Doua articole de exceptie semnate de colega noastra dna Trofin. Unite, ele au devenit o veritabila arma in lupta cu autismul. Va rog sa cititi totul cu atentie. Cand va apucati de citit va rog sa nu fiti tristi sau obositi. Informatia din interior este pretioasa. Nimic si nimeni nu va obliga sa cititi, daca sunteti ancorati intr-o realitate proprie. La ce va ajuta cele doua articole de mai jos? Asta veti descoperi dvs, dupa ce interactionati cu informatia. Articolele prezentate oficial in cadrul Revistei de Psihologie UltraPsihologie.ro au rolul strict informativ.
Cu drag si prietenie
Radu Leca
Inteligenţa emoţională la copii
,,Cu toţii ne dorim ca micutii nostri să fie cât mai inteligenţi, să ştie cât mai multe lucruri (o cultură generală bogată) astfel încât să reuşească în viaţă (să termine o facultate prestigioasă, să aibă o slujbă bine plătită etc). Dar oare este inteligenţa aceasta academică tot ce le trebuie copiilor pentru a avea o viaţă fericită? Oare copiii care sunt pregătiţi de mici, fac meditaţii, merg la competiţii şi concursuri şcolare, sunt ei copiii fericiţi care vor deveni adulţii fericiţi pe care noi ni-i imaginăm?
De multe ori deciziile pe care le luăm iau naştere pe moment, sub impulsul emoţiilor, când suntem bucuroşi sau trişti sau furioşi sau frustraţi sau la capătul răbdării… şi nu de multe ori ajungem să regrătăm sau să ne dorim să fi reacţionat altfel.
Cu alte cuvinte, ne-am dori să conştientizăm emoţia care ne cuprinde la un moment dat, să o înţelegem pentru a putea acţiona fără să ne facem rău nouă sau celor dragi. Şi atunci, nu ar fi indicat ca pe lângă lecţiile de matematică, literatură sau gramatică să avem parte şi de lecţii care să ne ajute să ne cunoaştem mai bine calităţile şi defectele, să îşi dezvolte încredere în propria persoană, să îşi cunoască emoţiile şi să înveţe să îşi controleze impulsurile? Nu ar fi benefic pentru copil ca pe lângă inteligenţa academică să aibă şi o inteligenţă emoţională?
Inteligenţa emoţională reprezintă abilitatea de a percepe, înţelege şi exprima emoţiile într-un mod adecvat şi de a le gestiona astfel încât să faciliteze atingerea scopurilor propuse. Cercetările din ultimii ani au arătat că succesul în viaţă depinde în primul rând de abilităţile sociale şi de cele emoţionale pe care o persoană le are, şi mai puţin de IQ-ul său. Aşa se explică cum şefi de promoţie la terminarea facultăţii au slujbe prost plătite, nu au prieteni şi duc o viaţă singuratică. Iar cei care în facultate nu prea ajungeau pe la cursuri, sunt cei care se integrează uşor în orice grup şi fac faţă situaţiilor tensionate fără multe eforturi.
Copiii care prezintă deficite la nivelul competenţelor emoţionale şi sociale pot dezvolta probleme serioase, atât în copilărie, cât şi în adolescenţă şi în viaţa adulă. Printre problemele de sănătate mentală întâlnite la aceştia se numără: anxietatea, depresia, tulburările de comportament, probleme de adaptare şcolară. Aceşti copii au dificultăţi în exprimarea şi menţinerea relaţiilor sociale, pot fi marginalizaţi şi respinşi de colegii lor, ceea ce duce la izolare şi crearea unei imagini negative despre propria persoană. Exprimarea inadecvată a emoţiilor negative (furie, frică, tristeţe) prin agresivitate fizică sau verbală determină apariţia unui comportament de izolare a copilului.
Copiii care manifestă emoţii pozitive au mai mulţi prieteni şi sunt mai îndrăgiţi de ceilalţi şi mai veseli. A ştii să îţi faci prieteni şi să interacţionezi cu ei în mod adecvat influenţează sănătatea emoţională a copilului. Lipsa abilităţilor sociale îi face pe unii copii să fie ţinta ironiilor din partea altor colegi deoarece copiii mai agresivi observă că aceştia nu au modalităţi de a se apăra.
Copiii cu dificultăţi în tolerarea situaţiilor frustrante manifestă crize de furie, agresivitate şi încearcă să obţină ceea ce îşi doresc prin orice mijloace. Dificultăţile pe care astfel de copii le au în a-şi inhiba anumite comportamente, în a-şi aştepta rândul, în a asculta şi respecta regulile, afectează abilitatea lor de a se integra în grup şi de a stabili relaţii armonioase cu ceilalţi copii.
Prin atelierele de dezvoltare pentru copii, ateliere ce se desfăşoară în grupul de copii prin jocuri şi activităţi distractive într-o atmosferă de veselie şi bună dispoziţie, se urmăreşte dobândirea competenţelor sociale şi emoţionale la copii. Acestea implică:
• Trăirea emoţiilor şi exprimarea acestora (conştientizarea emoţiilor trăite, transmiterea adecvată a mesoajelor cu încărcătură emoţională, manifestarea empatiei).
• Înţelegerea şi recunoaşterea emoţiilor (identificarea emoţiilor pe baza indicilor non-verbali, înţelegerea cauzelor şi consecinţelor emoţiilor).
• Reglarea emoţională (strategii de rezolvare a problemelor care provoacă emoţii negative).
• Dezvoltarea încrederii în sine.
• Tolerarea situaţiilor frustrante.
• Dezvoltarea abilităţilor de interacţionare cu ceilalţi copii.
• Dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a conflictelor prin strategii adecvate vârstei.
Oboseala la copilul cu tulburare de spectru autist
Sunt mic. Sunt un copil. Am 3 sau 4 sau 5 ani. Nu sunt deloc cum și-au dorit părinții mei să fiu. Nu mă uit la ei când mă strigă, nu mă joc cu ei, nu mă joc cu jucăriile (sau o fac în moduri bizare), nu prea înțeleg cine sunt și nu înțeleg prea bine nici lumea din jurul meu, dar mai ales nu vorbesc. Dar chiar dacă nu înțeleg prea multe lucruri, eu simt. Și simt frustrarea părinților mei că eu nu sunt așa cum ei și-au dorit… și simt furia lor pentru situația în care sunt… și simt disperarea lor că nu găsesc soluții… și simt vinovăția lor atunci când găsesc soluții și nu și le permit…și simt continua lor nemulțumire față de ceea ce eu fac, chiar și atunci când ei aplică o soluție.
Nemulțumirea lor mă face să mă simt și mai mic și mă face să mă retrag și mai mult în activități și jocuri pe care ei le consideră stereotipe…pentru că asta pe mine mă calmează…îmi reduce stresul… Nu e ușor să auzi „Nu” de nenumărate ori pe zi și în special atunci când eu încerc să vorbesc…chiar și stâlcit sau incorect. Credeam că asta vreți – să vorbesc. Dar când aud „Nu” pot oare să mai încerc? Îmi mai spun foarte des: „Nu ai voie să faci aia!” sau „Nu ai voie așa!”. Dar nimeni nu îmi arată ce am voie să fac sau cum să fac. Cum aș putea eu să știu ce să fac dacă nimeni nu mă învață? Sau mi se spune „Stai cuminte!” (asta pentru că mă mișc mult și haotic și dărâm lucruri și nu pot sta locului). Dar eu nu știu ce să fac…pentru că nu am învățat…
Și începe procesul de învățare. Și lucrez multe ore pe zi. Vin oameni și mă învață tot felul de lucruri, mă ajută să îmi cunosc corpul și să cunosc lumea din jurul meu. Și lucrez și tot lucrez și devine obositor. Părinții mei mă duc în tot felul de locuri tot pentru a învăța. Fac terapie și cu specialiștii și cu părinții mei. Și învăț. Dar am nevoie de o pauză. E atât de obositor să ai 3 sau 4 sau 5 ani și să lucrezi 8 ore pe zi sau mai mult. Nu mai pot. Devin nervos și agitat (mai agitat decât eram), nici nu mai pot învăța (sistemul meu nervos nu mai poate face față cantității de informație și cerințelor celor din jur), nu mă mai pot concentra. Și aleg să mă refugiez…să mă refugiez în activități și acțiuni care îmi fac bine și mă liniștesc (pe care la un moment dat nu le mai foloseam sau foarte rar): flutur mâinile, merg pe vărfuri, mă legăn, cânt, plimb scaune, închid și deschid uși, aprind și sting luminile, învârt roțile mașinuțelor, aliniez jucării…
Să nu uităm că copilul cu tulburare de spectru autist este în primul rând un copil. El are nevoie de timp de odihnă și are nevoie de joacă (joaca înseamnă activități care produc copilului bucurie și care îi mențin toată atenția acolo, joaca înseamnă activități care să îl determine pe copil să interacționeze cu adultul sau cu alți copii, activități prin care el cunoaște lumea și se cunoaște pe sine). Dar ceea ce îl face pe copil să crească frumos (și nu mă refer la aspectele fizice) sunt cei 4A: attention (atenție), affection (afecțiune), appreciation (apreciere), acceptance (acceptare).
Orice copil (și orice om) are nevoie de atenție din partea celor din jurul său, în special din partea familiei. El are nevoie nu doar să lucreze (să facă terapie cu specialiștii). Copilul are nevoie de părinții săi să se joace cu el și așa cum îi place lui (chiar dacă ei nu consideră acest mod unul „potrivit”). Copilul are nevoie și de părinți, nu de părinți care s-au transformat în terapeuți.
Copilul cu părinți-terapeuți nu primește suficientă afecțiune. Asta pentru că părintele își ia foarte în serios rolul de terapeut și se focusează pe programe și obiective și abilități ce încă nu au fost învățate și trebuie recuperate.
Și atunci când „trebuie făcut” și „încă nu s-a realizat” sunt permanent în mintea părintelui-terapeut, acesta nu se mai bucură și nu mai observă efortul și progresele copilului. Pentru că mintea și atenția părintelui-terapeut sunt doar pentru ce încă nu poate face copilul. Dar copilul poate face atât de multe lucruri! Lucruri pentru care el a depus atât de mult efort și pentru care merită apreciere. Merită să ne oprim din goana după atinsul itemilor din Portage sau Carolina și să îl apreciem cu adevărat și din suflet pe copil pentru unde a reușit să ajungă acum.
Și poate mai presus de toate acestea, copilul are nevoie să știe că e acceptat așa cum este el, cu toate bizareriile, cu toate stereotipiile, cu toate sunetele ciudate pe care le scoate, cu toate diferențele față de ceea ce părintele și-a dorit, cu toate diferențele față de ceilalți copii, cu tot ceea ce e diferit de noi ceilalți și diferit de ce impune societatea prin „normal”. Acceptarea copilului cu bune și cu rele înseamnă iubirea lui. Și noi toți avem nevoie de iubire (să dăm și să primim).
Psiholog Alina Mirela Trofin
Citit si editat de Radu Leca
Credit Photo: https://pixabay.com/
Revista online de Psihologie | Mediere | Coaching
Promovam GRATUIT, psihologi, mediatori, coachi. Articole de psihologie, mediere si coaching in format text si audio. Contact: 0741.101.881. Radu Leca.
psiholog,mediator,coach
