Piesă în acte plus nuvelă: Croitoreasa
ACTUL 1 — Angajarea unei noi croitorese
(SUNET: curte mare de fabrică; murmur de mulțime, pași pe pietriș, vânt; în fundal, mașini de cusut pornite “în probă”, metalic, ritmic)
NARATOR:
Curtea “Uzinele Textile 7 Noiembrie”. O mare de baticuri, sacoșe, dosare sub braț și palme cu ace bătătorite. Peste o mie de croitorese venite din toată țara. Unele au venit pentru un loc de muncă. Altele, ca să scape de unul. Toate, pentru un examen care nu se dă doar cu ață și ac.
(SUNET: un fluier scurt, ca la apel. Murmurul scade.)
POSTELNICU: (rece, administrativ)
Alinierea pe grupe. Câte zece. Nu vă înghesuiți. Cine are emoții, să le lase la poartă. Aici intră doar disciplina.
(SUNET: foșnet de hârtii, ștampile, o listă răsfoită.)
ION (șoferul): (în șoaptă, către Eftimie)
Tu ai văzut? Au adus și tribună… De parcă dăm examen la Olimpiadă, nu la tiv.
EFTIMIE (bucătarul): (în șoaptă, cu ironie blândă)
Ți-ai găsit să faci glume. La noi și ciorba e cu aprobări. D-apoi tivul.
(SUNET: uși de mașină oficială, pași hotărâți. Un “freamăt” trece prin mulțime.)
NARATOR:
Când apare Președintele, până și aerul se îndreaptă. Oamenii nu mai respiră, doar execută.
NICOLAE: (ton public, scurt)
Bună ziua. Să se muncească bine. Să se facă treabă de calitate.
(Murmur de “Bună ziua, tovarășe…” care se stinge imediat.)
ELENA: (tăios, mic dar dominator)
Vreau să fie alese cele mai bune. Nu “aproape bune”. Aici “aproape” costă.
(SUNET: un creion care lovește o mapă; Elena își aranjează mănușa.)
POSTELNICU: (cu respect calculat)
Tovarășa Elena, tovarășe Președinte, am pregătit probele: cusătură invizibilă, întărire de rever, finisaj la butonieră. Fiecare are material identic.
ELENA:
Și verificarea de fond?
(Pauză mică. Murmurul mulțimii devine un susur neliniștit.)
POSTELNICU:
Se face. Pentru toate. Fără excepție.
NARATOR:
“Fără excepție” însemna, de obicei, cu excepțiile potrivite.
(SUNET: o tânără își scutură emoția din palme, își netezește fusta. Pași ușori.)
DOINA: (încet, pentru sine)
Nu te uita în sus, Doina. Uită-te la ac. Acul nu te trădează.
ANCA (florăreasa): (din mulțime, șoptit, cald)
Doina! Dacă te iau, vii mâine pe la mine. Îți dau un buchet… de început.
DOINA: (fără să-și întoarcă capul)
Dacă mă iau, poate n-o să mai am voie nici să miros flori.
(SUNET: un clopoțel improvizat. Postelnicu ridică vocea.)
POSTELNICU:
Grupa unu, la mese. Grupa doi, pregătiți foarfecile. Grupa trei, stați pe loc și nu comentați.
(SUNET: mese mutate, material desfășurat, foarfeci “clac-clac”.)
NARATOR:
Doina nu era cea mai gălăgioasă, nici cea mai speriată. Era genul acela de liniște care nu cere voie. Și uneori… exact asta deranjează cel mai tare.
(SUNET: pași; Doina trece pe lângă tribuna oficială. O secundă de tăcere în jur.)
NICOLAE: (o privește; voce joasă, surprinsă)
…Cine e?
POSTELNICU: (prompt, ca un reflex)
Doina. Din… (se oprește o clipă) dintr-un oraș mic. Recomandări bune.
ELENA: (rece, fără să privească direct)
Zâmbește?
POSTELNICU:
Zâmbetul nu e probă, tovarășa.
ELENA:
Ba e. La femei, totul devine probă.
(SUNET: Doina se oprește o fracțiune de secundă; apoi continuă. Respiră adânc.)
NARATOR:
Doina a trecut pe lângă Nicolae zâmbind. Nu un zâmbet de flirt. Unul de supraviețuire. Un “știu să par normală” într-un loc unde normalul era un act de curaj.
(SUNET: începe proba. Mașini de cusut pornesc simultan ca un stol mecanic.)
DAN (maiorul): (apare aproape de Postelnicu, discret)
Tovarășe… sunt aici pentru “ordine”.
POSTELNICU: (fără să-l privească)
Ordinea e deja aici. Tu ești pentru… observație.
DAN:
Pe cine?
POSTELNICU: (scurt)
Pe cine iese din rând fără să ceară voie. Și pe cine intră în rând… fără să pară că vrea.
(Dan își drege vocea. Se uită spre Doina.)
NARATOR:
Dan o vede. Doina simte privirea. Nu se întoarce. Învață repede lecția palatului: dacă te întorci, deja ai acceptat jocul.
(SUNET: foarfecă tăind drept. Doina lucrează rapid, precis.)
CORNELIU (stomatologul): (în treacăt, către Ion; glumă amară)
Dacă ar coase toți așa, nici n-aș mai repara dinți. Ar strânge lumea din maxilar mai puțin.
ION:
Ai grijă, doctore. Aici și maxilarul are urechi.
(SUNET: Elena se apropie, tocuri pe beton. Oprește lângă Doina.)
ELENA: (încet, ascuțit)
Tu ești… Doina.
DOINA: (respectuos, controlat)
Da, tovarășa.
ELENA:
Nu te grăbi. Graba strică. Și când strică… se plătește.
DOINA:
Nu mă grăbesc. Îmi iese.
(Pauză. Elena rămâne o clipă, apoi se îndepărtează.)
NARATOR:
În urma ei rămâne un gol mic, dar rece. Ca atunci când cineva îți ia temperatura fără să te atingă.
(SUNET: Nicolae coboară de pe tribună, pași. Se oprește în spatele Doinei.)
NICOLAE: (mai omenesc, aproape șoptit)
Cusătura… să fie invizibilă.
DOINA: (fără să ridice privirea)
Așa iese bine. Dacă se vede, înseamnă că minți materialul.
NICOLAE: (o secundă de surpriză; apoi un mic “hm”)
Da.
(SUNET: un claxon îndepărtat; fabrică vie. Proba continuă.)
NARATOR:
Și așa începe: nu cu o declarație, nu cu o atingere, nu cu o promisiune. Ci cu o propoziție banală despre cusături — în care fiecare aude ce vrea. Doina aude o șansă. Nicolae aude o scăpare. Elena aude un pericol. Iar Postelnicu… aude un dosar care prinde contur.
(SUNET: ștampilă. Postelnicu își notează ceva.)
POSTELNICU: (pentru sine, abia auzit)
“Doina. Privire sigură. Reacție calmă. Zâmbet controlat.”
(pauză)
Interesant.
(SUNET: mașinile de cusut se opresc treptat. Un final de probă.)
POSTELNICU: (tare)
Gata. Lăsați lucrul jos. Rezultatele… se comunică.
NARATOR:
În țara asta, “se comunică” înseamnă: când vor ei, cum vor ei, și cui vor ei. Iar Doina… încă nu știa că tocmai trecuse un examen care nu se trece cu ață. Se trece cu tăcere.
(CADRU SONOR: murmur crescând, pași, foșnet. Muzică scurtă de tranziție.)
–
ACTUL 2 — „Drumul către Franța” (satiră amară)
(SUNET: hangar de aeroport; ecou, pași grăbiți, roți de valize, motoare la ralanti. Un difuzor anunță ceva neinteligibil. În fundal, vânt tăios.)
NARATOR:
Când pleci “în vizită de stat”, nu pleci dintr-o țară. Pleci dintr-o realitate în alta. În prima, totul e “tovărășesc”, așezat în rânduri. În a doua, rândurile există, dar au pretenția că sunt libere.
(SUNET: un clinchet de metal — o insignă prinsă în piept.)
POSTELNICU (șeful Securității): (încet, metodic)
Repet: nimeni nu vorbește cu nimeni. Nimeni nu cere nimic. Nimeni nu se miră de nimic. Mirarea e prima fisură în control.
DAN (maior): (cu un calm de om care a auzit asta de o mie de ori)
Și dacă cineva… respiră mai tare?
POSTELNICU:
Atunci notăm că “respiră mai tare”. La întoarcere, vedem de ce.
(SUNET: o ușă de mașină oficială se închide ferm. Pași apăsați.)
PRIMA DOAMNĂ (Elena – dar ficționalizată ca rol): (tăios, fără saluturi)
Unde e fata cu acul?
POSTELNICU:
Aici. Verificată. Dosar curat.
PRIMA DOAMNĂ:
“Curat” e un cuvânt mare pentru un dosar mic.
(pauză)
Doina, vino.
(SUNET: pași mici, ezitanți.)
DOINA: (respectuos)
Da, tovarășa… doamnă.
PRIMA DOAMNĂ:
Să nu te încurci în cuvinte. În Franța au obiceiul să se încurce singuri. Tu doar coși. Ai înțeles?
DOINA:
Da.
NARATOR:
Când ești croitoreasă într-o delegație, nu ești “în delegație”. Ești în buzunarul ei, ca un ac: util, ascuțit și ușor de pierdut… dacă nu ești atent.
(SUNET: pași. Președintele se apropie. Un mic zumzet de respect forțat se strânge ca o curea.)
PREȘEDINTELE (Nicolae): (ton public, scurt)
Să fim punctuali.
ION (șofer): (în șoaptă către Eftimie)
Punctuali suntem. La întoarcere o să fim și mai punctuali, că ne învață ei.
EFTIMIE (bucătar):
Lasă, măcar în avion nu poate să strige la cazan.
(SUNET: urcare în avion, trepte metalice. Un vânt scurt. Ușa avionului se închide etanș: “thump”.)
NARATOR:
Pentru Doina, primul avion era ca o cusătură pe material necunoscut: dacă tragi prea tare, se rupe; dacă lași prea moale, se destramă. Și nimeni nu-ți spune ce tensiune trebuie.
(SUNET: centuri “click”, foșnet de uniformă, un steward salută în franceză, abia auzit.)
DAN: (se așază aproape de Doina, aparent întâmplător)
Prima dată?
DOINA: (în șoaptă, rușinată)
Se vede?
DAN:
Doar pentru cine se uită.
(pauză)
Ține minte: dacă ai emoții, uită-te la mâinile tale. Mâinile știu ce au de făcut.
DOINA:
Mâinile mele știu să coasă, nu să zboare.
DAN:
Atunci zboară ca și cum ai coase: punct cu punct.
(SUNET: motoarele cresc, vibrație; avionul rulează.)
NARATOR:
În spate, demnitarii își beau curajul din pahare mici. În față, curajul se bea din tăcere mare.
(SUNET: avionul decolează; vibrație puternică, apoi se liniștește.)
DOINA: (respirație tăiată)
Aoleu…
DAN: (foarte calm)
E normal. Țara rămâne jos. Pentru unii e o bucurie. Pentru alții… e doar un exercițiu de imaginație.
(SUNET: pași pe culoar. Prima Doamnă se oprește lângă Doina.)
PRIMA DOAMNĂ:
Tu să nu te uiți pe geam ca la cinematograf. Învață ceva util. Uite: cum stau drepți oamenii când știu că sunt văzuți.
DOINA:
Da.
PRIMA DOAMNĂ:
Și dacă te întreabă cineva ceva, răspunzi scurt. Tu ești… decor. Decorul nu vorbește.
(Prima Doamnă pleacă. Pașii ei sunt ca un metronom: țac-țac-țac.)
NARATOR:
Așa era: în delegație, până și aerul avea ierarhie.
–
(SUNET: aterizare. Roți pe pistă, frânare. Apoi, agitație de aeroport occidental: anunțuri clare, valize, flash-uri de aparate foto.)
NARATOR:
Franța. Țara în care oamenii își permit luxul să pară relaxați. Și totuși, când o coloană oficială trece, relaxarea se împăturește frumos și se pune deoparte.
(SUNET: uși de mașini, pași pe covor. Un translator șoptește.)
TRADUCĂTOR (voce secundară):
…Monsieur le Président vous souhaite la bienvenue…
PREȘEDINTELE: (ton de protocol)
Mulțumim.
NARATOR:
Cuvinte puține, ca să nu se observe că în spate sunt prea multe lucruri nespuse.
–
(SUNET: interior palat prezidențial francez; spațiu mare, pardoseală lucioasă, ecou discret. Un ceas “tac-tac”.)
EFTIMIE: (în șoaptă, fascinat)
Auzi ce liniște… Asta nu e liniște de frică. E liniște de… reguli.
ION:
Tot reguli sunt. Doar că aici te prefaci că le-ai ales singur.
(SUNET: ușa unei camere se deschide. Huse de haine foșnesc. Cutii. Ațe, ace. “Atelier” improvizat.)
NARATOR:
Proba costumelor: momentul în care politica se reduce la tivuri. În poze, un costum stă perfect. În realitate, costumul e negociere.
PRIMA DOAMNĂ: (aspru, către Doina)
Desfă husa. Și ai grijă cu mânecile. Nu suntem la cooperativă.
DOINA:
Da.
(SUNET: material fin, greu. Un umeraș atinge ușor o oglindă.)
PREȘEDINTELE: (intră; scurt)
Să fie repede.
DOINA: (cu o voce mică, dar sigură)
Dacă e repede, se vede. Dacă nu se vede, durează.
(Pauză. Un aer de “cum își permite?”.)
PRIMA DOAMNĂ: (tăios)
Ai început să faci filozofie?
DOINA:
Nu. Doar… croitorie.
NARATOR:
În croitorie, adevărul e simplu: orice ascunzi iese la purtare.
(SUNET: Doina lucrează: ace înfipte, foarfecă mică, degetar. Președintele respiră nerăbdător.)
PREȘEDINTELE: (către propria reflexie)
Cum stă?
DOINA: (profesionist)
La umeri e bine. La rever… (pauză) aici aș ridica un milimetru. Ca să nu cadă.
PRIMA DOAMNĂ:
Un milimetru? Pentru un milimetru ai adus-o în Franța?
DOINA: (înghite)
În poze, un milimetru se vede ca un kilometru.
(Pauză. Un râs francez îndepărtat, ca din altă lume.)
NARATOR:
În România, un milimetru era motiv de ceartă. În Franța, un milimetru era motiv de conversație. Diferența? La unii conversația nu te trimite acasă fără serviciu.
–
(SUNET: pregătiri de dineu; pahare atinse, tacâmuri, o orchestră de salon acordându-se. Un murmur politicos.)
NARATOR:
Dineul oficial: locul unde zâmbetul e obligatoriu și sinceritatea e interzisă. Aici nimeni nu mănâncă de foame. Mănâncă de imagine.
PRIMA DOAMNĂ: (către Postelnicu, încet)
Să nu se apropie nimeni de Președinte. Nici cu întrebări, nici cu… idei.
POSTELNICU:
Înțeleg.
(Își întoarce capul ușor, ca o cameră de supraveghere. O vede pe Doina.)
POSTELNICU: (pentru sine)
Și acul? Acul se apropie singur.
(SUNET: sala mare se îndepărtează, iar noi intrăm sonor într-un coridor lateral, apoi într-o bucătărie: tigăi, aburi, comenzi în franceză, cuțite tocând. Ritm alert.)
NARATOR:
Doina n-are loc la masa mare. Are loc în culise, unde adevărul are miros de unt și ceapă, nu de discurs.
EFTIMIE: (cu un soi de invidie)
Uite aici bucătărie… ăștia au sosuri cu nume. Noi avem “tocăniță”.
BUCĂTAR FRANCEZ (voce secundară, accent):
Madame… vous mangez ici, oui? (Râde politicos.)
(în engleză stricată) Eat, eat. Good.
DOINA: (încet, către Eftimie)
Parcă și aburul e altfel.
EFTIMIE:
Aburul e tot abur. Doar că aici nu te ceartă nimeni că fierbe.
(SUNET: Dan intră în bucătărie, ușor, ca și cum n-ar vrea să fie văzut.)
DAN:
Ți-au dat ceva?
DOINA:
O supă… și un fel de pui.
(pauză)
Și liniște.
DAN: (se așază la o masă de inox)
Liniștea e cea mai scumpă mâncare. Nu te satură, dar te ține în viață.
DOINA: (zâmbește, mai liber)
Tu vorbești ca un poet.
DAN:
Nu, vorbesc ca un om care a văzut prea multe rapoarte. În rapoarte, oamenii nu au gust. Doar “comportament”.
DOINA:
Și eu ce “comportament” am?
DAN: (o privește direct, dar blând)
Ești atentă. Și asta… e periculos. Pentru tine, nu pentru ei.
DOINA:
Mie mi se pare că ei sunt periculoși.
DAN:
Sunt. Dar tu ești… vizibilă fără să vrei.
(pauză)
Ți-a tremurat mâna la decolare.
DOINA:
Ai văzut.
DAN:
Am văzut.
(mai încet)
Și mi-a plăcut că ai rămas în picioare.
NARATOR:
În bucătăria palatului străin, Doina simte pentru prima oară că poate fi om, nu funcție. Iar Dan… pentru prima oară, pare să-și amintească faptul că oamenii nu sunt doar “măsuri”.
(SUNET: o tavă pusă jos, metal pe metal. Un chelner francez trece grăbit.)
EFTIMIE: (către Dan)
Dom’ maior, să nu vă prindă careva aici. Că zice că faceți “contacte externe” cu… puiul.
DAN: (scurt, amuzat)
Puiul e sigur. Nu vorbește.
DOINA: (râde scurt, apoi se oprește, speriată de propriul râs)
Of… nici nu știu dacă am voie să râd.
DAN:
Ai voie. Doar că, uneori, te costă.
(pauză)
Mâine avem iar program. Proba finală: să arătăm bine, ca să pară că ne merge bine.
DOINA:
Și dacă nu ne merge?
DAN:
Atunci coasem mai strâns.
–
(SUNET: în depărtare, aplauze politicoase din sala de dineu. În bucătărie, un ceas mic ticăie.)
NARATOR:
Aplauzele se aud ca ploaia pe geam: știi că sunt acolo, dar nu te udă. Doina își termină supa. Dan își termină fraza. Și fiecare își pune, înapoi, masca — nu pentru că vrea, ci pentru că altfel i se vede fața.
(SUNET: un pas hotărât se apropie pe coridor. Tocuri. Se opresc la ușă.)
PRIMA DOAMNĂ (de dincolo, rece):
Doina. Ai terminat? Avem nevoie de tine.
(Pauză scurtă. Doina își îndreaptă spatele.)
DOINA: (către Dan, foarte încet)
Mulțumesc… pentru “punct cu punct”.
DAN:
Oricând. Doar… ai grijă pe unde înfigi acul.
(SUNET: ușa se deschide. Zgomotul bucătăriei se amestecă o clipă cu muzica de dineu, apoi se taie.)
NARATOR:
În Franța, Doina a învățat două lucruri: că lumea poate fi altfel… și că, uneori, altfelul ăsta te doare mai tare când te întorci.
(MUZICĂ scurtă de tranziție, amară, apoi fade out.)
ACTUL 3 — „Prima zi la Casa Poporului” (satiră amară)
(SUNET: dimineață rece, pași pe trotuar, vânt printre blocuri. Un radio de bucătărie bâzâie o știre optimistă. Se aude cum cineva închide o ușă de apartament cu grijă.)
NARATOR:
În orașele normale, dimineața înseamnă cafea și grabă. În orașul nostru, dimineața înseamnă cafea, grabă și o întrebare pe care n-o rostești: “Oare azi cine se supără pe mine?”
(SUNET: intrare în metrou. Ecou, turnicheți, un boncănit de pași. Trenul sosește cu scârțâit.)
DOINA: (în șoaptă, către Dan)
Nu credeam că o să mergem cu metroul.
DAN: (fără să pară surprins)
Ține minte regula: când vrei să pari aproape de popor, cobori sub pământ. Sus, se vede prea bine cine merge cu cine.
DOINA:
Și dacă ne recunoaște cineva?
DAN:
În metrou, lumea nu recunoaște. Lumea evită. E mai sigur.
(SUNET: uși “psssht”. Metroul pornește. Roți metalice, vibrație. Un vânzător șoptit de “ciorapi, lame…” apoi dispare.)
NARATOR:
Metroul era singurul loc unde toți stăteau înghesuiți egal. Un fel de democrație de șină: merge înainte, indiferent cine oftează.
(Doi oameni discută în spate, repede, ca și cum ar mesteca cuvinte.)
VOCE 1:
Ai auzit? La Casa… s-a cerut catifea iarăși.
VOCE 2:
Catifea? Pentru cine?
VOCE 1:
Pentru “sus”. Ca să nu scârțâie imaginea.
DOINA: (către Dan, încercând o glumă mică)
Deci eu azi merg la… atelierul de imagine.
DAN:
Exact. Numai că aici, dacă greșești o cusătură, nu se rupe doar tivul. Se rupe omul.
(SUNET: metroul frânează. Ușile se deschid. Agitație controlată. Pași urcând scări.)
–
(SUNET: exterior monumental. Vânt puternic, spațiu imens. Pași pe piatră, reverberație.)
NARATOR:
Casa Poporului — o clădire atât de mare încât îți vine să întrebi: “Și poporul unde stă, concret?”
Înăuntru, coridoarele miroseau a piatră proaspătă, a ceară și a ceva nevăzut: frica pusă la păstrare.
(SUNET: control de securitate: metal detector, legitimații răsfoite, ștampile.)
PAZNIC:
Numele?
DOINA:
Doina… atelier costume.
PAZNIC: (cu un soi de respect acru)
Aaa. “Atelier”. Treceți. Să nu rătăciți. Aici oamenii se pierd și când știu drumul.
–
(SUNET: atelier: mașini de cusut, fier de călcat cu aburi, foarfeci. Zumzet de muncă, dar cu volum mic, ca într-o bibliotecă.)
NARATOR:
Personalul era un ecosistem: fiecare om avea o meserie și o frică aferentă.
TANTI SANDA (șefă croitorie): (eficientă, fără timp)
Tu ești Doina, da? Franța. Te știu din vorbe.
Aici nu coasem haine. Aici coasem liniștea.
DOINA:
Bună ziua… eu…
TANTI SANDA:
Nu te scuza. În clădirea asta scuzele se aud ca acuzațiile.
Uite: masă de croit, aici. Și ai grijă la material: nu e “material”, e “resursă strategică”.
(SUNET: cineva deschide o cutie. Un foșnet de hârtie cerată. Un clinchet de nasturi.)
MIRCEA (aprovizionare): (șmecher blajin)
Tu ești fata nouă. Bine ai venit la muzeul lucrurilor care nu există.
Avem nasturi “inexistenți”, ață “inexistentă”, fermoare “inexistente”… toate găsite “pe inventar”.
DOINA: (confuză)
Cum adică pe inventar?
MIRCEA:
Simplu. Pe hârtie, lipsesc. În realitate, apar.
Asta e magia: la noi, realitatea muncește pentru documente, nu invers.
ILIE (accesorii):
Să vezi ce frumos e când îți trebuie o căptușeală “anume”.
O găsim din trei locuri: un cearșaf de protocol, o perdea de la vreo sală și o promisiune.
DOINA:
Și nu vă e teamă?
MIRCEA:
Ne e. Dar ne e și frig.
Frica n-are căptușeală, iar frigul… îl mai îmblânzești cu o bucată de stofă.
NARATOR:
Doina își nota mental: aici există oameni care “fac rost”. Nu pentru că sunt hoți, ci pentru că sistemul e un dulap încuiat cu cheia pierdută. Și cineva tot trebuie să scoată costumul.
–
(SUNET: ușă grea, pe hol. Pași rapizi, apăsați. Vocea lui Postelnicu, joasă, cu ecou.)
POSTELNICU: (în șoaptă tăioasă, pe coridor)
Nu repeta nimănui ce-ți spun. Nici măcar lui Dan.
(Doina îngheață. Sunetul atelierului se estompează puțin, ca și cum ar “asculta” și el.)
MIOARA (soția lui Dan): (calculată, prea calmă)
Știu. Eu nu repet. Eu… memorez.
POSTELNICU:
A venit o solicitare de “întâlnire discretă”. De la francezi. Pe canale care n-ar trebui să existe.
MIOARA:
Și?
POSTELNICU:
Și “sus” vrea să pară deschis, dar să rămână închis.
Adică: să zâmbească la poză, și în spate să nu se miște nimic.
MIOARA:
Asta se poate.
POSTELNICU:
Se poate, dar costă.
(pauză)
Și mai e ceva. Un nume. “Radu”. Psiholog. Umblă cu idei. Ideile nu trec prin control.
MIOARA:
Îl țin aproape sau departe?
POSTELNICU:
Depinde. Dacă e util, îl apropii. Dacă nu… îl îndepărtezi fără zgomot.
Și ai grijă: Dan e… sentimental. Sentimentul e fisură.
(SUNET: pași care se îndepărtează. Ușa se închide. În atelier revine zumzetul.)
DOINA: (abia respirând, către Tanti Sanda)
Ați auzit?
TANTI SANDA: (fără să o privească)
Nu.
(pauză)
Și nici tu.
NARATOR:
În clădirea asta, adevărul era ca aburul de la fierul de călcat: există, te arde, dar dispare repede dacă nu-l prinzi la timp. Iar dacă-l prinzi… te întreabă cine te-a pus.
–
(SUNET: agitație la intrare. Un murmur: “flori… flori…”. Pași de femeie grăbită.)
ANCA (florăreasă/aranjor): (emoționată, mândră)
Am adus buchetul. Primul pe luna asta.
E… simplu, dar frumos. Crini, garoafe, un fir de ceva albastru… să pară “european”.
PAZNIC:
Pe masă. Se verifică.
ANCA:
Se verifică flori?
PAZNIC:
Se verifică tot. Și mai ales ce pare nevinovat.
(SUNET: buchetul e pus pe masă. Foșnet de hârtie, scuturare. Cineva desface panglica. Un “hm?” scurt.)
SECURIST 1:
Stai.
(SUNET: o hârtie este extrasă. Se desfășoară.)
SECURIST 2: (citind)
“Ambasada Franței… comunicare… confidențial…”
(își schimbă tonul)
E scrisoare.
ANCA: (pierdută)
Nu e a mea! Eu doar… eu doar am făcut buchetul.
SECURIST 1:
Cine ți-a dat plicul?
ANCA:
Nimeni! Nu știu! Era… era în hârtie, poate…
NARATOR:
Aici începe comedia neagră: în clădirea poporului, florile sunt suspecte, dar suspiciunea e mereu “patriotică”.
SECURIST 2: (continuă, rar)
Semnat: “Radu, psiholog”.
Adresat: “Domnului Președinte”.
(SUNET: o liniște grea cade peste atelier, ca o bucată de stofă umedă.)
DOINA: (în șoaptă către Mircea)
Psihologul… ăla de care vorbeau.
MIRCEA:
Șșș.
(pauză)
Vezi? Eu îți zic: în locul ăsta și florile au dosar.
TANTI SANDA: (tăios)
Toată lumea la lucru. Nu vă uitați. Nu respirați altfel.
(SUNET: pași în grabă. O ușă se trântește. Se aud șoapte: “Ia-o!” “La birou!” “Cheamă-l pe Postelnicu!”)
NARATOR:
Un buchet de flori intrase ca un gest de politețe și ieșea ca probă.
Iar Doina, cu acul ei mic, înțelegea încă o dată regula: în țara asta, orice mesaj trebuie să treacă prin frică înainte să ajungă la om.
(SUNET: Dan apare în prag, ușor tensionat.)
DAN: (către Doina, scurt)
Tu ești bine?
DOINA:
Da… dar… ce se întâmplă?
DAN: (își măsoară cuvintele)
O neînțelegere.
(pauză)
Și la noi, neînțelegerile se rezolvă… cu oameni.
NARATOR:
Prima zi la Casa Poporului: Doina a cunoscut personalul, materialele “inexistente” și regulile nescrise.
Și a văzut cum o scrisoare poate cântări mai greu decât o piatră de temelie.
(MUZICĂ de final, amară. Fade out.)
ACTUL 4 — „Deplasarea de la Câmpina” (satiră amară)
(SUNET: dimineață de piață. Voci amestecate, cântare, lăzi trase, hârtie de ziar, un clopoțel de ușă. Mirosul îl ghicești din sunet.)
NARATOR:
Într-o țară în care adevărul se cumpăra pe sub mână, piața era singurul loc unde minciuna era la vedere. Acolo oamenii negociau cartofi, varză și demnitate la kilogram.
Iar la Piața Coșbuc, florile aveau propria lor economie: una a culorii, alta a tăcerii.
(SUNET: ușă de florărie, clopoțel. Interior mic, cu apă picurând în găleți, foșnet de celofan, foarfecă de tăiat tulpini.)
ANCA: (mormăie, concentrată)
Dacă mai vine unul să mă întrebe “sunt proaspete?”, îi pun garoafa în buletin.
EFTIMIE: (încântat de el însuși)
Tu ai un talent rar, Anca: faci și amenințările să pară aranjamente.
ANCA:
Și tu ai un talent rar, Eftimie: vorbești ca să umpli un gol pe care nu-l vede nimeni.
(Eftimie râde. Se apropie. Se aude cum cineva trage storul pe jumătate; afară piața rămâne ca un zumzet filtrat.)
NARATOR:
Când tragi storul la florărie, nu închizi doar lumina. Închizi posibilitatea de a fi văzut. Și uneori asta e tot ce îți trebuie ca să ți se pară că trăiești.
EFTIMIE: (mai încet)
Știi… de când cu scrisoarea aia găsită în buchet, parcă nimeni nu mai respiră normal. Toți taie aerul cu foarfeca.
ANCA: (seacă)
Eu respir perfect.
(pauză)
Doar că… prefer să nu se audă.
(SUNET: celofan care foșnește, apoi se oprește brusc. Eftimie se apropie. Un sărut scurt, stângaci la început, apoi hotărât. Se aud tulpini lovite ușor de masă, o vază clintește.)
ANCA: (în șoaptă, cu un râs mic)
Ai grijă, mă. Dărâmi crinii. Și pe urmă iar zici că “nu e vina ta, e sistemul”.
EFTIMIE:
Sistemul…
(pauză, lipit de ea)
Sistemul nu poate să intre aici.
ANCA:
Poate.
(pauză)
Dar îi place mai mult să stea în capul nostru.
(SUNET: pași pe linoleum, cineva caută chei prin sertar.)
NARATOR:
Aventura lor nu era una romantică. Era o pauză de la frică. Iar pauzele, în țara asta, se plăteau scump: cu rușine, cu zvonuri, sau cu un control “de rutină”.
–
(SCHIMBARE DE CADRU. SUNET: ușă de mașină grea, pornire de motor vechi, ralanti. Un radio pe AM, bruiaj. Dacia neagră.)
DOINA: (își strânge paltonul)
E… mașina instituției?
DAN: (calm, profesional)
Da. Nu te uita prea mult la ea, că se supără.
(pauză)
Glumesc. Mașinile nu se supără. Oamenii o fac în locul lor.
DOINA:
De ce mergem la Câmpina?
DAN:
Materiale.
(pauză)
“Sus” vrea stofă nouă. Când vremurile sunt proaste, măcar haina să pară bună.
(SUNET: mașina pleacă. Pe asfalt, un hurducat ritmic.)
NARATOR:
Dacia neagră era ca un gând urât: nu venea niciodată cu anunț și nu pleca niciodată fără să ia ceva. Azi o lua pe Doina.
DOINA: (încercând să sune relaxat)
Tu conduci des?
DAN:
Destul cât să știu unde se termină orașul și începe… altceva.
(pauză)
Să nu te sperii dacă oprim.
DOINA:
De ce să oprim?
DAN: (un zâmbet în voce, dar rece)
Pentru că și oamenii care par că știu tot… mai întreabă din când în când.
–
(SUNET: drum de munte mai liniștit. Păsări rare. Mașina încetinește. Semnalizare. Oprire.)
NARATOR:
La Breaza, pe marginea drumului, există un fel de liniște care pare cumpărată. Casele stau ca niște martori care au semnat să nu vorbească.
DOINA:
Unde suntem?
DAN:
Breaza.
(pauză)
Stai în mașină.
(SUNET: portieră. Dan coboară. Pași pe pietriș. O femeie se apropie; pași ușori, tocuri fine pe piatră.)
FEMEIA: (voce joasă, caldă, sigură)
Ai întârziat.
DAN:
A fost… trafic.
FEMEIA: (râde scurt)
Trafic de suflete, poate.
(pauză)
Ai adus ce-am zis?
(SUNET: Dan scoate ceva mic din buzunar, metalic — o monedă, un inel? Nu e clar. Îl întinde.)
NARATOR:
Doina vedea doar profiluri prin parbriz. Dar în profiluri, de multe ori, încape tot adevărul unei vieți.
DOINA: (în gând, aproape șoptit)
Cine e?
(SUNET: Dan și femeia merg. O poartă scârțâie. Pași urcând pe trepte. Sunet ușor, ciudat, ca de tălpi pe o suprafață netedă.)
NARATOR:
Casa era albastră. Un albastru prea curat pentru vremurile alea.
Treptele… aveau un sunet de sticlă. Nu sticlă adevărată — sticlă închipuită, ca promisiunile.
(SUNET: ușă care se închide. Din interior: un clinchet de borcane, foșnet de plante uscate, un firicel de tămâie. Un șuier slab, ca de apă în ibric.)
FEMEIA: (înăuntru, atenuat)
Tu crezi că ești singurul care păzește. Dar și pe tine te păzește ceva.
DAN:
Eu nu cred în…
FEMEIA:
Nu trebuie să crezi. Trebuie doar să te temi corect.
(SUNET: o carte răsfoită. Un creion care scrijelește. Un pahar pus pe masă.)
NARATOR:
Vrăjitoria nu era despre magie. Era despre control. Când nu poți controla realitatea, controlezi interpretarea ei.
FEMEIA:
Spune-mi numele ei.
DAN: (o pauză)
Doina.
FEMEIA:
Ține minte: oamenii curați sunt periculoși. Pentru că pătează repede.
(pauză)
Și pata se vede mai bine pe alb.
(SUNET: un nod strâns de ață, ca și cum ar lega ceva. O suflare peste ceva aprins.)
FEMEIA:
Ia asta.
(pauză)
Nu pentru noroc. Pentru… direcție.
(SUNET: pași înapoi. Ușa se deschide. Aer rece. Dan coboară treptele. Portieră. Se urcă.)
DAN: (către Doina, neutru)
Gata.
DOINA: (își ține curiozitatea în frâu)
Cine era?
DAN:
O cunoștință.
(pauză)
Și acum să mergem. Avem stofă de ales, nu destine.
NARATOR:
Bărbații ca Dan spun “cunoștință” când nu vor să spună “dependență”.
–
(SUNET: drum din nou. Doina se uită pe geam. Tăcerea e densă.)
DOINA:
Și tu… crezi în farmece?
DAN:
Cred în oameni care au nevoie să creadă.
(pauză)
Și în oameni care profită de asta.
DOINA:
Și tu din care ești?
DAN: (ușor amuzat, dar obosit)
Din cei care ajung la destinație.
–
(SUNET: intrare într-un depozit/atelier mare. Ecou, baloți de stofă, rafturi, foșnet de materiale grele. Un bărbat cu voce comercială.)
NEGUSTOR (Câmpina):
Bine ați venit. Avem stofă groasă, avem fină, avem “ce trebuie”.
Pentru cine e?
DAN:
Pentru protocol.
(Se face o pauză mică, în care negustorul înțelege exact cât să înțeleagă.)
NEGUSTOR:
Aaa… am.
(pauză)
Dar depinde ce fel de “protocol”. Avem și ceva… “special”, pentru oameni care nu transpiră niciodată în public.
(SUNET: balot desfăcut. Un “fâșș” dens. Doina atinge materialul.)
DOINA: (profesional, sincer impresionată)
E bun. Ține forma.
(pauză)
Dar… e prea rigid. Ca o propoziție care nu acceptă întrebare.
NARATOR:
Doina nu știa dacă vorbește despre stofă sau despre țară. Probabil despre amândouă.
DAN:
Mai ai ceva cu cădere mai moale?
NEGUSTOR:
Am, dar e mai rar. Și… mai scump.
DAN:
Scump?
(pauză)
Nu. La noi scump e altceva.
Asta e doar… decontabil.
(SUNET: Doina răsfoiește mostre: “fâș-fâș”, “fâș-fâș”. Se aude cum își notează pe un carnețel.)
DOINA:
Dacă alegem asta, se va vedea frumos la umeri.
(pauză)
Dar dacă se vede frumos, înseamnă că o să se uite lumea la umeri, nu la față.
DAN:
Exact.
(pauză)
Și uneori asta e tot planul.
NARATOR:
Au ales materiale nu doar pentru costume, ci pentru o iluzie: aceea că totul stă bine pe un umeraș.
În realitate, țara nu era un umeraș. Era un om obosit care ținea greutatea cu dinții.
(SUNET: baloți legați, sfoară strânsă, semnături pe hârtie.)
NEGUSTOR:
Semnați aici. Și aici. Și aici.
DOINA: (încet, către Dan)
De ce trebuie trei semnături pentru niște stofă?
DAN:
Ca să nu fie vinovat nimeni, dacă e vinovat cineva.
–
(SUNET: ieșire. Mașina pornește din nou. Un moment de liniște.)
NARATOR:
Când s-au întors spre București, Doina simțea că în portbagaj nu era doar stofă. Era o bucată din mecanism.
Iar Dan… Dan avea în buzunar “direcția” primită din casa albastră, ca un bilet fără destinație scrisă.
DOINA: (aproape pentru ea)
Și dacă… nu alegem bine?
DAN: (fără patos)
Atunci plătim.
(pauză)
Dar nu noi primii.
(MUZICĂ finală, lentă, ironică. Fade out.)
–
Piața Coșbuc avea felul ei de a înghiți secretele: le mesteca între tarabe, le stropea cu apă de la flori și le vindea mai departe sub formă de zvon. După ce storul florăriei fusese tras pe jumătate și aerul se încălzise de la prea multă apropiere, Anca și Eftimie au rămas o clipă nemișcați, ca și cum ar fi ascultat dacă orașul îi iartă.
Din stradă se auzea același zumzet, numai că acum părea mai ascuțit. Câte un cuvânt se desprindea din mulțime și lovea geamul: „control”, „acte”, „ia uite-i”, „iar au venit”.
Anca își drese glasul, își netezi șorțul, apoi se uită la Eftimie cu privirea aceea practică, de om care a învățat să-și facă ordine în minte ca pe rafturi.
— Dacă intră cineva, tu ești client. Ai înțeles? Client care… nu prea știe ce vrea, dar se simte vinovat că respiră.
Eftimie zâmbi, încercând să facă din glumă o armură.
— Eu? Vinovat? Niciodată. Doar… poetic în mod nefericit.
— Exact. Poetic. Și taci.
Clopoțelul ușii sună scurt, iar Anca se întoarse prea repede, de parcă ar fi avut un arc în ceafă. În prag apăru un bărbat cu șapcă și palton, cu miros de tutun ieftin și de autoritate obosită. În spatele lui, încă unul, mai tânăr, cu privirea care nu se oprea nicăieri, tocmai ca să poată vedea tot.
— Bună ziua, zise primul, și felul în care o spuse făcu „ziua” să sune ca o avertizare. Control de rutină.
„De rutină” era expresia preferată a lumii lor: promisiunea că nu e nimic personal, doar… inevitabil.
Anca își lipi zâmbetul de față ca pe o etichetă.
— Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?
— Acte. Registru. Și… marfă, zise bărbatul, plimbându-și ochii peste flori ca și cum ar fi căutat un radio ascuns între garoafe.
Al doilea intră fără să salute, făcu doi pași și se opri chiar lângă masa de lucru, acolo unde celofanul și sfoara stăteau ca niște martori.
Eftimie, de partea cealaltă a florăriei, își asumă rolul de client. Se uită prelung la un buchet de crizanteme ca și cum ar fi fost o operă de artă. Își drese glasul.
— Ăă… pe mine mă interesează ceva… galben. Dar nu foarte galben. Mai… galben modest.
Anca îi aruncă o privire scurtă, tăioasă: „taci”. Dar Eftimie, când se speria, avea prostul obicei să se audă mai tare.
Primul bărbat scoase un carnet și un creion, făcând un spectacol mic din fiecare gest. Era metoda: dacă pari că notezi, oamenii își notează singuri frica.
— Dumneavoastră sunteți…?
— Anca. Administrator.
— În acte scrie alt nume.
Anca înghiți.
— Am preluat temporar. Șeful e plecat, cu aprovizionarea.
— Temporar, repetă bărbatul, ca și cum ar fi gustat cuvântul. Aici totul e temporar, doamnă. Inclusiv liniștea.
Al doilea ridică o vază, o mișcă, se uită sub ea. Apoi luă o foarfecă, o întoarse pe toate fețele, de parcă ar fi putut tăia o conspirație cu ea. Se opri o clipă la un colț unde era un buchet mai aparte: împletit cu grijă, legat cu panglică, și—cel mai important—cu o mică etichetă albă.
Anca simți cum i se strânge stomacul. Buchetul acela nu era pentru vânzare. Era „buchetul”. Cel în care, cândva, găsiseră un mesaj. Cel care începuse să transforme florăria într-un loc cu ecou.
Eftimie observă și el. Pentru o secundă, i se schimbă fața: nu mult, doar cât să se vadă că omul are o frână înăuntru și tocmai a pus piciorul pe ea.
— Ăla e… frumos, zise al doilea, pe un ton neutru. Pentru cine e?
— Pentru o comandă, spuse Anca repede. O aniversare.
— Aha. Și eticheta?
Anca se apropie, încercând să pară naturală. Doar că nimeni nu pare natural când își apără o minciună.
— Prețul, zise ea. Ca să nu îl încurcăm.
— Arată-mi.
Anca simți cum îi înțepenește mâna pe buchet. În minte îi trecură rapid toate variantele: să-l smulgă, să-l scape „accidental”, să-l ducă în spate, să-l rupă, să-l schimbe. Fiecare variantă avea aceeași problemă: când ești urmărit, și accidentul arată ca un plan.
Eftimie făcu un pas înainte. Își îndreptă umerii și, pentru prima dată în ziua aia, păru mai puțin glumeț și mai… prezent.
— Dacă îmi permiteți, zise el, eu chiar voiam să cumpăr ceva.
(pauză scurtă, calculată)
Buchetul acela, de exemplu.
Anca îl privi ca și cum ar fi vrut să-l strângă de guler și să-l îmbrățișeze în același timp.
Primul bărbat ridică sprâncenele.
— Dumneata cine ești?
— Un client, zise Eftimie. Un om care vrea… galben modest. Și poate… ceva… cu panglică.
Al doilea își îngustă ochii.
— Ai bani?
Eftimie scotoci în buzunar. În mod normal, ar fi făcut o glumă despre inflație. Dar acum își număra bancnotele cu o seriozitate aproape religioasă.
— Am, zise el. Cât costă?
Anca se prinse de idee ca de un colac.
— E… mai scump, zise ea, tare, ca să audă și „controlul”. E comandă specială.
(pauză)
Dar dacă domnul insistă…
Primul bărbat făcu un semn vag, ca și cum i-ar fi permis să existe.
— Vinde-l.
Anca începu să desfășoare panglica. Degete tremurate, dar precise. În interiorul buchetului era ascunsă, între tulpini, o hârtie mică, pliată. Dacă ar fi ajuns în mâna lor, nu ar fi fost doar o hârtie. Ar fi fost o ușă deschisă.
Eftimie se apropie, prea aproape. Șopti, fără să miște buzele prea mult:
— Dă-mi-l mie. Acum.
Anca își continuă mișcările, ca și cum ar fi aranjat florile. Între două tulpini, strecură hârtia într-un gest invizibil și o împinse în palma lui Eftimie, ascunsă sub celofan.
Apoi ridică buchetul, complet „curat”, și îl întinse.
— Poftiți.
(se forțează să zâmbească)
Să vă poarte noroc.
Eftimie plăti. Bărbatul cu carnetul notă ceva, fără grabă. Al doilea se uita fix la Eftimie, ca și cum încerca să-și amintească dacă l-a văzut vreodată pe un afiș.
— Buletinul, zise primul brusc, către Eftimie.
Eftimie îngheță pentru o fracțiune de secundă. Apoi își scoase buletinul. Îl întinse cu mâna dreaptă, iar cu stânga ținea buchetul și—într-un colț al palmei—hârtia ascunsă, lipită de piele ca o pată.
Al doilea luă buletinul și îl răsfoi teatral. Se opri la poză, apoi la față, apoi la poză. Își dădu capul ușor pe spate, ca și cum ar fi simțit un miros.
— Tu ești de aici?
— De aici, zise Eftimie.
— Cu ce te ocupi?
Eftimie clipi, apoi zise sinceritatea cea mai sigură: o jumătate de adevăr.
— Cu… livrări.
Anca simți că-l urăște și-l iubește pentru răspunsul ăsta. Era perfect: nimeni nu întreabă prea mult un om care „livrează”. Toți presupun că livrează ce i se spune.
Primul bărbat se apropie de tejghea, își sprijini coatele și o privi pe Anca cu un soi de politețe falsă.
— Știi, doamnă, florile sunt frumoase. Numai că… florile ascund lucruri.
(pauză)
Ai grijă ce crește pe aici.
— Crește doar ce udăm, zise Anca, fără să-și dea seama că tocmai spusese ceva curajos.
Al doilea îi înapoie buletinul lui Eftimie.
— Să nu te rătăcești cu livrările, zise el.
Eftimie încuviință. Își luă buchetul și se îndreptă spre ușă. Clopoțelul sună din nou, de data asta ca o lovitură mică de ciocan.
Afară, piața era la fel, dar pentru el se schimbase totul. Mergea normal, cu pași care voiau să pară obișnuiți. În colțul palmei, hârtia îl ardea ca un muc de țigară.
Nu ajunse bine la prima tarabă cu portocale, că simți un umăr atingându-l ușor. Un bătrân cu o șapcă prea mare pentru capul lui, cu ochii limpezi și mâinile care tremurau de frig sau de vârstă.
— Frumoase flori, zise bătrânul. Pentru cine sunt?
Eftimie se opri o fracțiune, apoi răspunse repede, pe pilot automat:
— Pentru… o zi bună.
Bătrânul zâmbi, iar în zâmbetul lui era ceva prea tânăr.
— Dă-mi buchetul, zise încet. Și mergi mai departe. Acum.
Eftimie înțelese. Nu rațional, ci cu instinctul. Omul nu era un client, nici un simplu trecător. Era un „cineva” al cuiva. Genul de „cineva” care apare când un mesaj trebuie să se miște fără să fie văzut.
— Nu pot, șopti Eftimie.
— Ba poți, spuse bătrânul, și i-a pus în palmă o bancnotă. Ca într-o tranzacție banală.
(pauză)
Ai vândut. Ai livrat. Gata.
Eftimie îi întinse buchetul. În același gest, strecură hârtia pliată între tulpini, exact cum o primise. Bătrânul o ascunse instant, cu o naturalețe înfricoșătoare. Apoi se întoarse spre taraba de portocale și începu să aleagă fructe, ca orice om.
Eftimie continuă să meargă, fără buchet, cu mâinile goale și cu inima plină de zgomot.
În florărie, Anca încă zâmbea celor doi. Încă își păstra respirația mică. Primul bărbat își închise carnetul.
— Bine, zise el. Azi e în regulă.
(pauză)
Dar să nu uiți, doamnă: rutina se întoarce.
Și au ieșit.
Clopoțelul sună, iar Anca rămase singură în lumina rece a florăriei. Se sprijini de tejghea. Abia atunci își lăsă umerii să cadă.
Când Eftimie se întoarse, după câteva minute care păruseră o viață, intră fără buchet. Anca ridică privirea și înțelese tot. Nu era nevoie de explicații.
— Unde e? întrebă ea, încet.
Eftimie își umezi buzele.
— A plecat mai departe.
Anca închise ochii o secundă.
— Deci buchetul nu mai e doar buchet, zise ea. E… instrument.
— Da, zise Eftimie. Și cred că, de data asta… cineva îl folosește intenționat.
Anca se uită la ușă, apoi la ferestre, apoi la flori. Toate păreau la locul lor. Și totuși, nimic nu mai era la locul lui.
— Știi ce mă sperie cel mai tare? spuse ea.
(pauză)
Că am făcut ce trebuia. Și tot mă simt vinovată.
Eftimie o privi cu un soi de tandrețe obosită.
— Așa e când trăiești într-o lume în care „normal” e suspect.
(pauză)
Hai să închidem mai devreme.
Anca dădu din cap. Trase storul de tot, iar piața se estompă ca un radio dat încet. În întunericul mic al florăriei, florile miroseau la fel. Doar oamenii nu mai erau aceiași.
Și undeva, între tulpini, un mesaj pleca spre altă mână, alt buzunar, alt drum. Ca o scrisoare fără timbru într-o țară în care poșta era frica.
După ce storul a căzut, florăria s-a micșorat brusc, ca o cameră în care ai spus ceva ce n-aveai voie. Anca stătea cu spatele lipit de tejghea, iar Eftimie își freca palmele de parcă putea scoate din ele urmele momentului de dinainte.
În buchetul „acela” — buchetul care nu era de vânzare, buchetul care apăruse prea des ca să mai fie întâmplare — era ascuns un bilețel. Nu era prima dată. Doar că acum, după intrarea „controlului” (sau ce-or fi fost), orice bucățică de hârtie cântărea cât o sentință.
— Spune-mi că nu e iarăși un mesaj, zise Eftimie, încercând să sune ironic, dar ieșindu-i doar oboseala.
Anca nu răspunse imediat. Luă buchetul cu două degete, ca pe ceva contaminat. Desfăcu panglica încet. Într-adevăr: o hârtie pliată, ascunsă între tulpini, fixată cu un ac subțire.
O scoase și o așeză pe masa de lucru.
— Nu-l deschide tu, zise ea.
— De ce? întrebă Eftimie. Mi se pare că eu am deja fața de om care deschide chestii greșite.
Anca îl privi, apoi oftă.
— Tocmai de-aia. Dacă ăsta e un test, să nu fim amândoi vinovați de aceeași prostie.
Îl deschise ea.
Hârtia era subțire, ieftină. Scrisul — ordonat, fără personalitate, de parcă fusese copiat.
„Mâine, 06:30. Stația de tramvai de la Podul Garibaldi. Aveți asupra dvs. buchetul cu panglică verde. Nu întârziați. Nu vorbiți cu nimeni.”
Atât.
Eftimie simți cum i se usucă gura.
— Podul Garibaldi… la 06:30? Asta e ori întâlnire, ori… o glumă foarte proastă, zis el.
Anca reciti biletul și îl împături la loc cu o precizie calmă. Calm de om care știe că panica nu te ajută, doar te trădează.
— Nu e glumă, spuse ea. E instrucțiune.
— Și cine ne dă nouă instrucțiuni? întrebă Eftimie. Florile? Sistemul? Vreo mătușă misterioasă care are rețea de curieri prin garoafe?
Anca făcu un pas până la ușă și ridică ușor storul, cât să se uite afară. Piața părea normală, adică plină de oameni care se prefăceau că sunt normali.
— Cineva care știe că-l vom găsi, spuse ea. Și cineva care știe că o să ne doară capul dacă nu mergem.
Eftimie se uită la buchet. Panglica verde era acolo, banală și totuși… un semn.
— Dacă mergem, ne duc unde vor ei, zise el. Dacă nu mergem, vin ei unde suntem noi.
Anca îl privi lung. În ochii ei era genul acela de hotărâre care nu vine din curaj, ci din calcule făcute în tăcere.
— Trebuie să înțelegem cine trage sforile, zise ea. Iar uneori singura metodă e să te prezinți exact unde ți se spune, ca să vezi cine vine după tine.
Eftimie își trecu mâna prin păr.
— Super. Deci mâine la 06:30, la pod, cu buchetul. Ca la o întâlnire romantică între noi și… necunoscutul.
Anca își ridică sprâncenele.
— Vrei să faci glume? Fă-le. Dar mâine nu improvizăm. Mâine facem doar ce ne ține în viață.
A rămas o liniște scurtă.
Apoi Anca luă un marker și scrise pe o etichetă nouă, pe care o lipi de buchet: **„comandă – ridicare dimineața”**. Un gest mic, dar util. Dacă îi întreba cineva de ce plimbă un buchet la 06:30, era „muncă”. Cuvântul ăsta salva multe.
— Bun, zise Eftimie. Și dacă e capcană?
Anca se uită la el fără să clipească.
— Atunci măcar nu intrăm în ea cu ochii închiși.
Dimineața, la 06:25, orașul era încă pe jumătate adormit. Aerul mușca. Podul Garibaldi avea aceeași grație mohorâtă a lucrurilor care au văzut prea multe și n-au povestit nimic.
Anca stătea cu buchetul în brațe, de parcă ținea un copil sau o bombă — nu era clar care variantă e mai aproape de adevăr.
Eftimie se așeză cu un pas mai în spate, ca un bodyguard prost plătit al anxietății ei.
— Uite, zise el încet, arătând din bărbie.
O femeie traversa podul. Avea un palton gri și o eșarfă roșie. Nu părea grăbită. Nu părea nici atentă. Când s-a apropiat, Anca a văzut că ținea în mână o pungă mică de hârtie, ca de patiserie.
Femeia nu s-a oprit direct în fața lor. A trecut, apoi s-a întors ca și cum își amintise ceva.
— Frumoase flori, zise simplu, fără intonație. Pentru cine sunt?
Eftimie deschise gura, dar Anca i-o luă înainte, cu un ton neutru, prea bine exersat:
— Pentru cineva care nu trebuie să știe încă.
Femeia îi măsură din priviri, iar ochii ei nu aveau curiozitate. Aveau verificare.
— Bun, zise ea. Atunci ascultați: nu sunteți singurii care au primit bilețelul. Unii au deschis. Unii au vorbit. Unii au dispărut.
Eftimie simți cum i se strânge stomacul.
— Și tu cine ești? întrebă el.
Femeia își coborî vocea.
— Sunt cea care vă spune că buchetul e doar un semn. Nu conținutul.
(pauză)
Conținutul e în florărie. Și cineva vine azi după el.
Anca îngheță.
— Ce conținut?
Femeia scoase din punga de hârtie o brioșă mică și o rupse, fără grabă, ca și cum discuția ar fi fost despre vreme.
— În spatele peretelui fals, sub polița de jos. Dacă n-ați observat-o, înseamnă că încă sunteți… folositori.
Anca simți că-i fuge sângele din față.
— Noi nu avem perete fals, șopti ea.
Femeia ridică privirea.
— Ba da. Și cineva a mizat pe faptul că n-o să-l căutați niciodată, pentru că omul preferă să creadă că locul lui e simplu.
(pauză)
La ora 11:00 intră din nou „controlul”. De data asta nu vin să caute flori.
Eftimie se apropie un pic.
— Și de ce ne spui asta?
Femeia înclină capul, aproape milos.
— Pentru că… cineva de acolo a scris bilețelul. Dar altcineva îl citește.
(pauză)
Și voi sunteți, deocamdată, între ei.
Anca strânse buchetul.
— Ce vrei de la noi?
Femeia își șterse degetele cu un șervețel, calmă până la cinism.
— Vreau să decideți singuri.
(pauză)
Dar dacă vreți să trăiți, până la 10:30 scoateți ce e ascuns în florărie și îl mutați. Nu la voi acasă. Nu la prieteni. Într-un loc unde nimeni n-ar căuta: înapoi în piață.
Eftimie ridică sprâncenele.
— În piață?
— La peștele congelat, zise femeia, de parcă ar fi zis „la bibliotecă”. Taraba din colț, a lui Iancu. Cea cu lada ruginită.
(pauză)
Spuneți parola: „Somonul e prea roz”.
Eftimie aproape că râse, dar îi murise râsul pe drum.
Femeia făcu un pas înapoi.
— Buchetul îl păstrați. Dacă vă întreabă cineva, e o livrare. Dacă vă urmărește cineva, țineți minte: nu se uită la flori. Se uită la voi.
Și, la fel de simplu cum apăruse, femeia se întoarse și plecă, amestecându-se cu câțiva oameni care începeau să umple stația.
Anca rămase cu buchetul în brațe, ca și cum i-ar fi crescut brusc greutatea.
Eftimie își dădu seama că respiră prea repede și își forță vocea să fie stabilă:
— Avem o oră și ceva să descoperim dacă avem un perete fals în propria florărie.
Anca închise ochii o secundă.
— Avem o oră și ceva să descoperim dacă viața noastră e a noastră, zise ea.
Și au pornit înapoi, prin orașul care se trezea încet, fără să știe că doi oameni cară un buchet care e, de fapt, o cheie.
Complotul. Descoperirea.
S-au întors în florărie cu pași care nu făceau zgomot, dar parcă loveau înăuntru ca niște ciocănele. Anca a încuiat ușa, apoi a tras storul complet, deși afară era deja lumină.
— Spune-mi din nou: „perete fals”, zise Eftimie, uitându-se la pereți ca și cum aștepta să-i vorbească unul.
— Perete fals, repetă Anca, scurt. Sub polița de jos. În spate.
Au dat la o parte cutiile cu burete floral, panglicile, rolele de hârtie kraft. Anca s-a lăsat în genunchi și a bătut ușor cu degetele în placa de PAL din spatele poliței. Sunetul a fost… diferit. Mai gol. Mai „înăuntru”.
— Aha, zise Eftimie. Avem secret la meniu.
Au scos polița. În spate, o bucată de perete era prinsă cu două șuruburi mici și un magnet. Un meșter grijuliu. Sau un om care făcea asta des.
Anca a desfăcut. Placa s-a ridicat ca un capac, și în cavitatea dintre perete și dulap era o cutie metalică îngustă, cât două palme, învelită într-un plastic gros.
Eftimie a rămas cu gura întredeschisă.
— Deci… chiar eram un seif ambulant. Frumos.
Anca a tăiat plasticul cu foarfeca de buchete. Înăuntru: un carnet mic, negru, cu pagini subțiri, și o pungă transparentă cu un obiect minuscul, lucios—un microfilm
Pe prima pagină a carnetului scria doar atât, cu același scris „fără personalitate” ca pe bilet:
„Dacă ai găsit asta, înseamnă că au început să miște. Nu e despre flori. E despre piață.
Anca a întors pagina. Apoi încă una. În carnet erau note scurte, ca un jurnal tehnic: ore, locuri, nume.
Și numele care apărea cel mai des era unul pe care îl știau amândoi prea bine.
Marcel. Șeful pieței.
— Nu… șopti Eftimie. Marcel? Marcel care țipă la tarabe pentru etichete? Marcel care se pozează cu pepeni ca și cum sunt copii?
Anca își mușcă interiorul obrazului, semn că încearcă să nu o ia razna.
— Marcel care are cheile de la tot ce se încuie. Marcel care știe toate rutele. Marcel care știe când vine cineva „important”.
Eftimie înghiți în sec.
— Și Dan?… Dan apare și el?
Anca căută repede și găsi. Da. Dan era notat de mai multe ori, mereu lângă ore târzii și lângă două cuvinte repetitive: „transport” și „costume”.
Eftimie ridică sprâncenele.
— Costumele… Președintelui?
Anca dădu din cap. Găsise deja un pasaj încercuit:
„Marcel + Dan — fereastra 23:10–00:40. Depozit B. ‘Costume’. Mutare în dubă fără însemne. ‘Recuperare’ în 48h. Risc: mic, dacă controlul e al nostru.”
— „Recuperare”… repetă Eftimie. Sună a răscumpărare fără să zici cuvântul.
Anca închise carnetul o clipă, ca și cum încerca să țină lucrurile înăuntru, la fel cum ținea buchetele în vaze.
— Deci nu e doar furt. E un complot. Vor să-i ia costumele Președintelui exact înainte de apariția lui publică. Umilință, șantaj, imagine… sau cine știe ce mai ascund în ele.
Eftimie își frecă tâmplele.
— Asta explică și „controlul” de ieri. Nu era pentru flori. Era să verifice dacă mai e cutia aici.
Anca luă microfilmul între degete. Pe el era lipită o etichetă minusculă: „M.”
— Marcel, mormăi Eftimie. M ca Marcel. Sau M ca „mizerie”.
Au rămas amândoi o secundă în liniște, cu senzația aia nasoală că ai pășit într-un film prost, doar că nimeni nu strigă „tăiem” când devine prea periculos.
— Ok, zise Eftimie. Ce facem cu asta?
Anca se uită la ceas.
— Conform femeii de pe pod: până la 10:30 scoatem și mutăm. La Iancu, „somonul e prea roz”.
Eftimie ridică un deget, ca elevul care vrea să fie util.
— Bun. Dar dacă Marcel e șeful pieței… Iancu e în piață. Adică pe terenul lui Marcel. Dacă Marcel are ochi peste tot, fix acolo ne ducem?
Anca îl privi, calmă și tăioasă.
— Da. Pentru că exact asta e ideea: să nu fugim spre „logic”. Să fugim spre „neobservabil”. În piață, totul se mișcă. Toți cară ceva. Nimeni nu se uită la o cutie în plus.
Eftimie oftă.
— Așa e. O cutie într-o piață e ca un secret într-o familie: toți îl văd, nimeni nu-l spune.
Anca își puse carnetul sub șorț, lipit de corp, iar microfilmul îl ascunse într-o bucată de burete floral, ca într-un sandwich.
— Buchetul cu panglică verde rămâne semnul, zise ea. Îl luăm cu noi. Dacă ne oprește cineva, e livrare.
— Și dacă ne oprește Marcel? întrebă Eftimie.
Anca nu răspunse imediat. Apoi spuse simplu:
— Atunci nu mințim mult. Mințim bine.
La 10:05, piața era deja zgomot pur: strigăte, monede, plase, nervi, miros de verdeață și pește. Eftimie mergea cu buchetul în mână, ca un steag ridicol. Anca avea „marfa” ascunsă, iar privirea îi sărea din om în om, căutând reflexe de urmăritor.
Taraba lui Iancu era în colț, cum spusese femeia: lada ruginită, pește congelat, un afiș vechi cu „OFERTĂ” care nu mai era ofertă de ani.
Iancu îi văzu și își îngustă ochii.
— Ce vreți, că nu vând flori, zise el, răstit.
Anca se apropie, cu un ton neutru:
— Somonul e prea roz.
Iancu îngheță o fracțiune. Apoi se uită în stânga, în dreapta. Le făcu semn cu bărbia spre lada ruginită.
— Zece secunde, șopti el. Și după aia vă cară dracu’ de aici.
Eftimie se aplecă, iar Anca strecură pachetul în spațiul dintre lăzi, sub un strat de gheață zdrobită și o folie. Iancu puse deasupra un carton și două pungi cu „file de cod”.
— Gata, zise Iancu, fără să-i privească. Plecați normal. Ca oamenii care n-au nimic.
Au făcut doi pași.
Și atunci Eftimie simți acea senzație: cineva se uită la tine fix când crezi că ai scăpat.
O voce, din spate, dulceagă ca mierea stricată:
— Anca. Eftimie. Ce coincidență.
Marcel.
Șeful pieței venea spre ei cu mersul lui de om care „ține ordinea”, cu o mapă sub braț și un zâmbet care nu ajungea la ochi.
— Bună, Marcel, zise Anca, în modul „client politicos”. Ce faci pe-aici?
— Păi pe-aici e piața mea, răspunse el și privi buchetul. A, livrări? Drăguț. Pentru cine?
Eftimie ridică buchetul puțin, ca și cum ar fi fost legitimația lui.
— Pentru o doamnă… mai pretențioasă. N-a zis nume.
Marcel înclină capul, iar ochii lui coborâră o secundă spre mâinile lor. Verificare, nu conversație.
— Nume n-a zis… dar voi aveți traseu, nu? spuse el ușor. Îmi place că sunteți… harnici.
Anca își ținu respirația lejeră, ca un actor bun.
— Piața ne ține în viață, Marcel. Ce să facem. Hărnicia e sportul nostru.
Marcel râse scurt, apoi se apropie cu un pas, micșorând distanța prea mult.
— Să nu vă prind că vă băgați unde nu vă fierbe oala.
Anca îl privi drept.
— Nici noi nu vrem să ne băgăm. Doar că uneori oala fierbe singură.
Un mic flicker în ochii lui Marcel: enervare, sau poate surpriză. Apoi zâmbi din nou.
— Aveți grijă, spuse el și se întoarse, ca și cum discuția s-a terminat.
Când a plecat, Eftimie a șoptit:
— A văzut ceva?
Anca își simțea inima în gât, dar vocea îi rămase stabilă.
— Nu știu. Dar dacă n-a văzut, a mirosit.
Înapoi în florărie, au tras iar storul. Anca scoase carnetul și îl deschise la o pagină unde era notat clar:
„Depozit B — acces doar cu cheile lui Marcel. Dan asigură dubă. Intrare prin spate, camerele ‘în mentenanță’.
Eftimie se lăsă pe scaun.
— Deci planul e: Marcel oprește camerele, Dan aduce duba, și costumele Președintelui dispar din Depozit B. Și noi am pus dovada în pește congelat. Ca niște genii.
Anca nu râse.
— Nu e dovadă încă. E doar un lucru ascuns. Dovadă devine când ajunge unde trebuie.
— Unde trebuie? întrebă Eftimie. La poliție? La presă? La… cine?
Anca îl privi, cântărind. Apoi spuse:
— La cineva care nu e cumpărat de Marcel.
O pauză grea.
— Și dacă femeia de pe pod lucrează pentru Marcel? întrebă Eftimie. Dacă ne-a făcut să mutăm cutia într-un loc ușor de ridicat?
Anca își încleștă maxilarul.
— Atunci suntem deja jucați. Dar… femeia nu părea să vrea asta. Părea să vrea să ne țină în viață.
Eftimie se ridică, brusc mai hotărât.
— Bine. Atunci avem două lucruri de făcut: unu, să aflăm când exact e „Depozit B / costumele”. Doi, să-l prindem pe Marcel cu mâna în sac.
Anca ridică microfilmul.
— Trei: să vedem ce e pe ăsta. Dacă e video, dacă e listă, dacă e ceva care îl leagă Marcel de Dan.
Eftimie oftă.
— Avem un aparat pentru a vedea microfiomul? Unul care nu e „al piaței”? Că dacă Marcel are ochi peste tot, are și urechi electronice.
Anca se gândi o clipă.
— Avem vechiul meu aparat, fără bobină, fără sincronizări. Îl țin pentru diapozitive. Și pentru zile ca asta, aparent.
Se uitară unul la altul.
— Începem? întrebă Eftimie.
Anca dădu din cap.
— Începem.
Și în timp ce stickul intra în port, iar ecranul pâlpâia, amândoi au avut aceeași senzație: că tocmai au deschis o ușă care nu se mai închide la loc.
Doina croitoreasa avea mâinile acelea rare: ferme, rapide, dar blânde. Genul de mâini care pot îndrepta un rever milimetru cu milimetru și, în același timp, să-ți dea senzația că totul o să fie bine.
În salonul de probă, Președintele stătea drept, cu o răbdare exersată. Prima Doamnă era lângă oglinda mare, atentă ca un editor de carte: nu rata nimic, dar nici nu făcea gălăgie.
— Umerii cad perfect, spuse Doina, netezind materialul. Respirați normal, domnule Președinte… costumul ăsta e făcut să vă țină, nu să vă strângă.
Președintele își privi reflecția, își mișcă ușor brațele, se întoarse puțin. Căptușeala nu trăda nimic, cusăturile erau curate, liniile impecabile.
— E… surprinzător de confortabil, spuse el, aproape amuzat. Mă simt de parcă a fost făcut pentru mine.
Prima Doamnă zâmbi scurt, aprobator.
— Pentru asta plătim, nu? zise ea, cu acel ton elegant care poate fi și compliment, și avertisment.
Doina încuviință, ca și cum ar fi auzit asta de o mie de ori. Apoi, cu o mișcare mică, „de lucru”, își strecură degetele înspre buzunarul interior al sacoului, ca să verifice că punga de buzunar stă bine și nu face cută.
În realitate, exact atunci, Doina împinse înăuntru microfilmul—minuscul, rulat perfect, ascuns într-o căptușeală dublă pe care numai ea o știa.
Un gest atât de fin încât, pentru oricine altcineva, ar fi fost doar croitorie.
Numai că Președintele… simți.
Nu cu ochii. Cu acea intuiție de om care a fost pipăit de prea multe ori de lume, percheziționat, protejat, pus în vitrine și scos din vitrine. Simți un mic „ceva” în plus, o rigiditate discretă, o presiune neașteptată.
Își duse mâna instinctiv spre interiorul sacoului.
Doina îngheță pentru o fracțiune.
Prima Doamnă ridică privirea din oglindă.
Președintele își încleștă ușor maxilarul.
— Stați… zise el calm, dar cu o claritate care tăia aerul. Ce e asta?
Degetele lui atinseseră marginea microfilmului prin căptușeală, ca un fir de nisip într-un ceas elvețian.
Doina încercă să-și păstreze respirația egală.
— E… o întăritură, domnule Președinte. Ca să stea linia—
— Nu, spuse el, fără să ridice tonul. Nu e întăritură.
Și atunci apăsă discret un buton de pe ceas. Un gest mărunt. Dar imediat, ușa salonului se deschise fără grabă, ca și cum oamenii de afară erau deja acolo de mult.
Doi membri ai gărzii intrară, impecabili, cu privirea scurtă și rece.
— Domnule Președinte? întrebă unul.
Președintele își ținu mâna în buzunarul interior, ca și cum ținea un lucru fragil, dar periculos.
— Verificați costumul. Acum.
Prima Doamnă făcu un pas înainte, cu calmul acela de porțelan tare.
— Doina, spuse ea încet. Te rog să ne explici înainte să se urce tensiunea pe pereți.
Doina își ridică palmele, încet, ca să arate că nu opune rezistență. Dar ochii ei erau încăpățânați, vii.
— Nu e ce credeți, zise ea. E… un mesaj. Un avertisment.
Garda se apropie. Unul dintre ei ceru:
— Stați nemișcată.
Doina rămase pe loc. Președintele se desprinse de sacou cu o mișcare controlată, iar garda îl preluă și începu să caute cusătura interioară.
Un mic „țac”—un fir tăiat.
Și microfilmul apăru în lumină, minuscul și absurd de important.
În cameră se făcu liniște din aceea care îți usucă gâtul.
Președintele luă microfilmul între degete, fără să-l desfășoare.
— Cine ți l-a dat? întrebă el.
Doina înghiți.
Aici era momentul în care un singur nume putea s-o îngroape… sau să-i salveze pe alții.
— Eftimie, spuse ea, repede, ca un bandaj smuls. Și Anca… de la florăria din piață.
Prima Doamnă clipi rar.
— Florăria? repetă ea, ca și cum încerca să pună o piesă mică într-un puzzle mare.
Președintele își înăbuși un oftat. Apoi, surprinzător, nu părea furios. Părea… concentrat.
— De ce prin buzunarul costumului? întrebă el.
Doina lăsă privirea o secundă în jos, apoi o ridică din nou.
— Pentru că în clădirile astea se ascultă tot. Și pentru că cineva din piață complotează să vă fure costumele. Marcel. Împreună cu Dan. Asta e… dovada.
Garda se încordă. Unul dintre ei spuse:
— Domnule Președinte, asta poate fi o diversiune.
Președintele dădu ușor din cap, acceptând posibilitatea, apoi întinse microfilmul către celălalt gardian.
— Sigilați-l. Nu-l desfășurați aici. Vreau verificare tehnică, lanț de custodie complet, fără improvizații.
Prima Doamnă își întoarse privirea către Doina, mai moale decât înainte.
— Ai riscat mult, spuse ea încet. Foarte mult.
— Știu, răspunse Doina. Dar dacă ajungea la Marcel… dispărea.
Președintele se apropie un pas.
— Doina, te voi ruga să vii cu noi pentru declarație. Nu ca suspect… dar ca martor. Și vreau să-mi spui tot: cum ai intrat în posesia microfilmului, de ce ai avut încredere în oamenii ăștia și ce știi despre Marcel și Dan.
Apoi se uită către gardă:
— Și vreau o echipă în piață. Discret. Nu-l speriați pe Marcel. Dacă e trădător, cel mai bun lucru pe care-l poate face e să fugă. Eu vreau să creadă că încă e stăpân pe joc.
Un gardian încuviință și ieși rapid.
Doina rămase nemișcată, cu inima bubuind.
Prima Doamnă se apropie de ea și, într-un gest neașteptat de omenesc, îi așeză o palmă ușoară pe antebraț.
— Ai făcut un lucru periculos, zise ea. Dar dacă e adevărat… ai făcut și un lucru necesar.
Doina își strânse buzele.
— O să mă urâți pentru metoda aleasă.
Președintele dădu din cap, un fel de „da” fără morală în el.
— O să vă înțeleg. Sau o să vă judec. Depinde ce e pe microfilm. Dar acum… mergem înainte.
Și când au ieșit din salon, costumul perfect rămase pe manechin, ca o glumă bună spusă într-un moment prost: impecabil la exterior, dar cu un secret cusut pe dinăuntru.
