O viziune de ansamblu asupra creativității

O viziune de ansamblu asupra creativității

Înainte de toate, a fost Haosul…
Conform legilor Universului, Haosul reprezintă o precondiție a Cosmosului . Istoria însăși- un ”de exemplu” al lui Dumnezeu, așa cum o numea Noica- ne arată că schimbarea, transformarea produsă la nivelul unei națiuni este precedată de perioade tulburi, concretizate prin conflicte militare sau politice , genocide, crize de natură socio-economică, revoluții, acte teroriste, etc.
La nivel organic, pentru a te vindeca trebuie ca mai întâi să fi încercat stări maladive, pentru a te odihni trebuie să te simți obosit, iar pentru a simți senzația de sațietate este necesar ca o nevoie să se declanșeze. Vedem cum lumea este constituită dintr-un joc al opusurilor, fără de care ne-ar fi imposibil să facem aprecieri valorice cu privire la situații, stări și idei. Acest principiu al contrariilor care conferă armonie vieții guvernează toate fenomenele și evenimentele de la nivel micro și macro, după cum am exemplificat. Conflictul condiționează schimbarea, iar evoluția are un caracter ciclic, fiind caracterizată de repetabilitate: un eveniment dezastruos ale loc, este urmat de o perioadă de echibru, după care ”ceva” se întâmplă și destructurează tot, ca ”altceva” să fie creat apoi…și jocul se repetă la nesfârșit. Privind lucrurile din această perspectivă, vorbele rostite de Heraclit din Efes acum mai bine de două milenii și jumătate încep să capete sens. Într-adevăr, Războiul este tatăl tuturor lucrurilor.
Ilustrarea acestor idei au ca scop o mai bună înțelegere a felului în care se manifestă creativitatea umană și cum este integrat produsul creativ în viața de zi cu zi. În primul rând, pentru ca o idee, o acțiune sau rezultatul palpabil al acestora să fie considerate acte, respectiv produse creative, trebuie să fie caracterizate de originalitate, noutate, să surprindă prin caracterul inedit. Originalul se află la polul opus ordinarului, este divergent în raport cu normele,tiparele, modurile ”de a gândi” și ”de a face” stabilite socio-cultural, contrastează cu elementele realitatății zilnice. Atunci când ceva nou apare, prima tendință este de a-l respinge, întrucât nu corespunde modului standard de abordare a problemelor. Această reacție este naturală, avându-și originea în teama și anxietatea ancestrale față de necunoscut; în timpurile imemoriale, mediul înconjurător se arăta ostil strămoșilor noștri, prin imprevizibilitatea și pericolele care pândeau la tot pasul. A se aventura pe un traseu neexplorat, a consuma pentru prima dată un soi de plantă sau a încerca să vâneze un animal cu al cărui comportament nu erau familiarizați reprezentau demersuri riscante, cu un grad ridicat de pericol. Până și astăzi, pe teritorii în care natura nu a fost încă transformată și subordonată de către om (de exemplu, jungla amazoniană sau deșertul Sahara), regulile stricte și comportamentul disciplinat reprezintă condiții esențiale supraviețuirii. În aceste cazuri, cei care ”ies din turmă” sunt adesea primii care se accidentează, otrăvesc sau mor. Nu degeaba există o vorbă care spune ”Hai să paștem iarba pe care o cunoaștem”. Bineînțeles că frica de un potențial pericol se afla și se află în conflict cu dorința, nevoia de a crea și curiozitatea inalienabile spiritului uman. Pentru ca dezvoltarea (tehnologică, medicală,culturală, etc.) a unei societăți să aibă loc, noile idei și descoperiri sunt necesare. De-a lungul timpului, acestea s-au realizat prin încercare-eroare, implicit prin jertfă și sacrificiu. Dacă ne gândim la faptul că, în epoca victoriană intervențiile chirurgicale se realizau fără anestezie, iar un număr mare de operații se solda cu moartea pacientului, ne dăm seama de importanța pe care o au astăzi un banal anestezic și practicile medicale îmbunătățite.
Deși multe dintre societățile moderne trăiesc într-un mediu relativ securizat , frica de necunoscut se manifestă des în situațiile ambigue, ca un fel de ”sechelă” dobândită în urma unei ”experiențe traumatice” a strămoșilor, care activează instinctul de apărare. În forma lui cea mai educată, voalată (și optimistă, aș putea spune), instinctul de apărare se manifestă ca reticență. Suntem reticenți față de ce e nou, pentru că nu cunoaștem în întregime proprietățile și efectele pe termen lung ale acelui produs. Există situații în care agresivitatea, persecuția sau cinismul iau locul reticenței, ceea ce duce la acte dezastruase ori penibile. Un exemplu interesant, cu o notă tragi-comică, l-a reprezentat invenția jobenului. Revoluționara idee a unei pălării alungite a răsărit în 1793 în mintea unui ins pe nume Gorge Dunnange. Ținând cont de faptul că, în perioada respectivă, regulile vestimentare și de conduită erau bine impregnate în conștiința societății britanice, permeabilitatea la nou era cu greu posibilă. Când John Hetherington a ieșit în societate purtând jobenul creat de Dunnange, reacțiile celor din jur au fost deoporivă dramatice și hilare: doamnele și domnișoarele au leșinat, copiii au început să plângă și câinii să latre, creându-se o isterie și un haos general. În urma acestui act de crasă obrăznicie față de concetățeni, Hetherington a fost chemat la curtea de judecată și declarat vinovat pentru că a purtat ”O structură înaltă cu lustru strălucitor, destinată înspăimântării celor slabi de înger”, procopsindu-se cu o amendă de 500£, iar jobenurile au fost scoase în afara legii pentru o bucată de vreme. Dacă punem la socoteală și faptul că cei care confecționau pălării lucrau în mod direct cu mercurul, folosit la obținerea fetrului, ne dăm seama de câte sacrificii au fost necesare într-un domeniu precum arta vestimentară, care pentru cei în necunoștință de cauză pare cel puțin sigur și prietenos. Din cauza expunerii repetate la mercur, meșterii pălărieri se îmbolnăveau adesea de demență. De atunci originează și expresia englezească ”Mad as a hatter”.
Așadar, actul creației presupune un anumit grad de risc și sacrificiu, iar produsul creativ, prin caracterul său original, aflat în neconcordanță cu normele generale, atrage reacții adeverse, de respingere. Urmează o perioadă ”de probă”, de demonstrare a utilitatății și valoarii, apoi produsul creativ este integrat în uzul zilinic și devine chiar indispensabil. Observăm cum, ceva care la început se afla în afara regulilor ajunge să se încadreze în ele. Evident că, în mod repetat, vor apărea alte invenții și idei controversate, această succesiune respingere-integrare-desființare repetându-se la nesfârșit.

Produsul creativ, o radiografie a psihicului celui care creează
A crea ceva care se abate de la norme spune multe despre personalitatea celui care creează și modul său de a se raporta la viață și la oameni. În cadrul CPI(California Psychological Inventory), există două tipuri de personalitate notate cu literele grecești Gama și Delta, cărora le corespunde, la grade mari de integrare, un înalt potențial creativ. Primul tip (Gama) caracterizează extraverții: acele persoane care nu se opun doar regulilor, ci le reinventează, fiind niște non-conformișt autentici, vizionari și plini de idei. În al doilea tip (Delta) se încadrează introverții: oameni cu simț estetic și o viziune artistică, în general idealiști. La polul opus se situează alte două tipuri de personalitate, Alfa și Beta, caracterizate de permeabilitate la norme și conformism. Atragem atenția asupra faptului că aceste tipologii sunt orientative, creativitatea reprezentând o facultate generală, care poate fi influențată și de alți factori în afara celor de personalitate (cum ar fi stimulările exterioare, starea de conștiință, sănătatea mentală, etc). În psihologia artei există o concepție, foarte relevantă, de altfel, conform căreia fiecare operă are doi creatori . Să dăm ca exemplu un tablou dintr-o galerie. Pe de-o parte, pictorul (primul creator) a venit cu o idee pe care a exprimat-o, în mod conștient, pe pânză, cu intenția de a transmite un anumit mesaj într-o manieră sensibilă. Pe de altă parte, același pictor a lăsat inevitabil ”să scape” în opera sa și elemente ale subsonștientului , ce pot fi însă receptate de cel care admiră tabloul. De aceea, spunem că privitorul este un fel de al doilea creator. Oamenii cu ochiul bine format pot decodifica mesajele indirecte din tablouri, transmise prin intermediul nuanțelor folosite,al tușelor, al texturii sau prin raporturile dintre elementele din prim-plan și fundal.

”Toate-s vechi și nouă toate”- Iată paradoxul creativității!
Omul trăiește în plan fizic, concret, caracterizat de limite, iar prin interacțiunea sa cu mediul înconjurător acumulează informații la care va face apel în situații ulterioare. Procesele psihice superioare (memoria, gândirea, imaginația, inteligența) operează cu informația obținută în mod direct (prin experiență) sau în mod indirect (prin studiu). Procesele creative și imaginative constau în preluarea unor elemente din realitate și îmbinarea lor astfel încât produsul obținut să se remarce prin originalitate, deci noutate. Prin imaginație și creativitate, omul restructurează vechile tiparele, dând naștere unor noi viziuni asupra lucrurilor. Modalitatea prin care fiecare persoană reconstruiește realitatea este unică, motiv pentru care putem spune că originalitatea există pretutindeni (bineînțeles, în grade inegale). Touși, având în vedere că mintea umană utilizează în mod exclusiv informații oferite de realitate, disponibile înțelegerii noastre, concludem că nimic nu este original în sensul autentic al cuvântului. Încercați, de exemplu, să inventați o nouă culoare, care să nu fie rezultatul combinării unora deja existente.
Până și ideile abstracte, cu caracter speculativ, fenomenele care se manifestă în plan spiritual, inconcret, sunt formulate și descrise în termenii realității. Dumnezeu poate fi reprezentat, în funcție de nivelul intelectual și de cunoașterea celui care face acest demers, ca un arhetip al bătrânului înțelept, ale cărui acțiuni ”încurcate” au un rol moralizator, poate fi imaginat ca un fel de conștiință universală, ca o idealizare a propriei persoane, etc.

Partea întunecată a creativității
O idee nu este în sine bună sau rea, nobilă sau josnică, sigură sau primejdioasă, decât în măsura în care avem la ce să o raportăm și de scopul în care alegem să o îndreptăm. Facultatea de a fi creativ nu face excepție de la acest principiu. Dacă unele produse artistice și literare, descoperiri științifice și invenții s-au dovedit extrem de benefice umanității, altele au fost folosite pentru a răspândi teama, disperarea și moartea. Fără a avea pretenția realizării unei liste exhaustive, urmează în continuare câteva exemple:
 Mijloacele de tortură;

Penitența ca metodă de corijare a unor comportamente stabilite convențional (în cadrul unei comunități) ca fiind nepotrivite, ca mijloc extrem de persuasiune sau ca verdict final s-a manifestat încă de la începutul timpurilor, fiind strâns legată de viața socială a omului și de necesitatea respectării unor reguli stricte, care, în teorie, asigură bunul mers al lucrurilor. Mijloacele de tortură au rămas întipărite în memoria colectivă ca metode represive drastice, brutale, lipsite de empatie, ruzultând în suferința prelungită sau chiar decesul victimei.
Dintre mijloacele de tortură folosite în Evul Mediu, scaunul lui Iuda ne-a atras cel mai mult atenția, prin caracterul său ingenios și horific deopotrivă. Acesta reprezneta o construcție înaltă, asemănătoare unui taburet, care în locul suprafeței plate destinate șezutului era prevăzut cu o piramidă ascuțită, din metal, pe care condamnatul era așezat în timpul judecății. Dacă masa corporală a victimei era prea mică, acesteia i atârnau de picioare divese obiecte grele. Sub efectul gravitației și al greutății, zona anală suferea grave leziuni urmate de infecții, pentru că dispozitivul nu era curățat niciodată. Această pedeapsă a fost destinată homosexualilor și, în general, persoanelor care manifestau comportamente sexuale incompatibile cu ceea ce se considera a fi o conduită morală în acele vremuri, având un dublu efect: pe de-o parte, se urmărea pedepsirea fizică a inculpatului, iar, pe de altă parte, expunerea publică a acestuia, pentru a-l umili.

Pe măsură ce timpul a trecut, iar cunoașterea ființei umane a atins noi niveluri, conștientizându-se tot mai mult impactul evenimentelor și experiențelor asupra psihicului , pedepsele fizice au fost înlocuite sau combinate tot mai mult cu cele psihice. Mijloacele de tortură la care făceau apel agenții Securității în închisorile comuniste constituie niște exemple grăitoare. Pentru a-i convinge pe deținuții politici să dezvăluie anumite informații, anchetatorii foloseau o metodă cu ecou puternic în sfera emoțională și senzorială: îi sileau pe aceștia să asculte, la volum maxim, înregistrări ale unor țipete, strigăte și gemete de spaimă, provenite de la persoane din familie sau de la necunoscuți. O metodă similară este folosită în prezent de către C.I.A și F.B.I, pentru interogarea celor suspectați de comiterea unor acte teroriste. Diferența o face faptul că acestora li se dau să asculte pe o perioadă relativ lungă de timp (câteva zile), în niște căști bine atașate de urechi, cântece rock consacrate, precum We Are The Champions (Queen), Enter Sandman (Metallica) sau The beautiful people (Marilyn Manson). Această metodă de interogare produce, o dată, traume la nivelul analizatorului auditiv și, a doua oară, o traumă psihică rezultată din repetarea obsesivă a cântecelor, dar și dintr-un fel de șoc cultural (provenind din societăți islamice, cei interogați sunt nefamiliarizați cu acest tip de muzică, găsind-o mai neplăcută decât o persoană din S.U.A sau occident). Cele mai actuale mijloace de tortură sunt tehnicile de deprivare senzorială, foarte mult utilizate în prezent.

Nu constituie o noutate faptul că, deși anumite produse nu sunt create cu intenția de a provoca daune, acet lucru totuși se întâmplă, ducând la evenimente marcante.

 Ideile greșit înțelese/ interpretate eronat;
Un dezavantaj al ideilor abstracte îl reprezintă faptul că, prin imprecizia și generalitatea caracteristice, fiecare înțelege din ele ce poate sau ce vrea . Mai mult, scoase din contextul în care au fost formulate, și introduse în alt context, pot transmite lucruri semnificativ diferite, reprezentând un mijloc facil de manipulare a celor mulți și mai puțin instruiți. Istoria este plină de astfel de exemple. Deși acest fapt este încă disputat de istorici, considerăm că merită menționată influența pe care a avut-o filosofia lui Nietzsche asupra ideologiei național-socialiste. Să ne reamintim, de asemenea, faptul că în Evul Mediu operele anticilor au fost ”adaptate” dogmelor creștine, pe care biserica le impunea cu ferocitate.
Creativitatea, o facultate educabilă
Fiecare om dispune de un anumit potențial de a fi original, creativitatea fiind o facultate educabilă, care, cu exercițiile și demersurile potrivite, se poate potența în așa măsură încât persoana va plăsmui idei autentice, cu adevărat valoroase pentru cultură și societate. Actul creativ reprezintă un joc fără reguli, însă anumite aspecte ale psihicului constituie variabile care influențează semnificativ șansele ca produsul creației să fie înalt calitativ. Printre acestea se numără:
• Independența în gândire
Așa-zisele ”adevărări universale”, propagate transgenerațional sub forma unor concluzii de tipul ”Oamenii sunt din ce în ce mai răi”, ”Tinerii din ziua de azi nu mai știu ce înseamnă respectul”, ”Țara se duce de râpă”, ”La masă nu se vorbește”, ”X-ulescu a fost un mare poet”, ”Pe vremea lui Ceaușescu o duceam bine”, ”Artiștii mor de foame” etc. și acceptate de-a gata, ne înrădăcinează într-un mod standard de gândire, ceea ce se traduce prin limitarea potențialului creativ și nu numai! Clișeele lingvistice, folosirea unor strategii exclusiv algoritmice de rezolvare a problemelor și urmarea în viață a unui drum prestabilit reprezintă acțiuni care ne prind într-o capcană colectivă, îndepărtându-ne de noi înșine. Dezvoltarea unei gândiri critice reprezintă un pas important în conturarea unei perspective autentice asupra existenței, care merge mână în mână cu crearea unor produse aparte.

• Curiozitatea constituie o însușire a spiritului deosebit de importantă atunci când vorbim despre cunoaștere, fiind strâns legată de motivația intrinsecă. Ea reprezintă o anxietate a ființei superioare, însă nu în sensul patologic, utilizat în psihologia clinică, ci într-un sens metafizic: o neliniște care te îndeamnă să-ți pui întrebări în mod continuu și să decoperi existența unor cărări șerpuitoare acolo unde, odinioară, nu puteai zări decât drumuri înfundate. Metaforic vorbind, curiozitatea poate fi imaginată ca un tren ce înlesnește parcurgearea traseului cunoașterii. Prin explorarea posibilităților și dezvoltarea unei culturi generale trainice, vom putea dispune de un material informațional de care să uzăm în decursul actului creativ. Aceste informații vor ”dospi” în plan intern, subiectiv, se vor completa reciproc și le putem rearanja în noi structuri.

• Încrederea în sine

Persoanele confidente tind să aibă mai mult curaj în a-și exprima ideile, întrucât dețin resursele interne necesare pentru a trece cu ușurință peste eventualele eșecuri. Ele se lasă mai puțin intimidate de criticile, reproșurile sau ironiile celor din jur, perseverând în atingerea obiectivelor. Întrucât creativitatea implică o abatere de la norme, care, după cum am explicat anterior, poate atrage critica persoanelor cu care interacționăm, o imagine de sine pozitivă ne va ajuta să ”rămânem pe poziții”, să nu ne descurajăm, ducându-ne la îndeplinire planurile și ideile;

• Atenția la detalii nu ne ajută numai să ne perfecționăm stilul, ci ne permite să observăm aspecte interesante pe care, de regulă, ceilalți le ignoră, sau ”miraculosul integrat în ordinar”, așa cum îmi place mie să spun. De câte ori nu vi s-a întâmplat ca, aflați într-o galerie de artă, în fața unui tablou, să constatați ”Aș fi putut face și eu asta!”? Ați fi putut, dacă ați fi fost atenți!

• Consecvența
Realizarea unui lucru de valoare necesită, în general, timp și sacrificiu, implicând și o serie de ”hopuri”. Fără dedicare, efort susținut și statornicie, rezultatele demersurilor noastre vor fi lipsite de esență și, în cel mai bun caz, se vor bucura de un succes trecător. În aceeași ordine de idei, stabilitatea acțiunilor ne ajută să fim mai conștienți de potențialul nostru real, dar și să ne perfecționăm.
• A învăța să prețuiești singurătatea

Experiența personală mi-a adus în atenție existența în societatea românească a unor prejudecăți cu privire la solitudine. Pentru unele persoane(cele extraverte, cu precădere), sigurătatea are, în mod exclusiv, un caracter dizarmonic. Am întâlnit mai multe perspective: sigurătatea ca o consecință a ”incompetenței” de a închega relații satisfăcătoare cu cei din jur sau a unei traume, singurătatea asociată cu un deficit emoțional sau cu instabilitatea emoțională și, cel mai ”interesant”, singurătatea ca o caracteristică a psihopaților. Ultima idee provine, evident, dintr-o lipsă de informare, întrucât psihopatul are un comportament de așa natură încât îți dă impresia că este ultima persoană care ar putea comite o crimă. Prietenos și abil, acesta apare deseori în ipostaza ”cetățeanului model”, care nu dă de bănuit nici măcar în ultimul ceas. Tăsăura care îl deosebește cel mai mult de persoanele funcționale este lipsa de empatie, aceasta fiind motivul principal pentru care ucide fără milă și urmă de remușcare. În sfârșit, observăm că singurătatea capătă aici niște sensuri patologice. Într-adevăr, se poate ca, în unele cazuri, anumite persoane să se izoleze din cauza unor probleme, însă ar fi o dovadă de reductivism ca acestui lucru să îi conferim un caracter general-valabil. Așa cum arată Claude Levi-Strauss, culturile pe nedrept numite ”primitive” atribuie, se pare, sensuri creatoare singurătății. De exemplu, în vechile comunități amerindiene din vestul Canadei , artiștii reprezentau o clasă socială aparte, desfășurându-și activitatea în solitudine, într-un cadru intim, retras. Ocultarea actului de creație avea un caracter imperativ, iar dacă artistul era suprins de cineva în timp ce lucra la opera sa, martorul acestui demers era omorât pe loc. Observăm că, în aceste culturi, actul creației capătă un caracter sacru, ritualic, conferit tocmai de faptul că el se petrece într-un cadru izolat de restul lumii. Acest lucru nu se întâmpla degeaba.
În contexul epocii și societății actuale, momentele de retragere sunt la fel de necesare celui care creează, păstrând în esență același sens. A-ți rezerva câteva momente de singurătate înseamnă a-ți permite să te cunoști mai bine, să fii în acord cu tine însuți, să ”iei la puricat” toate gândurile și ideile pe care nu le-ai valorificat îndeajuns. Deoarece problemele se rezolvă prin tine, este normal ca răspunsurile tot din interiorul tău să vină. Cu cât cauți mai mult o soluție în exterior, cu atât te îndepărtezi mai mult de ea.

• exerciții de dezvoltare a gândirii laterale
Putem spune, fărăr a exagera, că gândirea laterală se află la baza creativității, fiind soră geamănă cu originalitatea. Din fericire, aceasta se poate dezvolta prin intermediul unor exercitii aparent banale, dar cu o importanță deosebită din punctul de vedere al restructurării tiparelor de gândire. Gândiți-vă la un obiect banal, precum o șosetă. Haide să-i atribuim acestuia alte cinci utilizări, la care în mod normal oamenii nu se gândesc. Dintr-o șosetă se mai pot face: un animăluț de jucările (umplând-o cu vată și aducându-i câteva modificări), un sac de dormit pentru hamsterul familiei, un fes pentru păpuși, un săculeț parfumat (dacă înăuntru sunt puse diverse flori uscate și plante mirositoare), o husă pentru mingile de tenis, etc. Făcând astfel de exerciții în viața de zi cu zi, învățăm să privim lucrurile și din altă viziune decât cea standard, să le atribuim noi sensuri, să devenim creativi și creatori. Gândirea laterală stă la baza strategiilor euristicea de rezolvare a problemelor, adică acele modalități netipizate de a aborda un exercițiu. Cheia găsirii soluției nu o reprezintă aplicarea unui set de algoritmi, ci inventarea propriu-zisă a unei metode care să conducă la rezultatul corect, deci apelul la creativitate. Ne amintim cu această ocazie de faptul că Einstein a venit cu o definiție amuzantă, dar justă a creativității, spunând desprea ea că reprezintă ”inteligența jucându-se”.

Autor Miruna Cojocaru

Drepturi de autor Miruna Cojocaru

Citit, editat, optimizat seo si publicat de Radu Leca