastră chiar nu aveți frică?” RADU: „Am. Dar eu mi-o vând sub formă de glume. Voi vă vindeți frica sub formă de normalitate.” IRINA: „Normalitatea noastră e… obosită.” RADU: „Perfect. Închideți acum. Marea vă ascultă și ea, dar nu dă sfaturi proaste.”
SFX: apel închis; liniște; valuri. Irina puse telefonul pe masă, cu grijă, ca pe un flacon de sticlă. IRINA: „Ai zis Sotiris.” ALEODOR: „Am zis.” IRINA: „Și… te-ai îndrăgostit?” Aleodor ridică din umeri, sincer ca un adolescent care nu știe dacă e voie să fie fericit. ALEODOR: „Nu știu dacă e îndrăgostire. Știu că e… ușurință.” IRINA: „Ușurință. Eu n-am mai simțit ușurință de când era Iliescu la televizor în fiecare seară și toți ziceau că «se va așeza».” Aleodor oftă. ALEODOR: „Poate că nu se așază singur. Poate că trebuie să ne așezăm noi.”
SFX: jos, se aud scaune mutate, un râs scurt, un clincănit de pahare. Afară, curtea hotelului se pregătea de seară ca o scenă: mesele puse, lumini mici, oameni care își jucau vacanțele cu seriozitate; Aleodor îl zări pe Sotiris cum trecea printre turiști cu o naturalețe care nu cere aprobări, iar inima lui, obișnuită cu diagnostice și cu statistici, făcu un lucru prostesc: bătu altfel. IRINA (observându-l): „Îl privești.” ALEODOR: „Da.” IRINA: „Și eu te privesc pe tine. Și nu știu dacă să mă supăr sau să mă bucur că în sfârșit ești viu.” Aleodor se întoarse spre ea, surprins. ALEODOR: „Te bucuri?” IRINA: „Nu mă bucur de situație. Mă bucur… că nu mai ești un perete. Dar mă sperie ce urmează.” ALEODOR: „Și pe mine.” În clipa aceea, fără să se îmbrățișeze și fără să se ierte, au făcut ceva rar: au stat în aceeași frică, în același aer sărat, fără să se acuze.
„SINGUR ÎN 2”
Actul 6/20: Întoarcerea din Grecia și întoarcerea la terapie
Nuvelăradiofonică
SFX: valuri care se estompează, apoi motor de avion/autocar, un anunț în difuzoare înfundat. Grecia rămase în urmă ca o carte poștală lucioasă băgată în portofel, frumoasă și inutilă când te întorci la întreținere, la bloc, la mirosul de scări spălate cu clor ieftin și la tăcerile care nu mai au soare în ele; Irina își ținea poșeta în brațe ca pe o cutie cu medicamente și rețete, iar Aleodor se uita pe geam cu privirea lui de medic care știe să citească semne, numai că acum semnele erau în el. IRINA: „Ai zis că vacanța ne ajută.” ALEODOR: „Ne-a ajutat… să vedem. Nu să rezolvăm.” IRINA: „Asta e partea pe care o urăsc.” ALEODOR: „Și eu. Dar partea pe care o urăsc mai mult e că, după ce vezi, nu mai poți să te prefaci fără să te simți ridicol.” Irina inspiră scurt, ca și cum și-ar fi înghițit replica, apoi o scoase controlat. IRINA: „Ți-e dor de el?” ALEODOR: „De cine?” IRINA: „Nu te face că nu înțelegi. Managerul… Sotiris.” Aleodor își frecă fruntea. ALEODOR: „Mi-e dor de ideea că pot fi altfel. Atât.”
SFX: ușă de apartament, cheie răsucită, ecou pe hol. În București (sau într-un oraș care se încăpățâna să semene cu Bucureștiul), apartamentul lor îi întâmpină cu aerul acela de „aici se trăiește corect”, mobilierul pus la locul lui, televizorul ca un altar mic, și o liniște de după revoluție, când lumea încă nu învățase ce să facă cu libertatea; Irina puse bagajul jos și, din reflex, începu să ordoneze: hainele în dulap, actele într-un sertar, ca și cum dacă pui obiectele la loc, se așază și oamenii. IRINA: „Mâine am tură.” ALEODOR: „Eu am vizite la spital.” IRINA: „Deci ne întoarcem la… program.” ALEODOR: „Da. Și avem terapie.” Irina își scoase paltonul și rămase în pragul bucătăriei, ca o femeie care ar vrea să plece dar n-are unde fără să se facă praf totul. IRINA: „Mi-e groază de Leca.” ALEODOR: „De el sau de ce te face să spui?” IRINA: „De mine, Aleodor. De ce spun eu când mă împinge cineva un pic.”
SFX: brichetă, țigară aprinsă, fum tras adânc. În partea cealaltă a orașului, Ionuț Rădulescu își aprinse a treia țigară fără să-și amintească de primele două, cu planșetele de arhitectură deschise ca niște hărți către o viață pe care n-o construia de fapt; telefonul îi vibra și, când văzu numele lui Aleodor, strânse din dinți, genul de strângere care spune „nu-mi face asta acum”, dar răspunse totuși. IONUȚ: „Ce e?” ALEODOR (pe telefon): „M-am întors.” IONUȚ: „Bravo, Odor. Grecia te-a făcut om?” ALEODOR: „Nu. Dar m-a făcut… atent.” IONUȚ: „Aha. Și atenția asta ce vrea? Să mă ștergi din program?” ALEODOR: „Vreau să vorbim. Nu acum. După ședința cu Leca.” Ionuț râse scurt, mușcător. IONUȚ: „Deci psihologul e șeful de șantier acum. Bine. Să-mi spui când ai voie să respiri.” Aleodor închise și își simți pieptul strâns, ca după o alergare proastă: nu de la efort, ci de la vină.
SFX: seară, ceas de perete, ticăit. Irina rămase mult timp la masă cu o cană de ceai, privind la o reclamă obosită care rula la televizor; își tot ducea mâna spre telefon și o retrăgea, ca un copil care vrea să fure o bomboană și se teme că-l vede cineva. Până la urmă, îl sună pe numele care o făcea să se simtă vinovată și vie în același timp: Ioana Marilena. IOANA MARILENA (șoptit): „Iri? Ești acasă?” IRINA: „Da.” IOANA MARILENA: „Cum a fost în Grecia?” IRINA: „Ca-n reclame. Frumos și mincinos.” IOANA MARILENA: „Ți-a fost dor?” Irina înghiți. IRINA: „Da. Și mi-e ciudă că răspunsul e da.” IOANA MARILENA: „Vrei să ne vedem?” IRINA: „Nu pot. Mâine avem terapie.” IOANA MARILENA: „Terapie? Păi și eu ce sunt… hobby?” Irina închise ochii. IRINA: „Ești… ceva ce-mi amintește că exist. Dar nu știu încă cum să pun asta într-o viață care arată normal.” În tăcerea de după, Ioana Marilena oftă ca o femeie care s-a săturat să fie „în pauza de masă”. IOANA MARILENA: „Să nu mă lași numai în weekenduri imaginare.” IRINA: „Nu vreau să te las. Dar nici nu știu cum să… nu mă las pe mine.”
SFX: dimineață, tastatură veche, sunet de conectare la internet, microfon testat. Cabinetul lui Radu Leca arăta ca o țară care se modernizează haotic: o canapea bună, un birou încărcat, un computer care scotea sunete ca un calorifer nervos; Radu își puse căștile și își potrivi ochelarii ca un om care se pregătește să „repare” oameni cu scotch și adevăr. RADU LECA: „Bună dimineața, domnule doctor, doamnă farmacistă. Ați revenit din Grecia cu bronz sau cu probleme noi?” IRINA (în ecran): „Cu oboseală.” ALEODOR: „Cu… claritate.” RADU: „Aoleu, claritatea e periculoasă. E ca lumina la neon: îți arată și ce credeai că e curat.” Irina își strânse mâinile. IRINA: „Dom’ Leca, nu mai putem cu povestea clasică.” RADU (încântat): „În sfârșit! Poveștile clasice sunt bune la școală, nu la căsnicie.”
SFX: un scaun scârțâie; o pauză scurtă. Aleodor își drese vocea și, pentru prima dată, nu o folosi ca instrument profesional, ci ca pe o punte fragilă. ALEODOR: „Cred că sunt… bisexual.” Radu rămase o clipă tăcut, surprinzător de serios, de parcă glumele lui ar fi ieșit din cameră să fumeze. RADU: „Când spui «cred», ce înseamnă? Că te sperie cuvântul sau că încă testezi?” ALEODOR: „Că… am trăit mult ca și cum aș fi doar ce se așteaptă de la mine.” RADU: „Și acum ai început să te uiți și la ce se întâmplă de fapt.” IRINA (repede, ca să nu rămână singură): „Și eu cred că sunt bisexuală.” Radu ridică sprânceana, aproape admirativ. RADU: „Bun. Deci nu e doar «nu ne mai înțelegem», e «nu ne mai ascundem».” Irina își mușcă buza. IRINA: „Da. Și mă îngrozește.”
RADU: „Hai să punem lucrurile pe masă, fără să vă sinucideți emoțional. Aleodor, ai avut relații în afara căsniciei?” Aleodor înghiți. ALEODOR: „Da.” Irina îl privi, dar nu cu surpriză, ci cu acea confirmare amară pe care o are cineva care știa, dar n-avea dovadă. RADU: „Cu bărbați, cu femei, cu ambele?” ALEODOR: „Cu o femeie. Ioana. Asistentă la cardiologie.” IRINA (încordată): „Ioana… de la tine de pe secție.” ALEODOR: „Da.” RADU: „Irina, și tu?” Irina inspiră adânc, ca înainte să înghită o pastilă mare. IRINA: „Cu o femeie. Ioana Marilena. Lucrează la Mega.” RADU (clipind): „Două Ioane. Dacă aș fi superstițios, aș zice că universul vă trimite același mesaj cu alt ambalaj.” Aleodor scoase un râs mic, nervos, apoi se opri, rușinat de propriul reflex.
RADU (mai blând): „Ok. Acum partea importantă: voi mi-ați spus luni de zile povestea «suntem doi oameni stresați care vor să repare relația». Adevărul e mult mai complex. Și, sincer, mai interesant. Dar nu sunt aici pentru interesul meu. Sunt aici pentru sănătatea voastră.” IRINA: „Ne urâți?” RADU: „Doamnă, eu abia mă suport pe mine. Nu urăsc pe nimeni. Înțeleg de ce ați ascuns: rușine, frică, imagine, oraș mic în cap chiar dacă trăiți în oraș mare.” ALEODOR: „Și acum?” RADU: „Acum facem ce nu face nimeni în anii ’90: vorbim fără să ne dăm sentințe.” Irina își șterse ochii repede, ca să nu se vadă prea mult. IRINA: „Mi-e frică să nu se termine.” RADU: „Se poate termina. Se poate transforma. Se poate repara. Dar nu pot să vă promit varianta preferată de voi. Pot să vă promit doar că adevărul e mai ieftin decât minciuna pe termen lung.”
ALEODOR: „Eu nu știu ce vreau. Știu doar că nu mai vreau să trăiesc dublu.” IRINA: „Eu… m-am simțit vie cu ea. Și apoi m-am simțit murdară. Și apoi m-am simțit iar vie. E un carusel.” RADU: „Bisexualitatea nu e murdărie. Nici dorința. Problema e secretul folosit ca viață paralelă.” Irina se încruntă. IRINA: „Deci ne certați?” RADU: „Nu. Vă trag de mânecă: ori faceți loc adevărului în cuplu, ori cuplul rămâne doar o vitrină.” Aleodor își coborî privirea. ALEODOR: „Și dacă Irina nu poate accepta?” RADU: „Atunci negociați separarea ca doi adulți, nu ca doi spioni. Dar înainte să ajungeți acolo, vă întreb: mai există afecțiune între voi?” Irina se uită la Aleodor, ca și cum îl vedea după mult timp fără uniformă. IRINA: „Da… există.” ALEODOR: „Există. Dar e amestecată cu vină.”
RADU: „Bun. Vă dau o sarcină până săptămâna viitoare: fiecare scrie pe o foaie, cu pix, nu pe telefon, trei lucruri: 1) ce ați pierdut în căsnicia asta, 2) ce ați câștigat, 3) ce vreți să păstrați, indiferent dacă rămâneți împreună sau nu.” IRINA: „Și amantele?” RADU: „Nu le băgăm în dulap. Le băgăm în realitate. Dar pas cu pas. Până una-alta, vă cer un lucru simplu și greu: opriți întâlnirile secrete timp de o săptămână. Nu ca pedeapsă. Ca să vedeți ce rămâne între voi când nu vă amortizați cu altcineva.” Aleodor strânse buzele. ALEODOR: „O să fie greu.” RADU: „Exact. Greu înseamnă că e adevărat.” Irina dădu din cap încet. IRINA: „Bine. O să încerc.”
SFX: ședința se încheie, un clic, apoi tăcere în apartament. Irina și Aleodor rămăseseră în fața ecranului stins ca în fața unui televizor după jurnal, când încă mai auzi în cap ce s-a spus, deși sunetul s-a oprit; Aleodor își trecu mâna prin păr, dezorientat. ALEODOR: „Ai spus-o.” IRINA: „Ai spus-o și tu.” ALEODOR: „Și acum?” Irina se ridică și își potrivi bluza, reflex de om care vrea să fie „în regulă” când nu e. IRINA: „Acum nu mai avem unde să ne ascundem. Nici măcar în Grecia.” Aleodor se apropie, dar nu o atinse, ca și cum atingerea ar fi fost un contract nou, încă nesemnat. ALEODOR: „Îți pare rău?” IRINA: „Îmi pare rău că am mințit. Nu îmi pare rău că am simțit.” Aleodor închise ochii o clipă. ALEODOR: „La fel.”
SFX: din nou brichetă, țigară; de data asta, nu la Ionuț, ci la Aleodor, care n-avea obiceiul, dar îl încerca ca pe un gest împrumutat. Irina îl privi ușor scandalizată. IRINA: „Tu fumezi?” ALEODOR: „Nu. Azi… da.” IRINA: „Nu te prosti. Ai inimă, ești cardiolog.” ALEODOR (cu o ironie tristă): „Exact. Și totuși, uite ce prost pot fi.” Irina nu râse, dar i se înmuiă vocea. IRINA: „Să nu devii Ionuț Rădulescu doar ca să uiți.” Aleodor se întoarse spre ea, surprins de numele aruncat în cameră ca un pahar spart. ALEODOR: „De unde știi de Ionuț?” Irina îl privi drept, cu o oboseală matură. IRINA: „Pentru că nu sunt oarbă. Și pentru că, în căsnicia noastră, adevărul a început mereu ca un miros. Azi, mirosul e prea puternic.”
SFX: tăcere grea; ticăitul ceasului revine.
Sfârșit Actul 6.
Actul 7: Confruntarea la cabinet cu amantele
Cabinetul psihologului Radu Leca mirosea a fructe si cafea irlandeză, amestec care părea să rezume întreaga atmosferă a anilor ’90 o epocă de tranziție, de neliniște dulceagă și de vorbe multe spuse pe întuneric. În fața lui, pe canapeaua din piele șifonată, ședeau Aleodor și Irina Verjescu, un cuplu care părea extras dintr-un film socialist despre fericirea obligatorie. El, doctorul reputat, își aranja mereu nodul de la cravată, deși aceasta era deja perfectă. Ea, farmacista, își ținea mâinile strânse în poală, privind fix spre sertarul unde Radu ținea cutia cu țigări.
„Domnule Leca,” începu Aleodor, cu vocea lui calmă, medicală, „am discutat după ultima ședință. Am decis să fim sinceri. Dar sinceritatea asta… are nevoie de martori.”
Irina dădu din cap aprobator, dar ochii îi rămaseră goi, ca și cum ar fi citit un prospect pentru un medicament pe care nu și-l amintea. „Așa e. Am adus… martorii.”
Ușa cabinetului se deschise, și în prag apărură două femei. Ioana, asistenta de la cardiologie, intră timid, cu un sacou oversized care părea să o înghită. O urma Ioana Marilena, vânzătoarea de la Mega, cu o rochie strâmtă și o poftă de viață care părea să umple încăperea. Se așezară pe două scaune separate, evitându-și privirile.
Radu Leca își aprinse o țigară, trăgând adânc, ca și cum fumul îi putea limbi gândurile. „Deci,” spuse el, lăsând un nor alb să se ridice spre tavanul găurit, „avem aici patru persoane care, în mod oficial, sunt aici pentru a salva o căsnicie. Dar, de fapt, suntem șase. Corect?”
Tăcerea care urmă fu mai grea decât orice admisie. Aleodor se uită la Ioana, asistenta, și văzu în ochii ei nu patima din pauzele de la spital, ci o oboseală profundă. „Noi… am avut o legătură,” mărturisi el, cuvintele căzând ca niște pietricele pe covorul uzat. „Dar e doar o scăpare. O scăpare de la rutină.”
Irina râse sec, un sunet sfâșietor. „Rutină? Aleo, tu numești rutina faptul că noi doi vorbim doar despre tensiunea arterială și facturile de la întreținere? Ioana Marilena,” și se întoarse către vânzătoare, „ea mă ascultă. Știe cum e să lucrezi zece ore pe zi și să te simți invizibil.”
Ioana Marilena se aplecă în față, cu ochii scânteind. „Da, doamnă Irina, dar și eu am o viață. Nu pot să fiu refugiul tău doar în pauza de masă sau câte un weekend când ai tu chef. Am și eu nevoie de ceva… constant.”
Dialogul se desfășură ca un val stins – fără urlete, fără scandal, doar cu recunoașterea unor dureri mărunte, așezate una peste alta. Radu le lăsă să vorbească, intervenind doar când vorbele se înnodau în acuzații. „Așadar,” spuse el la un moment dat, stinguând țigara în scrumiera plină, „toți cei patru sunteți de acord că aceste… relații paralele sunt mai mult despre evitarea decât despre întâlnire?”
Ioana, asistenta, își șterse o lacrimă furiș. „Da. Eu… am crezut că e iubire. Dar e doar o pauză de la singurătate. Și la spital, și aici.” Se uită la Aleodor. „Nu vreau să fiu pauza nimănui.”
Irina o privi pe Ioana Marilena, și în ochii lor se așternu o înțelegere mută. Amândouă realizaseră că fugeau de ceva ce nici măcar nu îndrăzneau să numească. „Noi… ne iubim,” șopti Irina, „dar poate că e doar o iubire de circumstanță. Ca o revanșă pentru toți anii în care am tăcut.”
Sesiunea se încheie cu o liniște ciudat de liniștită. Nu cu îmbrățișări, nu cu promisiuni mari, ci cu un nod colectiv al capetelor. Aleodor și Irina se ridicară, și de data asta se țineau de mână – nu cu strângere romantică, ci cu solidaritate de camarazi care au trecut printr-un bombardament și au supraviețuit. Ioana și Ioana Marilena plecară primele, fără să se mai uite înapoi, ca și cum ar fi părăsit nu doar un cabinet, ci și o versiune a lor care nu le mai servea la nimic.
Radu Leca rămase singur, privind ușa închisă. Își aprinse o ultimă țigară, zâmbind amar. În era post-revoluție, toată lumea căuta libertate, dar se învârtea în cercuri tot mai mici. Azi, măcar, patru oameni ieșiseră din cercul cel mai strâmt.
Actul 8: Patru în vacanță, fără gelozie
Vara anului 1996 părea mai caldă și mai leneșă decât oricare alta după revoluție. La o pensiune modestă de la marginea Brașovului, unde apa caldă era un lux și televizorul primea doar un canal, patru adulți încercau o nouă formă de coexistență. Aleodor și Irina Verjescu ocupau camera cu vedere la pădure, în timp ce IoanaB și Ioana Marilena stăteau în cea alăturată, cu vedere la mașinile parcate. Era o aranjare ciudată, dar nimeni nu părea deranjat.
Dimineața, la micul dejun în grădina pensiunii, lumea se întâlnea pe scaunele de lemn zgâriate. Aleodor citea *România Liberă*, în timp ce Irina turna ceai pentru toată masa.
„Zice aici că prețul la medicamente va crește cu 30%,” spuse Aleodor, fără să ridice privirea.
„Atunci voi avea mai mult de lucru la farmacie,” răspunse Irina liniștit, întinzând o farfurie cu brânză topită către Ioana Marilena.
Dialogul era banal, domestic, dar sub el curgea un curent nou. Nu mai exista tensiunea din cabinetul lui Radu Leca, nici încruntăturile pline de secrete. În schimb, era o oboseală calmă, ca și cum toți patru ar fi terminat un maraton și acum se odihneau, fără să se întrebe cine a câștigat.
„Ați visat ceva noaptea trecută?” întrebă Ioana, asistenta, aplecându-se să adune o firimitură de pe masă.
„Am visat că eram iarăși la spital,” mormăi Aleodor. „Dar de data asta, toate aparatele funcționau.”
Irina zâmbi pentru prima dată în acea vacanță. „Eu am visat că vindeam la Mega. Și că dădeam restul corect.”
Ioana Marilena râse, un sunet cald care părea să încălzească aerul de dimineață. „Asta nici măcar nu e un vis, doamnă Irina, e coșmarul meu de zi cu zi.”
Plaja era goală, iar ei patru stăteau pe pături, privind apa liniștită a unui lac. Copii nu erau, agitația orașului rămăsese la sute de kilometri. Aici, timpul părea să se fi oprit undeva în 1990, când toți credeau că libertatea va veni ca o vacanță permanentă.
„E ciudat,” spuse Irina, întinzând mâna să-și atingă ușor de mâna Ioanei Marilena. „Nu mă simt vinovată. Nici geloasă.”
„Nici eu,” adăugă Aleodor, privind spre Ioana care scria ceva în nisip. „Paradoxal, acum că nu mai ascund nimic… mă simt mai singur decât înainte. Dar într-un fel mai liniștit.”
Ioana ridică privirea. „Poate pentru că acum știm că singurătatea asta o împărțim. Nu mai e doar a ta sau a mea. E a noastră.”
Seara, pe terasa pensiunii, băură o bere ieftină, în timp ce radiole din camerele vecine difuzau știri despre privatizări și inflație. Era ca și cum lumea de afară încerca să pătrundă în bula lor, dar fără succes.
„Ce credeți că va spune domnul Leca când va afla?” întrebă Ioana Marilena, cu un pic de ironică în voce.
„Probabil că va aprinde o țigară, va privi cum se ridică fumul și va spune: «Așa e viața, după revoluție. Cautăm formule noi pentru vechile probleme»,” răspunse Aleodor, mimând perfect atitudinea psihologului.
Irina se sprijini de umărul lui, iar pentru o clipă păcură un cuplu obișnuit, într-o vacanță obișnuită. Doar că în camera alăturată, două femei își aranjau lucrurile pentru plecare, fără grabă, fără regrete.
Vacanța se termină așa cum începuse: liniștit, fără scene, fără promisiuni. La plecare, toți patru își dădură mâna, ca niște colegi de serviciu după un concediu. Nu era nevoie de mai mult. În mașină, pe drumul spre București, Aleodor și Irina tăceau, dar de data asta tăcerea nu era plină de secrete. Era doar un spațiu gol, pe care fiecare îl putea umple cu ce dorea.