TEATRU RADIOFONIC ÎN 4 ACTE (Actele I–II)
Tema: Femeia ediție limitată la bun simț. Pleacă fără scandal sau rămâne fără să piardă.
Locul: În jurul Televiziunii Române și străzile adiacente
Timpul: Vara, 1987
Eveniment: Loredana Groza stă la stop și împarte casete cu ea (1987)
Personaje:
– Dana – femeie „ediție limitată”, calmă, lucidă, cu bun-simț ca armură
– Victor – soțul, burtos, agresiv, dominator în vorbe
– John – patiser, face pateuri din orice, vrea s-o îngrașe pe Dana
– Veronica – isterică, obeză, scandalagioaică; obsedată de „bărbatul Alpha pierdut”
– Cristela – amanta lui Victor; „prea prezentă” în bucătăria lui John
–
ACTUL I — „STOPUL CU CASETE”
[SFX: Zgomot de bulevard, Dacii trecând, frâne, claxoane rare. Vara: un vânt ușor, zgomot de frunze. Pași pe asfalt.]
NARATOR (calm):
București, în jurul Televiziunii Române. Vara lui ’87. Aerul miroase a praf cald, a benzină și a cornuri ieftine. Un stop înghesuit. Și acolo, ca o fotografie care nu se potrivește în album, Loredana Groza împarte casete cu ea însăși.
[SFX: Ușă de mașină, o casetă de plastic atinge alta.]
LOREDANA (zâmbitoare, discret):
Poftiți… pentru acasă. Să se audă bine… și să nu se piardă.
[SFX: Un trecător ia caseta, pași grăbiți.]
DANA (în apropiere, calmă):
Mulțumesc.
NARATOR:
Dana nu vorbește tare. N-are nevoie. E genul de femeie care, când intră într-o cameră, certurile își mai scad volumul singure. E „ediție limitată” — nu prin preț, ci prin raritate: bun-simțul.
[SFX: Pași grei, pufnit, un sac de cumpărături foșnește.]
VICTOR (mârâit):
Dana! Hai odată! Te-ai oprit la… la vedete acum? N-avem timp de prostii.
DANA (egal):
Nu e vedetă. E om. Și dă o casetă. Uite, am luat una.
VICTOR:
O să-ți umpli casa de nimicuri. Ca de obicei.
NARATOR:
Victor e bărbatul care crede că volumul vocii ține loc de argument. Burtos, transpirat, nervos „din principiu”. Dana îl privește ca pe un nor: îl observă, dar nu se apucă să se certe cu ploaia.
[SFX: Pâine ruptă, un miros imaginar de patiserie; sunet de clopoțel la ușă.]
JOHN (din patiserie, jovial):
Dana! Danaaaa! Ai venit! Uite ce am azi! Pateuri… din orice!
DANA:
John, „din orice” nu e chiar un ingredient.
JOHN (râde):
Ba e! Azi avem cu brânză, cu cartof, cu… inspirație! Ia una. Două. Trei. Să-ți prindă bine.
VICTOR (tăios):
Las-o, mă, cu îngrășatul. Are ea destule pe cap.
JOHN (șuierat, dar politicos):
Eu doar am grijă. Femeia trebuie ținută… așa, mai moale. Mai rotunjoară. Să nu-i vină idei.
DANA (seacă, fără agresivitate):
Ideile nu țin de kilograme, John.
[SFX: Un scaun tras; cineva intră vijelios.]
VERONICA (tare, agitată):
Aha! V-am prins! Toți la patiserie, toți cu făină pe conștiință! Și bărbatul Alpha… unde e bărbatul Alpha?! Ați pierdut Alpha-ul, de-aia sunteți toți… beta!
VICTOR (încearcă s-o domine):
Veronica, nu începe…
VERONICA:
Ba încep! Eu încep mereu! Eu sunt finalul la început! Uite-l pe Victor, bărbatul care se crede taur și e… balon!
[SFX: Un râs înfundat din spate. Un zgomot de ușă spre bucătărie.]
NARATOR:
Din spatele tejghelei, de unde mirosul de ulei încins face legile, se aude o ușă de bucătărie. Și un fel de liniște ciudată, ca atunci când cineva tocmai a fost surprins.
Cristela (din spate, prea calmă):
John, ai cerut zahăr pudră?
JOHN (repede):
Da! Da, Cristela , lasă-l acolo.
DANA (o privește, calm):
Bună ziua.
Cristela (scurt):
Bună.
NARATOR:
Dana simte ceva — nu ca pe o înjunghiere, mai degrabă ca pe un ac în tivul rochiei. Mic, dar real. Cristela e „prea” aici. Prea sigură. Prea familiară cu bucătăria lui John. Prea aproape de Victor, care, dintr-odată, și-a găsit interes în șervețele.
VERONICA (nu se oprește):
Eu vă zic: un Alpha adevărat nu stă cu pateuri! Alpha vânează! Alpha domină! Alpha—
DANA (îi taie aerul, blând):
Veronica, dacă Alpha e pierdut, poate vrea să fie găsit în liniște, nu în țipete.
[SFX: Mică pauză, ca un balon dezumflat.]
VERONICA (confuză, apoi ofensată):
Aaa… bun-simțul ăsta al tău… îmi dă alergie!
VICTOR (către Dana, în șoaptă agresivă):
Nu te mai băga în discuții. Hai acasă.
DANA (încet, dar clar):
Merg. Dar nu „trasă”. Merg cu mine.
NARATOR:
Și aici e toată diferența. Dana nu face scandal. Dar nici nu se lasă împinsă. Ca o ușă încuiată cu un zâmbet: nu te jignește, doar nu te lasă să intri.
[SFX: Afară din nou, trafic. Loredana la stop, casete foșnind.]
LOREDANA (aproape șoptit, către Dana):
Ține. Încă una. Pentru când ai nevoie să-ți amintești cine ești.
DANA (surprinsă, caldă):
Mulțumesc.
NARATOR:
Dana pune caseta în geantă ca pe o promisiune. Iar Victor, cu toate frânele lui morale scârțâind, se uită înapoi spre patiserie. Ușa bucătăriei se închide. Prea încet.
[SFX: Ușă închisă, clinchet.]
NARATOR:
Cortina cade peste primul act ca o foaie de hârtie: subțire, dar cu multe de scris pe ea.
–
ACTUL II — „BUN-SIMȚUL CARE NU SE NEGOCIAZĂ”
[SFX: Interior patiserie, ventilator vechi, hârtie cerată foșnind, tăvi metalice.]
NARATOR:
O oră mai târziu, aceeași patiserie. Aceleași tăvi. Dar aerul e altul: are gust de minciună caldă.
JOHN (încurcat, către Dana):
Dana, ia loc. Îți dau ceva… pe gratis. Un „pateu al casei”. Din… orice te supără, îl fac să-ți treacă.
DANA:
Nu tratez supărările cu aluat.
JOHN (insistă):
Ești prea subțire… și la trup, și la răbdare. Tre’ să te îngrași puțin, să nu-ți mai vină idei de plecat.
DANA (calm, ușor amuzat):
John, ideea de a pleca vine din lipsa respectului, nu din lipsa caloriilor.
[SFX: Pași grei; Victor intră, trântind ușor ușa.]
VICTOR:
Ce filozofezi iar? Am treabă. Hai.
DANA (se întoarce spre el):
Și eu am. Doar că a mea e cu mine.
NARATOR:
Victor clipește des, ca omul care nu suportă când cineva nu se teme. În colț, Cristela apare dinspre bucătărie, cu un șorț pus „ca la ea acasă”.
Cristela (prea relaxată):
Victor, ai uitat… (se oprește) …bună, Dana.
DANA (o privește direct, fără răutate):
Bună. E multă lume care „uită” lucruri în bucătăria lui John?
VICTOR (înțepat):
Ce vrei să spui?
DANA:
Că observ.
[SFX: Veronica intră în trombă, respirând greu.]
VERONICA:
Aha! Știam eu! Aici se ascunde Alpha! În bucătărie! În făină! În… (vede pe Cristela ) …Aaa, și domnișoara asta e ce? O „Alpha” pierdută?
Cristela (tăios, dar controlat):
Doamnă, vă rog—
VERONICA:
Nu-mi spune mie „doamnă”! Doamna e un titlu pe care ți-l dă un bărbat Alpha! Și mie mi l-au furat!
JOHN (către Veronica, împăciuitor):
Veronica, ia un pateu, te liniștești—
VERONICA:
Nu mă liniștește nimic cu aluat! Eu vreau adevărul!
NARATOR:
Dana ridică o mână. Nu ca să lovească. Ca să pună pauză.
DANA:
Veronica, adevărul nu e un premiu. E o direcție. Și dacă îl vrei, se cere cu voce normală.
VERONICA (și mai indignată):
Tu iar cu bun-simțul! Bun-simțul e arma celor fără Alpha!
DANA (ușor ironic):
Sau scutul celor care nu vor război.
[SFX: Victor își drege vocea, încearcă să preia controlul.]
VICTOR:
Gata! Plecăm. Dana, vii.
DANA (foarte clar):
Da. Dar plecarea mea nu e o fugă. E o alegere.
VICTOR (amenințător, în șoaptă):
Să nu mă faci de râs.
DANA (încet):
Nu te fac eu de râs. Te ajuți singur, constant.
NARATOR:
Într-un loc unde scandalul e monedă, Dana plătește cu altceva: cu limite. Și limitele, în ’87, sunt mai rare decât bananele.
JOHN (încearcă să glumească):
Dana, hai… mai bine rămâi. Îți fac un pateu special. „Pateu de împăcare”. Te îngrașă cu optimism.
DANA:
John, eu nu caut împăcare cu orice preț. Caut liniște cu respect.
Cristela (înțepat, către Victor):
Victor, dacă tot… plecați… (pauză) să nu uiți ce-ai promis.
[SFX: Un mic clinchet metalic — chei, poate.]
NARATOR:
Cheile sună. Și sunetul ăsta îi spune Danei mai mult decât o mie de cuvinte. Victor are două vieți în buzunar și niciuna nu e curată.
DANA (respiră adânc):
Victor… îți dau două opțiuni, ca la televizor: ori plec acum fără scandal și fără întoarceri dramatice, ori rămân și pun ordine — dar fără să pierd demnitatea.
VICTOR (râde scurt):
Și ce înseamnă „ordine”, Dana?
DANA:
Înseamnă că nu mai ridici vocea la mine. Înseamnă că nu mă mai tragi de decizii. Înseamnă că adevărul nu se coace pe ascuns, în bucătării străine.
[SFX: Tăcere grea. Ventilatorul pare mai tare.]
VERONICA (aproape șoptit, pentru prima dată):
Așa vorbește… o Alpha? (se sperie de propriul gând) Nu! Alpha e bărbat!
DANA (blând):
Puterea nu are gen, Veronica. Are limite.
NARATOR:
Victor își caută replicile ca pe monedele pierdute. John își frământă șorțul. Cristela privește în altă parte. Iar Dana, ediție limitată, rămâne în picioare ca o propoziție completă.
DANA:
Eu plec acum. Fără scandal. Dar nu plec mică. Plec întreagă.
[SFX: Pași hotărâți spre ușă. Ușă deschisă. Zgomotul străzii intră.]
NARATOR:
Afară, stopul e tot acolo. Ca o graniță. Și, cine știe, poate Loredana încă mai are o casetă în mână. Pentru cineva care tocmai a ales.
[SFX: O casetă foșnește ușor în geantă, ca o amintire.]
NARATOR:
Cortina cade peste Actul II. Și se simte că urmează ori o plecare curată… ori o rămânere care schimbă regulile jocului.
TEATRU RADIOFONIC ÎN 4 ACTE (Actele III–IV)
Tema: Femeia ediție limitată la bun-simț se îndrăgostește de Alex, sociolog „securist”. Pleacă fără scandal sau rămâne fără să piardă?
Locul: În jurul Televiziunii Române și străzile adiacente; apoi la inaugurarea Pasajului Lujerul
Timpul: Vara lui 1987
Eveniment: 4 iulie 1987 – inaugurarea Pasajului Lujerului
(Continuare după Actul II; fără descrieri intime explicite — doar subtext.)
–
ACTUL III — „PASAJUL ȘI ÎNTREBĂRILE”
[SFX: Mulțime, fanfară de ocazie, difuzor cu voce metalică. Ecou de beton – pasaj nou. Pași, steaguri fluturând.]
NARATOR:
4 iulie 1987. Bucureștiul își pune hainele „de sărbătoare” ca să pară sigur pe el. Pasajul Lujerului se inaugurează: beton proaspăt, lozinci proaspete, entuziasm la normă. Mulțimea curge ca un râu, iar în râu sunt și Dana… și un bărbat pe care încă nu-l știe.
[SFX: Un microfon scârțâie, cineva strigă „Tovarăși!”; aplauze pe comandă.]
DANA (în șoaptă, către ea):
Aici și betonul pare să asculte.
VERONICA (de undeva din mulțime, tare):
Unde e ALPHA?! Un pasaj fără Alpha e ca un pateu fără umplutură! N-are sens!
JOHN (ofuscat, încercând s-o potolească):
Veronica, te rog eu, nu compara pasajul cu pateurile… că mă jignești! Pateurile mele au structură!
NARATOR:
John a venit cu o ladă. Când John vine la mulțime, mulțimea se îngrașă din reflex. Dana e lângă el, dar nu mănâncă. Ea ține în mână două casete: una cu Loredana, alta cu… tăcerea ei încă nerezolvată.
[SFX: Un bărbat se apropie, pași liniștiți. Un carnet mic se deschide.]
ALEX (calm, politicos):
Scuzați… vă pot pune o întrebare? Sunt sociolog. Fac un mic studiu despre… cum percep oamenii schimbările.
DANA (prudent, dar civilizat):
„Sociolog” e un cuvânt frumos. Uneori are și uniformă pe dedesubt.
ALEX (zâmbește în voce):
Aveți ureche bună. Nu port uniformă, dar… să zicem că raportez. În felul meu.
NARATOR:
A zis-o fără aroganță. Fără să o amenințe. Ca un om care nu se ascunde, dar nici nu-ți dă cheia de la ușă.
DANA:
Atunci să fim eficienți. Care e întrebarea?
ALEX:
Când vi se spune „pasaj nou”, simțiți… speranță sau control?
DANA (pauză):
Simt că lumea are două fețe: una la inaugurare și una acasă. Eu încerc să rămân aceeași și în mulțime, și în bucătărie.
ALEX:
E greu. Majoritatea oamenilor se schimbă după context. Dumneavoastră… nu.
[SFX: Victor apare, respirând greu, împingând oameni.]
VICTOR (tăios):
Dana! Ce faci, iar vorbești cu străini? Ăsta cine mai e?
ALEX (politicos, fără să se înmoaie):
Alexandru. Sociolog.
VICTOR (râde urât):
Sociolog… Aha. Adică „întrebi și scrii”. Și după aia aflăm noi.
DANA (scurt, calm):
Victor, nu e cazul.
NARATOR:
Când Dana spune „nu e cazul”, e ca și cum ar pune un semn de circulație în aer: Oprirea interzisă.
ALEX (către Dana, ușor):
Îmi cer scuze dacă v-am pus într-o poziție incomodă.
DANA:
Nu întrebările mă incomodează. Tonul.
VICTOR (urcă volumul):
Hai, că ne-ai făcut de râs destul! Te ții după casete, după pateuri, după… sociologi!
VERONICA (apare ca o sirenă):
Aha! Alpha și-a găsit adversar! Bărbatul agresiv contra bărbatului calm! Eu pun pariu pe calm! Calm e noul Alpha!
JOHN (încântat de public):
Doamnelor și domnilor, pateu pentru nervi! Pateu „anti-scandal”! Două mușcături și nu mai țipi la nevastă!
VICTOR (către John):
Tu taci, mă, cu pateurile tale!
NARATOR:
Dana își simte inima bătând nu de frică, ci de claritate. Alex o privește cu un amestec ciudat: interes și atenție, dar și ceva rece în spatele ochilor—ca un aparat de fotografiat care nu uită nimic.
ALEX (încet):
Doamnă Dana… vă știu.
DANA (încordare controlată):
De unde?
ALEX:
Din observație. Nu din dosare. (pauză) Deși dosarele există, evident.
DANA:
Atunci să știți și asta: eu nu joc în filmele altora. Nici în ale lui Victor. Nici în ale statului.
ALEX:
Și dacă v-aș spune că tocmai asta m-a făcut să mă opresc?
[SFX: O scurtă tăcere. Mulțimea se depărtează, ca un val.]
NARATOR:
În zgomotul oficial, între două aplauze comandate, se întâmplă ceva neoficial: Dana simte că un om a văzut-o fără să o înghesuie. Și asta e periculos… fiindcă e frumos.
DANA (foarte sincer, dar reținut):
Domnule Alex… nu știu ce intenții aveți. Dar eu am o regulă simplă: dacă un om poate să-mi strice viața, nu mă las impresionată de politețe.
ALEX (acceptă, fără ofensă):
E o regulă sănătoasă. Și rară.
VICTOR (smucește ușor de brațul ei; nu o rănește, dar e clar):
Gata! Plecăm ACUM!
DANA (își retrage brațul, fără teatrale):
Nu mă apuca.
VICTOR:
Ce-ai să faci? Scandal în fața lumii?
DANA (tăios, dar liniștit):
Nu. Eu nu fac scandal. Eu fac decizii.
NARATOR:
Și decizia ei, în momentul ăsta, nu e încă plecarea. E testul: dacă poate rămâne în picioare lângă Victor fără să se micșoreze.
ALEX (către Victor, neutru):
Domnule, nu e nevoie de agresivitate.
VICTOR:
Aha! Uite-l și pe apărător! Ce ești, mă, avocatul ei?
ALEX (calm, ca o ușă grea):
Nu. Sunt doar cineva care a văzut un lucru simplu: o femeie care spune „nu” fără să țipe. Și un bărbat care nu suportă asta.
[SFX: Veronica face „oooh” ca la meci. John scutură hârtie cerată.]
NARATOR:
Mulțimea miroase conflict și se apropie. Dana, însă, își apără bunul-simț ca pe un pahar plin: îl ții drept ca să nu verși, nu ca să impresionezi.
DANA (către Victor, scurt):
Ne vedem acasă. Dacă vrei să vorbești ca un om.
VICTOR:
Adică mă lași aici?
DANA:
Nu. Mă las pe mine, aici. Și plec cu mine.
[SFX: Pași ai Danei care se îndepărtează. Mulțimea se amestecă.]
NARATOR:
Dana se desprinde din brațul mulțimii și, pentru prima dată, Victor rămâne fără obiectul lui preferat: controlul.
–
ACTUL IV — „ALEGE FĂRĂ SĂ PIARDĂ”
[SFX: Seară pe străzile din jurul TVR. Ciripit rar, motor de autobuz, pași pe trotuar. O ușă de bloc, chei.]
NARATOR:
Seara. Aproape de Televiziune. Dana urcă trepte ca și cum fiecare treaptă ar fi o propoziție în care își pune ordine. În spate, ecoul inaugurării a rămas în beton. În față, e apartamentul. Și Victor.
[SFX: Ușă deschisă brusc. Victor în prag.]
VICTOR (furios, dar „joacă” calmul):
Ai venit, în sfârșit. Bravo. Acum explică-mi: cine era ăla?
DANA (calm):
Un om. Și atât.
VICTOR:
Și tu te uiți la el ca… ca la aer!
DANA:
Mă uitam la el ca la un om care nu m-a întrerupt.
[SFX: Din bucătărie, o voce feminină își drege gâtul.]
Cristela (apare, sigură pe ea):
Bună, Dana.
NARATOR:
În bucătărie. Evident. Ca un adevăr lăsat pe masă intenționat, să-l găsești tu.
DANA (îngheață o clipă, apoi revine):
Bună, Cristela . Se pare că bucătăria a devenit… spațiu public.
VICTOR (ironic):
Nu te mai preface. Nu e nimic.
DANA:
N-am întrebat nimic.
Cristela (încearcă o superioritate calmă):
Victor m-a rugat să-l ajut cu niște acte… are multe pe cap.
DANA:
Și eu am avut. Doar că eu nu mi-am adus „ajutorul” în bucătărie.
[SFX: O bătaie în ușă. Dana deschide.]
ALEX (în prag, politicos, ușor stânjenit):
Îmi cer scuze. Știu că e nepotrivit. Dar… am vrut să vă înapoiez asta. (pauză) V-a căzut la pasaj.
[SFX: O casetă de plastic, pusă în palmă.]
NARATOR:
Caseta Loredanei. Mică. Dar în seara asta, e ca o scrisoare: nu conține doar muzică, conține semn.
DANA (ia caseta, își păstrează demnitatea):
Mulțumesc. Ați fost… atent.
VICTOR (explodează):
Aha! Deci tu îl chemi acasă?! În casa mea?!
ALEX (fără să ridice vocea):
Nu m-a chemat. Eu am venit să returnez un obiect. Plec imediat.
VERONICA (din hol, ca o apariție comică; probabil vecină curioasă):
Scandal! Simt scandal! Unde e Alpha? S-a găsit Alpha? Eu vreau să văd Alpha!
JOHN (și el în hol, cu o pungă):
Am auzit voci. Am adus pateuri de urgență. Pateu „de împăcare”. Pateu „de despărțire”. Pateu „de nu mă mai bate la cap”. Alegeți!
NARATOR:
Bucureștiul are un talent: când viața ți se rupe, vecinii vin cu aluat și curiozitate.
DANA (către Alex, scurt, cald):
E în regulă. Mulțumesc. Puteți pleca.
ALEX (o privește o secundă mai mult decât „corect”):
Aveți grijă de dumneavoastră. Și… dacă vreodată vreți să vorbiți, nu ca într-un interviu—ca oameni—știți unde mă găsiți.
[SFX: Alex pleacă. Pași pe scări. Ușa se închide.]
VICTOR (către Dana, amenințător):
Ai auzit? „Știți unde mă găsiți.” Cine crede ăsta că e?
DANA (calm, dar ferm):
Un om periculos în felul lui. Și exact de asta… eu nu mă arunc.
Cristela (încearcă să înțepe):
Dana, nu te preface că ești sfântă. Toți vor ceva.
DANA (o privește drept):
Corect. Diferența e cum cer.
VERONICA (se bagă, cu patos):
Eu zic să rămâi! Să-l domini! Să fii Alpha femeie! Să urli!
DANA (blând, aproape amuzat):
Veronica, dacă urlu, nu domin. Doar poluez fonic.
JOHN (încurajator):
Dana, dacă tot… e tensiune… un pateu cald te ajută să gândești.
DANA:
John, eu gândesc foarte bine și fără grăsime.
NARATOR:
Dana se așază la masă. Nu ca o învinsă. Ca un judecător care își cheamă propria inimă la ordine.
DANA (către Victor):
Victor, avem două variante. Le spun simplu, că altfel începi să crezi că negociezi.
1) Rămân, dar cu reguli: fără agresivitate, fără minciuni, fără femei în bucătăria mea și fără „mă faci de râs”. Îți cauți un mod normal de a trăi. Dacă nu poți, măcar nu mă încurci.
2) Plec. Fără scandal, fără țipete, fără să trag vecinii în teatru. Plec cu lucrurile mele și cu liniștea mea. Iar tu rămâi cu… ce ai construit.
VICTOR (răgușit):
Și tu crezi că poți pleca așa, pur și simplu?
DANA:
Nu „pur și simplu”. Cu greu. Dar pot.
Cristela (încearcă să-și marcheze terenul):
Victor… nu te lăsa.
DANA (către Cristela , fără venin):
Nu e un meci. Și nu e premiu.
NARATOR:
Victor se uită la Dana și vede ceva ce nu poate ataca: liniștea ei. Liniștea care nu cere voie.
VICTOR (mai încet):
Și… dacă rămâi, ce se întâmplă cu „sociologul”?
DANA (cu sinceritate care nu se scuză):
Nu știu. Poate nimic. Poate ceva. Dar nu-mi voi schimba viața pentru o promisiune ambiguă—mai ales una care vine cu riscuri.
Însă îți spun asta: faptul că eu am simțit ceva când m-a privit un om cu respect… spune multe despre cât de puțin respect a fost aici.
[SFX: Tăcere. John își deschide punga: foșnet de hârtie.]
JOHN (șoptit, către Veronica):
Asta e mai bun decât radio-ul.
VERONICA (șoptit, cucerită):
Ea e Alpha… fără să vrea.
NARATOR:
Dana se ridică, ia geanta, pune caseta înăuntru ca pe o semnătură.
DANA:
Eu aleg varianta unu… pentru o săptămână. O săptămână în care văd dacă există respect. Dacă nu, aleg varianta doi.
Nu azi, nu aici, nu cu public. Eu plec fără scandal — dacă plec. Dar nu plec fără mine.
VICTOR (înghite în sec):
O săptămână…
DANA (calm):
O săptămână.
NARATOR:
Și așa se termină povestea: nu cu un scandal, nu cu o lovitură de teatru, ci cu o femeie ediție limitată la bun-simț care își pune viața pe masă și spune: „Ori mă tratezi corect, ori mă pierzi.”
Iar în 1987, uneori asta e cea mai mare revoluție posibilă—una făcută în șoaptă.
[SFX: În fundal, de undeva, un radio pornește încet; se aude vag o melodie pop, ca un ecou al casetei.]
Cortina.