Ideea acestui articol a venit dintr-o nevoie personală: responsabilitatea faţă de calitatea propriei vieţi care are şi o dimensiune profesională, desigur!
Din perspectiva rolului de profesor, constat cu surprindere că, deşi dascalul astăzi trece prin formări numeroase, unde se vorbeşte despre dezvoltarea lui emoţională, în realitate, reprezentarea profesorului bun se limitează la un simplu furnizor de informaţii, încurajat fiind de evaluarea prin prisma rezultatelor elevilor din cadrul examenelor naţionale, a concursurilor şi olimpiadelor şcolare, care pun accent pe un volum cât mai mare de informaţii şi necesitatea dezvoltării doar a competenţelor cognitive ale elevilor! Similar, elevul este văzut ca un recipient gol pe care să-l umpli cu informaţii! Nimic despre afectivitate, despre omul care îşi foloseste inteligent emoţiile! Or, trăirile afective sunt importante pentru că ele influenţează modul de a gândi, comportamentul, atitudinile, credinţele cele mai profunde, deciziile, succesul în carieră şi în viaţă! Sunt parte din cine şi ce suntem!
Conceptul de inteligenţă emoţională(EQ) a fost definit de Daniel Goleman ca fiind “capacitatea de a recunoaşte propriile emoţii, sentimente şi pe cele ale celorlalţi şi de a le gestiona adecvat”. Considerând că inteligenţa emoţională este necesară, dar nu suficientă, Goleman introduce şi conceptul de competenţă emoţională ca fiind inteligenţa emoţională aplicată şi manifestată printr-o serie de abilităţi, cum ar fi: conştiinţa de sine, autocontrol, conştiinţa socială, capacitatea de administrare a relaţiilor, empatie, sociabilitate, adică resurse ce condiţionează succesul personal.
Din formarea mea în psihoterapie, mi-am reprezentat inteligenţa emoţională drept componenta care stabileşte deosebirea dintre esenţial şi neesenţial, dar acest “esenţial” depinde atât de nevoile şi de interesele personale, cât şi de credinţele mele profunde, de modul cum percep eu realitatea.
Mi-am pus întrebarea de ce este nevoie, ca profesor, să-mi dezvolt competenţele emoţionale. Pentru că, ne place sau nu să recunoaştem, realitatea educaţională e amprentată de agresivitate, iar sala de clasă a devenit, în unele cazuri, scenă pentru desfăşurarea conflictelor dintre elevi sau dintre profesori şi elevi (iar mass-media abundă de astfel de exemple!). Lucrurile acestea se întâmplă pentru că astazi copiii nostri petrec timpul în faţa calculatorului, îşi desfăşoară activităţile în spaţiul virtual, comunică on-line şi sunt din ce în ce mai singuri, mai deprimaţi şi înstrăinaţi de propriul sine, mai impulsivi, mai irascibili şi mai tentaţi să-şi rezolve problemele prin violenţă fizică sau verbală.
Se întâmplă, din nefericire, ca însăşi educaţia să recurgă uneori la forme de violenţă, iar educaţia prin violenţă, prin forţă, criticând, umilind, pedepsind fiinţa aflată în devenire, creează frică, resentimente, dorinţa de răzbunare şi amăraciunea că adulţii, pe care îi învesteşti cu putere, dovedesc că nu au control şi, de fapt, sunt vulnerabili, ceea ce va genera şi mai multă violenţă.
Pentru că dincolo de a fi profesor, formator de oameni, de caractere, conştiinţe, “cea mai mare putere socială”, profesorul-cu vocaţie sau fără vocaţie, este un om şi, acolo, în spaţiul reprezentat de sala de clasă, el stabileşte o relaţie cu elevii săi. Iar în această relaţie, ca partener, e nevoie să se simtă bine, să se plaseze emoţional, să fie atent la calitatea propriilor trăiri, să ştie să reacţioneze într-o manieră acceptabilă, dorită. Adolescenţii au nevoie de modele în care să aibă încredere, au nevoie să fie înţeleşi de adulţii din jurul lor care au trecut şi ei prin frământările, incertitudinile şi problemele adolescenţei şi au aşteptarea ca noi să spunem: “ştim cum este, te înţelegem, suntem aici când ai nevoie de noi”!
Pentru că ştiu şi pot să aleg felul în care mă simt, am puterea să implementez un alt mod de a trăi viaţa, mai adaptat şi să ofer un model funcţional de comportament, de reacţie la furie, dragoste, bucurie, conflict, despre care nimeni nu ne învaţă. Dar cum ofer susţinere? Oferta mea de suport depinde de felul în care am grijă de starea mea de bine? Cum aleg să am grijă de starea mea afectivă, conştientă fiind că îmi creez momentele propriei vieţi? Nu sunt un profesor egoist dacă mă plasez eu mai întai în relaţie? Nu ne-au format trainerii că învăţarea este centrată pe elev şi pe nevoile sale? Tocmai pentru că mă raportez la mine mai întâi, dovedesc respect şi preţuire pentru partenerii de învaţare, fiind mai calmă, mai disponibilă, mai deschisă şi afectivă, “aduc” în relaţie, nu mă “hrănesc” din ea, pot să produc impact şi schimbare!
Construiesc relaţia lucrând cu mine, identificându-mi credinţele, gândurile, convingerile, care – atunci când sunt raţionale, pozitive-mă conduc la emoţii moderate şi-mi dau posibilitatea să acţionez constructiv şi să-mi ating scopul: satisfacerea nevoilor. Într-un cuvânt, am grijă să cresc, să mă dezvolt, să învăţ noi moduri de comportament şi să obţin rezultate pozitive.
Pentru că am ales să mă definesc ca fiinţa conştientă, ştiu că psihicul se reflectă în afectiv, aşa cum luna se reflectă în oglinda apei şi “văd” legatura dintre gând-emoţie-corp, simt că starea mea afectivă are rezonanţă în corp şi felul ei, pozitiv sau negativ, venit din modul cum interpretez realitatea, îmi condiţionează zbaterea şi tresărirea inimii, strângerea buzelor sau golul din stomac. Mintea mea se semnează zilnic în activitatea celulelor, în funcţionarea organelor, în spirala AND-ului cu “cerneala” neurotransmiţătorilor: adrenalina, noradrenalina, cortizolul, care sunt prieteni de nădejde când e nevoie să mă poziţionez bine într-o situaţie de stres major, dar se întorc împotriva mea când îi trimit în corp doar cu puterea minţii!
Abia acum, după ce mi-am oferit atenţie, grijă, afecţiune pot să “construiesc” cu elevul şi să-mi dezvolt competenţele emoţionale, definite reprezentativ prin empatie, adică abilitatea de a-l înţelege şi accepta pe celălalt. Cum ştiu că sunt empatic? Sunt empatic în momentul în care ştiu să comunic, să arăt că fac eforturi să-l înţeleg pe celălalt, când solicit şi ofer feedback la momentul potrivit, când celălalt participant la educaţie este capabil să-l primească şi, în felul acesta, să-şi atingă scopul de reglare a comportamentului: il menţine sau îl schimbă.
Comunicarea este indispensabilă vieţii, este prezentă în toate aspectele ei: în familie, în şcoală, în comunitate, la serviciu etc. şi nu poate fi disociată de emoţie. Cum să influenţezi şi să modelezi personalitatea celui de langă tine, dacă nu investeşti afectiv în el? Şi dacă nu-l asculţi cu adevarat pe copil, înţelegând ce simte, ce se află în spatele a ceea ce face şi ce spune, cum să-i atingi sufletul? Specificul activităţii mele presupune un număr de ani petrecuţi alături de un colectiv de elevi, din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, sunt diriginte, comunic cu părinţii elevilor, desfăşuram activitati extraşcolare în săptamâna Şcoala Altfel, mergem în excursie, etc.
Îmi aduc toată personalitatea în clasă, aşteptările, nevoile, atitudinile, modul de a percepe, propriile emoţii. Se creează ataşament, aşa încât, atunci când o generaţie termină, ai sentimentul că pierzi ceva din tine! Dacă toate acestea nu se întamplă, acel profesor nu este implicat nici în propria lui viaţă şi asta ar trebui să dea de gândit şi să invite la dezvoltare personală. Atunci când lucrăm cu oamenii, şi, mai ales cu personalităţi în devenire, nevoia dezvoltării personale şi emoţionale devine condiţie sine qua non a procesului de educaţie.
Aşadar, emotia este drumul spre noi înşine şi apoi spre ceilalţi!
Autor Mihaela Petrisor
SEO Radu Leca