Piteștiul traumă națională

Piteștiul, o traumă națională care i-a scăpat psihologiei experimentale

Închisoarea comunistă de la Pitești trece, în literatura de specialitate, drept „experimentul Pitești”, deoarece atrocitățile petrecute acolo au reprezentat, în fapt, apanajul reeducării sovietice, iar intelectualii români torturați nu au fost altceva decât cobaii unui fantastic experiment revoluționar.

Despre Pitești s-a scris mult prea puțin în raport cu importanța colosală a subiectului, dar poate direct proporțional cu puterea supraviețuitorilor de a-și retrăi și povesti traumele provocate de acest experiment macabru. La Pitești nu a fost vorba despre educare, ci despre reeducare, nu a fost un simplu spațiu concentraționar, ci o metodă de depersonalizare a individului, al cărei inedit de factură istorică rezidă în pedagogia ofițerului NKVD Makarenko. Rolul acesteia era acela de a construi omul nou eradicând orice concepte politice și, implicit, morale anterioare „fie prin golirea de conținut, prin schimbarea sensului sau prin injectarea lor cu un conținut ideologic” (M. Stănescu, 2010, p. 22). Caracterul revoluționar al metodei lui Makarenko este ceea ce acesta numește explozia personalității, elementul care diferențiază educarea de reeducare. Dacă prima se realizează treptat, în cazul reeducării explozia este fundamentală, deoarece vizează latura spirituală a omului, iar aceasta nu poate fi schimbată decât printr-o lovitură puternică aplicată celor mai adânc înrădăcinate credințe și valori interioare. „Presiunile și torturile psihice, bătaia, ura colectivă sunt mijloacele acestei metode cu adevărat revoluționare” (M. Stănescu, 2010, p. 28). Scopul principal al reeducării este, deci, aruncarea în aer a personalității umane, reconstruirea din nimic a unui individ care, în final, ajunge să fie cu adevărat mulțumit de noua sa condiție moral-ideologică.

Principalii dușmani ai regimului comunist erau tinerii intelectuali, deoarece în ei mai exista încă o ultimă speranță de redresare politică, iar opiniile lor nu puteau fi influențate doar de faptul că Uniunea Sovietică este suveranul absolut. De asemenea, ei erau considerați a fi greu de reeducat și, ca atare, Piteștiul a fost un penitenciar destinat exclusiv studenților. Primul val de arestări a avut loc în noaptea de 14-15 mai 1948, când au fost încarcerați peste o mie de studenți legionari, iar mai apoi au fost arestați o mulțime de alți tineri pe baza oricărui motiv care putea părea suspect pentru Securitate și care ar fi putut reprezenta o amenințare la adresa noului regim. Niciunul dintre ei nu primea vreo explicație cu privire la motivul arestării, tinerii fiind supuși, în primă fază, unor anchete interminabile la sediul Securității, iar ulterior erau încarcerați la penitenciarul Pitești. Scopul acestor anchete era acela de a-l obliga pe viitorul deținut, prin tortură, să divulge informații despre activitățile anticomuniste ale rudelor, prietenilor sau familiei, pentru ca ofițerii să poată face arestări în continuare. Chiar dacă poate părea de necrezut, chiar și cei mai puternici ajungeau să își toarne apropiații, nemairezistând torturilor inimaginabile din aceste anchete. Dar acesta era doar un prim pas în tot ceea ce avea să urmeze la Pitești, locul scenariilor de groază ce pot descrie o mulțime de teze ale psihopatologiei. Doar trei ani a durat acest experiment, însă a fost mai mult decât suficient.

Pașii reeducării
Reeducarea a început în primăvara anului 1949, în Camera 4-Spital, un loc special amenajat pentru începerea experimentului – acesta nu a fost aplicat pe toți deținuții încă de la început, ci a fost ales un grup de control format din 15 lideri ai mișcărilor anticomuniste din România. Aceștia au fost bătuți cu bestialitate câteva ore întregi, observând cu stupoare faptul că și gardienii au devenit, la un moment dat, agresori, dat fiind că întreaga acțiune era ordonată și orchestrată chiar de către conducerea închisorii.
După această „introducere”, începea adevărata reeducare, cu cele patru faze ale sale, iar absolut totul se întâmpla în public.

1. Demascarea externă – „deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid și de Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.)” (V. Ierunca, 2010, p. 34), spunând, în continuarea anchetelor, numele tuturor celor cu care intrase măcar în contact în timpul libertății sale. Studenții erau forțați să se autodenumească bandiți, să spună de față cu toți ceilalți deținuți ce mai dușmani ai regimului au fost și, implicit, că vor să se redreseze și să devină comuniști.

2. Demascarea internă – „studentul schingiuit trebuia să-i demaște pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalți deținuți (cei care-l îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administrația închisorii” (V. Ierunca, 2010, p. 35). Din cauza torturilor de nesuportat, studenții se destăinuiau prietenilor, colegilor de celulă, fără să știe că la un moment dat acest lucru îi va costa scump și pe ei, dar și pe cei care i-au ajutat.

3. Demascarea morală – în această etapă, deținuții erau forțați să calce în picioare toate sistemele lor de valori morale: familia, credința în Dumnezeu, tradiția, națiunea, școala, educația, absolut tot. Din punct de vedere psihologic, această fază a reeducării este extrem de dificilă, fiind hotărâtoare pentru depersonalizarea ce avea să fie definitivată în ultima etapă. Ca să se demaște moral, studenții erau nevoiți să inventeze cele mai înjositoare fapte și să le prezinte în fața unui public numeros. De exemplu, cei care erau fii de preoți trebuiau să descrie scene perverse cu tatăl lor chiar în altar, făcând apoi același lucru și cu mama lor, care trebuia să fie o femeie de cea mai joasă speță. Motivul pentru care se impunea ponegrirea familiei este unul mult mai profund decât cel al plăcerii perverse a anchetatorilor. Familia reprezintă, pentru orice om și mai ales pentru cel aflat în detenție, un resort moral, emoțional; sunt aceia care, indiferent la ce a fost supus deținutul în închisoare, îl vor primi din nou acasă, fără să-l judece. De aceea, acest lucru trebuia distrus în conștiința lui.

4. Transformarea victimei în călău – conducerea reeducării celui mai bun prieten sau a fratelui. În această etapă se definitivează procesul de depersonalizare; de aici, deținutul nu mai are de ce să se agațe pentru a-și reconstitui cândva personalitatea. Este aproape inimaginabil ce se poate întâmpla cu psihicul unei ființe umane în momentul când este obligată să își tortureze un membru al familiei în cele mai sălbatice moduri posibile. Alte cuvinte ar fi de prisos.

Depersonalizarea
Din punct de vedere psihologic, cele mai puternice credințe despre lume și viață se formează în jurul vârstei de 10-12 ani și se definitivează după 21 de ani. În acest caz, este cu atât mai dificil de imaginat cum ar putea reuși vreo metodă de sorginte pedagogică să distrugă conștiința de sine a unei persoane și să o transforme, efectiv, în ceva diametral opus față de ceea ce a fost înainte. Uniunea Sovietică a avut această metodă.
Dacă fasciștii și naziștii considerau că oamenii dintr-o rasă presupusă a fi inferioară nu pot ajunge nicicând la nivelul arienilor, comunismul a avut o viziune mult mai profundă decât cea a exterminării sau a eugeniei; ei au mizat pe transformarea totală a persoanei, care se făcea treptat, întâi aducând-o la stadiul de „individ”, depersonalizând-o și apoi construindu-i o nouă personalitate, în acord cu idealurile sovietice.
Dupa metoda reflexelor condiționate a fiziologului rus Pavlov, deținuții de la Pitești începeau să se comporte mecanic odată ce fundamentul lor psihologic era eradicat, ei devenind niște ființe conduse doar de biologic, asemenea animalelor. Până la a ajunge la acea stare de vid psihic, ființa umană trece prin multe etape de suferință, una dintre acestea fiind disperarea. Când ajungeau în această fază, deținuții își doreau suprimarea vieții cu propriile mâini, dar sinuciderea nu era posibilă la Pitești, datorită amenajării penitenciarului.

De ce traumă națională?
Așa cum am mai menționat, în România anilor ’50 mai existau încă mișcări anticomuniste și în momentul când o mare parte dintre activiști au fost încarcerați, întreaga națiune a simțit cum urmează să-i fie distrus fundamentul libertății de opinie și exprimare și să-i fie eradicate urmele conștiinței anterioare.
Este important de menționat faptul că în penitenciarele acelor vremuri au fost încarcerați pentru a fi omorâți (!) și torturați până la nebunie oameni care făceau parte din elitele intelectuale ale țării. O moarte care rămâne neelucidată chiar și astăzi este cea a liberalului Gh. Brătianu, despre care se spune că a fost omorât în închisoarea de la Sighet. De asemenea, au mai fost torturați în închisori: Petre Țuțea, Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Dumitru Stăniloae, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (un caz interesant – un eminent student la Medicină și un tânăr cu puternice înclinații teologice, Calciu-Dumitreasa a fost, la Pitești, unul dintre cei mai de temut călăi, iar după eliberare s-a călugărit pentru a se putea pocăi).

Tragedia de la Pitești a fost „o experiență psihologică, pe cât de inedită, pe atât de criminală și degradantă, care putuse cu adevărat să-l transforme pe om în neom” (D. Bacu, 2011, p. 44). Spre deosebire de alte penitenciare din România acelor ani, unde s-a practicat, la fel ca la Pitești, tortura fizică groaznică, în niciun altul nu s-a practicat reeducarea. Penitenciarul argeșean avea să fie experimentul care urma să confirme metoda, pentru ca mai apoi aceasta să fie extinsă la nivel național. România avea să devină, deci o țară reconstruită din punct de vedere psihologic și moral-ideologic. În plus, este cunoscut faptul că depersonalizarea și disocierea sunt două dintre consecințele majore ale traumei, iar atunci când aceasta este provocată strict în scopul obținerii depersonalizării, atunci urmările asupra ființei sunt cu mult mai grave.

Așadar, nu putem contesta faptul că reeducarea a fost gândită într-o manieră psihologică fantastică, ce frizează demonicul, menită să exploateze slăbiciunile umane până la distrugerea completă a psihicului și până la nivelul la care persoana devine o masă fără valoare, ușor de modelat. În literatura universală de specialitate a psihologiei experimentale există trimiteri la subiecte asemănătoare (un exemplu ar fi Experimentul Stanford, al lui Philip Zimbardo), iar despre Pitești a menționat chiar și marele Alexandr Soljenițîn: „Cea mai mare barbarie a lumii contemporane”. Cu toate acestea, psihologia experimentală din România nu a avut niciodată în vedere faptul că la Pitești a fost, înainte de orice – deci, înainte chiar de a fi o metodă politică -, un experiment psihologic de dezumanizare. Ar fi interesant de aflat multitudinea de cunoștințe cu privire la psihicul uman cu care s-ar putea îmbogăți psihologia în urma unui studiu aprofundat asupra acestui experiment al ororii absolute.

Bibliografie
Bacu, D. (2011). Pitești – centru de reeducaree studențească. București: Editura Christiana.
Ierunca, V. (2010). Fenomenul Pitești. București: Editura Humanitas.
Stănescu, D. (2010). Reeducarea în România comunistă [1945 – 1952]. Iași: Editura Polirom.

Autor: Psiholog Teodora Georgescu

Aprobat de catre Radu Leca si Moriel Sibenstain, Publicat in cadrul Revistei de Psihologie www.UltraPsihologie.ro

SEO si Publicistica Radu Leca