Cununa Sânzienelor

CUNUNA SÂNZIENELOR de Radu Leca

Sub poalele Bucegilor, într-un sat vechi cu garduri joase și fântâni cu cumpănă, trăia o fată frumoasă, dar cam aprigă, pe nume Diza. Nu era nici prea tăcută, nici prea aprigă; doar că, pe măsură ce treceau anii, toate prietenele își găseau ursitul, iar ea rămânea cu aceeași întrebare lipită de inimă ca un scai: „Oare eu pe cine aștept?”

În ajun de Sânziene, când aerul miroase a fân proaspăt și a promisiuni, Diza a auzit iar bătrânele vorbind de Baba Dochia, cea care știe drumurile dintre noroc și năpastă. Se zicea că urcă și coboară muntele ca și cum ar schimba doar o ie, că poate lega norii și dezlega blesteme, dar că nu dă nimic gratis îți dă exact ce meriți.

Diza și-a pus basmaua, a luat o traistă și a pornit spre munte. Când a ajuns într-o poiană unde pietrele păreau așezate ca la sfat, a văzut-o: o bătrână cu ochi limpezi și grei, ca două ape adânci. Nu părea nici bună, nici rea doar dreaptă.

Știu de ce ai venit, a spus Baba Dochia, fără să fie întrebată. Vrei ursit.

Vreau iubire adevărată, a înghițit Diza. Și… să nu mai simt că-s lăsată pe dinafară.

Baba a râs scurt, ca o creangă uscată.

Iubirea adevărată nu se strigă, fată. Se cheamă cu fapte. Dar pot să-ți dau o Cunună de Sânziene. Cel care te va vedea purtând-o se va îndrăgosti pe loc. Un an ține vraja: un an de foc, un an de probă. Apoi… rămâne dacă-i dragoste curată, pleacă dacă-i doar nălucă.

Diza a tresărit. Sună ca o șansă, dar și ca un joc cu muchie.

Și ce trebuie să fac?

Să aduni nouă lucruri. Nu le găsești la târg. Le primești numai dacă ești vrednică. Notează bine: iarbă de noroc, alun de farmec, rozmarin de pomenire, cerneala dudului, sămânța cornului, mărgăritar negru, suflul Mării, cântec de carneol și dreptul osului. Când le ai, te întorci. Iar dacă minți… cununa te va strânge până nu mai poți respira.

Diza și-a strâns curajul și a plecat.

Iarba de noroc

În zori, a urcat spre o pajiște unde se spunea că iarba crește altfel: mai verde, mai vie, de parcă ar ține în ea o scânteie. A căutat ore bune, dar toate firele i se păreau la fel. Când a obosit, s-a așezat pe o piatră și a început să plângă în tăcere, nu de slăbiciune, ci de neputința aceea care te face mic.

Atunci a apărut un bătrân păstor, cu barbă albă și toiag noduros. Se numea Zibelmiu un numele de care doar cei foarte bătrâni auziseră rar. Bătrânul era ca o vorbă veche.

Norocul nu se culege cu ochii lacomi, a zis el. Se vede când îți lași inima jos, lângă iarbă.

A îngenuncheat, a atins pământul și a ridicat un fir subțire, cu vârful ușor auriu.

Asta e. Iarbă de noroc. Dar nu ți-o dau pentru că plângi. Ți-o dau pentru că ai rămas aici, fără să înjuri muntele.

I-a pus firul în palmă și a dispărut printre jnepeni.

Alunul de „farmec”

Pentru alun, Diza a coborât într-o vale unde alunii creșteau în cercuri, ca și cum dansaseră cândva. În mijlocul lor, o femeie tânără împletea nuiele. Avea o privire ageră și un zâmbet care te făcea să fii atent. Se numea Rhesa.

Caut alun de farmec, a spus Diza, privind-o cutezător

Farmecul nu-i pentru a lega pe cineva cu forța, a zis Rhesa. E pentru a te ține întreagă când lumea te trage în bucăți.

I-a întins o nuia subțire, elastică, tăiată dintr-un alun care creștea la umbră.

Dar plătești cu un adevăr. Spune-mi ce te sperie cel mai tare.

Diza a rămas cu vorbele în gât, apoi a zis:

Mă sperie că… dacă vine iubirea, n-o să știu s-o primesc. Că o să stric tot.

Rhesa i-a pus nuiaua în traistă, zâmbind.

Atunci ai primit farmecul potrivit. Să te ții dreaptă.

Rozmarinul de pomenire

La marginea satului, într-o curte cu pruni bătrâni, trăia o bătrână pe nume Dada. Oamenii spuneau că ține minte toate numele celor plecați. Diza a ajuns la curtea ei, a intrat si pomii au inceput să se încline când trecea prin fața lor.

Cine e ….șopteșteau prunii….Diza cea Singură. La capătul curții de pruni, cu piatră de râu pe jos si frunze de defin la radăcină, pe un leagăn de Cuarț stătea cu părul vâlvoi, mâncând dintr-un os strămoșesc Dada.

Diza se apropie cu sfială și îi ceru rozmarin.

Rozmarinul nu e doar pentru mirese, fată. E pentru cei pe care nu vrei să-i uiți, a spus Dada. Spune-mi care este Descuietorul Gurii. Și eu iți voi da cele trebuincioase.

Descuietorul este frica greșelii

Așa este

Si Dada a dus-o la o tufă de rozmarin și a rupt trei ramuri.

Pentru cunună îți trebuie unul, dar îți dau trei: unul pentru dragostea care vine, unul pentru dragostea care pleacă și unul pentru dragostea care rămâne în amintire.

Și ce vrei în schimb?

Să pomenești numele mamei tale cu blândețe, chiar și când te supără.

Diza a simțit cum i se înmoaie inima. A luat rozmarinul ca pe o făgăduială.

Cerneala dudului

Cerneala dudului se făcea din fructele negre, dar nu din oricare. Trebuia un dud crescut lângă apă, unde rădăcinile lui „aud” curgerea. Diza a găsit unul lângă un pârâu și a început să strângă dude într-un vas.

Un copil, Kotys, a apărut cu mâinile pătate și a râs:

Așa se face cerneală? Cu răbdare.

Eu știu.

A zdrobit dudele cu o piatră netedă, a adăugat o picătură de miere și o firimitură de cenușă, apoi a lăsat pasta să se așeze.

Cerneala asta scrie lucruri pe care nu le poți rosti, a zis Kotys. Dar ai grijă: ce vei scrie cu ea se vede și în tine. Ca să o primești spune-mi la ce se folosește Frâul Vorbelor?

La farmecele de spuse adevărate, pentru șefii de trib. Cel ce are Frâul, ajunge să decidă cine conduce tribul

Băiatul a fost multumit de răspuns și a încuviințat reușita. Diza a luat cerneala într-un săculeț mic, făcut din fir de pânză de ouă de păianjen, simțind că poartă o taină aproape de suflet.

Sămânța cornului

Cornul dă rod tare și dulce-acrișor, și se spune că în el stă puterea de a ține promisiuni. Diza a mers la un corn bătrân de la marginea pădurii. Dar semințele nu se dădeau ușor: rodul era sus, iar crengile aspre.

Un vânător bătrân, Terzos, i-a ieșit în cale.

Vrei sămânța cornului? Trebuie să urci singură. Eu nu-ți dau scara mea.

Diza a urcat. Si se fiecare dată, la jumatatea pomului, cădea, iar oasele i se frangeau. Iar cand atingea trunchiul cornului, oasele se lipeau la loc.

Deznădajduită l-a întrebat pe vânător:

Ce trebuie să fac ca să reușesc?

Fiindcă ai căzut si ti-ai rupt oasele de 8 ori până acum, răspund doar jumătate din ce ai întrebat: Odată ajunsă la jumătatea, ai nevoie să spui cu voce tare de ce vrei să ajungi până în vârf…

Diza cu genunchii zgâriați și palmele arse de scoarță, s-a cățărat și a început să strige: lasă-mă să te culeg că să nu mai fiu singură. Si a zis asta de 20 de ori pâna a ajuns în vârf.

Când a coborât, avea un singur fruct cules cinstit.

Terzos a încuviințat.

Ai ales una, nu zece. Asta-i cumpătare. Din fructul ăla scoți sămânța: e jurământul.

Mărgăritarul negru

Aici drumul a devenit greu. Mărgăritarul negru nu era bijuterie de târg, ci o piatră mică, rotundă, găsită în albia unui râu care trece prin întuneric. Diza a intrat în apă până la glezne, apoi până la genunchi, pipăind printre pietre.

Deodată, apa s-a învolburat și o voce joasă s-a auzit, ca din pietre:

Ce cauți, fată?

Era Bendis, zeiță, duh al locului. Diza a înghețat.

Caut mărgăritar negru pentru o cunună… să-mi găsesc iubire.

Și dacă iubirea te rănește? Întrebă Bendis veselă

Diza a respirat adânc.

Atunci o să învăț durerea. Dar nu vreau să trăiesc ferindu-mă. Fiecare om are puterea să simtă si răul și binele. Nu mă tem de durere. Nu o merit dar nici nu mă tem dacă Zamolxis mi-o dă

Apa s-a limpezit și sub degetele ei a apărut o pietricică neagră, lucioasă, perfect rotundă. A ridicat-o, iar apa a tăcut, de parcă ar fi aprobat.

Bendis s-a îndepărtat cântând.

Suflul Mării

Marea era departe, dar Baba Dochia ceruse suflul ei. Diza a mers zile întregi, până a simțit aerul sărat. Pe țărm, un pescar cu ochi albaștri ca furtuna, Dapyx, repara o plasă ruptă în 3 locuri.

Vrei suflul mării? a zis el, fără să se mire sau să se uite la ea. Nu ai cum să îl pui în traistă ca pe ceapă.

A scos un mic fluier de lut ars și l-a ținut deschis spre larg, exact când vântul s-a ridicat și a adus un miros de alge și depărtare. Vântul trecea prin el și scotea sunete cum nu mai auzise vreodată.

Acum e gata, a spus Dapyx, și l-a astupat la gură repede cu un dop de ceară.

De ce mi-l dai?

Pentru că ai mers până aici pe picioarele tale. Cine-și poartă dorul pe jos merită să-l poarte și pe vânt.

Cântecul de carneol

Carneolul e o piatră roșiatică, caldă, ca sângele în soare. Cântecul lui nu se aude cu urechea, ci cu pieptul. Diza a ajuns la un pietrar pe nume Sparadokos, care șlefuia pietre lângă o stâncă.

Ti-am simtit mirosul de acum 2 zile. Știam că ajungi la mine. Ce nevoie ai

Diza sfioasa a spus privindu-l drept în ochi: am mare nevoie de cântecul carneolului. Mă poți ajuta te rog să îl găsesc?

Cântec de carneol? a mormăit el. Îți trebuie o piatră care a văzut răsărituri multe. În mai multe vieți

Sparadokos a ales un carneol mic, l-a lovit ușor cu un ciocan de lemn și a apărut un sunet cristalin, ca un clinchet care îți face inima să-și amintească de ea însăși.

Ține, a zis el, dar să știi: cântecul ăsta trezește curajul. Și curajul te obligă să spui adevărul când ți-e mai greu.

Diza a simțit că piatra îi încălzește palma.

A strâns degetele în jurul Pietrei si a băgat-o în sân.

Dreptul osului

Ultimul lucru era cel mai ciudat: dreptul osului. Baba Dochia îi spusese o enigmă, nu un obiect de cumpărat sau de câștigat. Diza s-a întors spre munți și a înțeles: dreptul osului era dreptatea din tine, coloana ta, felul în care nu te îndoi ca să placi.

A mers la un loc unde se știa că se judecau odată certurile satului, o piatră mare numită „Masa”. Acolo stătea un bărbat înalt, cu chip aspru, Seuthes, un fel de judecător al locului.

Ce vrei? a întrebat.

Dreptul osului.

Seuthes a ridicat sprânceana.

Atunci spune: ai vrea ca un bărbat să te iubească pentru vrajă sau pentru tine?

Diza a tăcut mult. Apoi a zis încet:

Pentru mine. Vreau ca vraja să fie doar ușa, nu casa.

Seuthes a luat o așchie subțire de os lustruit nu părea luată din trup, ci dintr-un vechi corn de animal căzut demult, curățat de vreme.

Asta e. Să-ți amintească: dacă te minți pe tine, niciun descântec nu te scapă.

Cu toate adunate, Diza s-a întors la Bucegi, obosită, arsă de soare, dar parcă mai întreagă. Baba Dochia a așteptat-o în aceeași poiană.

Ai adus?

Diza a scos pe rând: iarba de noroc, alunul de farmec, rozmarinul de pomenire, cerneala dudului, sămânța cornului, mărgăritarul negru, suflul mării, carneolul cântător și dreptul osului.

Baba a dat din cap, mulțumită.

Acum stai. Nu te mișca. Cununa nu-i podoabă, e legământ.

A început să împletească: a legat alunul ca cerc, a prins rozmarinul, a ascuns în noduri iarba de noroc. A atins nuiaua cu cerneala dudului, desenând semne mici, ca niște litere uitate. A pus sămânța cornului în mijloc, mărgăritarul negru la ceafă, iar în față a fixat carneolul. A desfăcut flaconul cu suflul mării și a lăsat vântul să treacă peste cunună ca o respirație.

Apoi a rostit descântecul, cu glas adânc:

Noroc să te vadă, farmec să te țină, pomenire să te îndrepte, cuvânt să te curețe. Sămânța să lege, mărgăritarul să apere, marea să-ți aducă largul, carneolul să-ți dea curajul, osul să-ți țină dreptul. Un an de foc, un an de rost. După an: adevăr.

I-a pus cununa pe cap. Nu a strâns, nu a apăsat. Doar a stat acolo ca și cum ar fi fost a ei de când lumea.

Acum du-te, a spus Baba Dochia. Și nu alerga după priviri. Trăiește-ți zilele.

Diza a coborât în sat chiar de Sânziene, când fetele își aruncau cununile pe acoperișuri. A trecut pe lângă fântână, iar acolo era un tânăr venit cu negustorii, Mokas, cu ochi blânzi și mâini muncite. Când a ridicat privirea și a văzut-o, s-a oprit ca lovit de lumină.

S-a apropiat cu un fel de sfială curajoasă.

Cum te cheamă?

Diza.

Parcă… te știu, de când e lumea, a zis el, deși era limpede că nu.

Așa a început anul de foc: întâlniri, râsete, tăceri bune, mici certuri și împăcări. Vraja făcea să nu poată pleca ușor, dar viața făcea restul: îi punea la încercare.

Într-o zi, la jumătatea anului, Mokas a aflat de cunună. Nu de la Diza ci de la o bârfă. A venit în fața ei cu fața strânsă.

M-ai legat?

Diza a simțit cum i se ridică în gât tot drumul ei, toate zgârieturile și întrebările.

Nu te-am legat ca să te țin cu forța, a spus. Cununa doar a deschis ușa. Dacă vrei să pleci, pleacă. O să mă doară, dar n-o să te opresc.

Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: Mokas a lăsat umerii jos, ca un om care renunță la orgoliu.

Mă sperie gândul că n-am ales eu începutul, a zis. Dar… eu aleg restul.

A trecut anul. În ziua în care se împlinea sorocul, Diza a urcat din nou spre poiană, cu Mokas alături. Baba Dochia îi aștepta.

Ei? a întrebat Baba. După an?

Mokas a privit cununa, apoi pe Diza.

Vraja poate că m-a adus, a zis el. Dar eu rămân pentru că… aici e casa mea. În ea.

Baba Dochia a zâmbit abia, cât să se vadă.

Atunci cununa și-a făcut treaba. Nu ține oameni, ține adevăruri.

A luat cununa de pe capul Dizei și a atârnat-o într-un brad. Vântul a trecut prin ea ca printr-un cerc de vară.

Diza și Mokas au coborât de pe munte ținându-se de mână, nu ca doi oameni legați, ci ca doi oameni care și-au ales pasul.

Iar în sat s-a spus multă vreme legenda Cununei de Sânziene, cea care nu te învață cum să prinzi iubirea, ci cum să o lași să rămână dacă e adevărată.

SFÂRȘIT