PROFUNZIMEA RELATIILOR AFECTIVE
Afectivitatea reprezintă unul dintre principalii lianţi ai vieţii sociale, iar în plan individual constituie elementul de fond al tuturor proceselor şi activităţilor psihice. Nevoia de afecţiune reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori motivaţionali, de care depinde în mare măsură dinamica activităţii individuale şi de grup, datorita funcţiei sociogenetice pe care o îndeplineşte.
Profunzimea reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale unei relaţii afective, în măsura în care reflectă atât importanţa ei pentru persoanele implicate, cât şi capacitatea de a marca multe alte aspecte ale vieţii sociale în cadrul grupurilor sau organizaţiilor. Profunzimea unei relaţii este dată de intensitatea trăirilor emoţionale ale partenerilor, intimitatea raporturilor dintre ei, precum şi sprijinul pe care şi-l acordă reciproc.
Din acest punct de vedere, relaţiile afective pot fi superficiale, apropiate şi profunde, cu diferenţieri care ţin de dinamica stărilor de profunzime de-a lungul istoriei lor: unele relaţii se pot menţine la un nivel superficial, pe când altele evoluează până la cel mai înalt grad de profunzime, afectând întreaga existenţă a persoanelor implicate.
Schimbările de profunzime se pot întâlni la toate categoriile de relaţii afective, începând cu cele de rudenie şi terminând cu relaţii heterosexuale, din cadrul unui cuplu marital – de exemplu.
Aprofundarea unei relaţii afective presupune apariţia unor elemente contradictorii: pe lângă deschiderea de sine, dezvoltarea unor interacţiuni mai numeroase, sprijinul material şi afectiv, comunicarea empatică ş.a., apare o presiune din ce în ce mai mare spre exclusivism relaţional, uniformitate şi critici mai accentuate. Intimitatea unei relaţii implică şi apariţia unor elemente tensionale care nu se puteau manifesta în relaţiile mai puţin profunde, deoarece acolo se menţin încă destul de accentuate graniţele dintre “eu” şi “tu”, iar legăturile nu sunt atât de consolidate încât să reziste unor limitări şi critici privind persoana celuilalt partener.
Există o gradualitate în aprofundarea unei relaţii, care dacă nu este respectată poate duce la blocarea acesteia; astfel, dacă deschiderea de sine este mult prea rapidă, fără păstrarea unei anumite “zone de mister”, sau dacă atitudinile critice sau exclusiviste se manifestă încă din faza de cristalizare a relaţiei, aceasta riscă să eşueze.
Există norme ale intimităţii în cadrul diferitelor genuri de relaţii (vecinătate, rudenie, prietenie, dragoste), norme care sunt specifice diferitelor tipuri de culturi sau grupuri sociale, şi a căror ignorare minează cursul apropierii afective, atragând totodată respingerea sau oprobiul public.
In virtutea acestor aspecte normative, persoana implicată într-o relaţie de un anumit tip şi profunzime ştie destul de exact la ce trebuie să se aştepte din partea partenerului sau, dupa cum ştie la fel de bine ce îi este sau nu permis în propriul comportament.
Respectarea regulilor de permisivitate relaţională este una dintre cele mai importante dimensiuni funcţionale ale unui cuplu, fiind cea care asigură stabilitatea şi armonia unei legături afective. Unele dintre regulile de permisivitate sunt adoptate prin consens, însă pe fondul general creat de cadrul normativ sociocultural sau de grup. Normele de intimitate au pe lângă un pronunţat caracter cultural şi un caracter istoric, ele suportând schimbări sensibile de la o epocă istorică la alta.
Relaţiile afective pozitive, mai ales cele profunde (prietenia şi dragostea), au un rol considerabil în structurarea vieţii sociale şi în asigurarea echilibrului psihoindividual, pe fondul unui sentiment de împlinire socială şi fericire individuală.
Prietenia se poate dezvolta între persoane indiferent de sex, în principal pe baza unei atracţii determinată de opţiuni, interese, preferine şi preocupări comune. “Acordul felului de a gândi naşte prietenia, afirma Democrit, ceea ce sugerează importanţa sentimentului de convergenţă ideatică şi valorizare reciprocă prin relaţie. Consideraţia reciprocă, sprijinul şi egalitatea sunt atributele esenţiale ale unei relaţii de prietenie, fiecare dintre acestea având efecte psihologice importante. Astfel, consideraţia generează sentimental confirmării şi valorizării sociale, contribuind la creşterea încrederii în sine. In ceea ce priveşte sprijinul real sau potenţial, se constată că persoanele care au un cerc larg de prieteni se simt mai puţin vulnerabile şi sunt mai rezistente la stres şi la presiunile mediului social. Constatare făcută şi de Epicur, care afirma că prietenia este cea mai buna garanţie de securitate în condiţia noastră precară. Egalitatea, considerată de Aristotel sufletul prieteniei, măreşte încrederea în sine, accentuând sentimentul propriei valori confirmată prin celălalt.
Normele culturale ale intimităţii fixează şi în cazul prieteniei cadrele generale de desfăşurare, cu diferenţe după criteriul vârstei, sexului şi statutului social. Unele cercetări evidenţiază faptul că în ceea ce priveşte sexul, normele obişnuite sunt mai favorabile femeilor decat bărbaţilor.
Pe plan emoţional femeile trăiesc relaţii mai intense în relaţiile cu alte femei decat bărbaţii cu alţi bărbaţi; comunicarea este mai liberă şi mai deschisă, semnele de tandreţe mai puţin cenzurate, iar durata relaţiilor mai mare. Femeile se tolerează afectuos într-o mai mare măsură, fiind mai dispuse la activităţi comune. Din toate aceste puncte de vedere opţiunile bărbaţilor sunt mai limitate, ceea ce ar putea sugera o viaţă emoţională mai restrictivă pentru aceştia. De aici şi o posibilă consecinţă, avansată de unii cercetători: o mai mare vulnerabilitate emoţională a bărbaţilor, cu efecte chiar în plan somatic; se ştie că aceştia sunt mai sensibili la stres, au un mai mare coeficient de risc la îmbolnăviri, iar durata medie de viaţă este mai scurtă decât a femeilor (cu aproximativ 8-10 ani). Insă, dincolo de aceste ipoteze insuficient susţinute experimental, există o strânsă legătură între caracteristicile relaţiilor afective ale unei persoane şi performanţele profesionale şi sociale ale acesteia.
Dragostea este o relaţie afectivă profundă, în general cu caracter heterosexual, trăită la cele mai înalte cote de implicare emoţională şi existenţială, având de regulă conotaţii erotice explicite sau implicite. La limită, dragostea poate îmbrăca forma pasiunii, ca modalitate ardentă de trăire “prin şi pentru cineva”, cu o focalizare motivaţională extremă şi cu un consum emoţional considerabil; în acest caz, componenta sexuală intervine nemijlocit, dorinţele de dăruire şi posedare atingând uneori intensităţi devastatoare, aşa cum frecvent întâlnim în literatură, ca şi în viaţă.
Dragostea poate fi caracterizată prin următoarele trăsături psihosociale definitorii:
a) dependenţa afectiva;
b) exclusivitate relaţională;
c) intrajutorare necondiţionată;
d) identificare reciprocă;
e) “trăirea prin celălalt”.
Prin toate acestea se obţine o simbioză emoţională şi motivaţională profundă, care uneori sugerează un gen de comuniune mistică între două persoane, pe fondul unui proces de modelare reciprocă şi comunicare limitată. In funcţie de profunzimea relaţiei, aceşti indicatori pot avea valori diferenţiate de la caz la caz, în funcţie de caracteristicile personale ale partenerilor, modelele culturale care structurează relaţia şi contextul situaţional în care aceasta se desfăşoară.
Intr-un plan superior de analiză, se constată o strânsă legătură între capacitatea şi experienţa de a iubi şi realizarea de sine. Astfel, Saint-Arnaud susţine că iubirea trăită sub toate formele ei potenţează şi îmbogăţeşte viaţa spirituală a persoanei, îi măreşte încrederea în sine şi asigură cel mai bun suport energetic pentru realizarea de sine.
Sursa: Tratatul de Psihologie Sociala, autor Prof. Dumitru Cristea – Editura Pro Transilvania. Capitolul 4 – Relatiile interpersonale, Sectiunea ”Profunzimea relatiilor afective”, paginile 169-172.
Articol trimis de dna Constanta Vasile
Psiholog in psihologie clinica/ Consilier analitic
SEO Radu Leca