„Nu știu ce să mă mai fac cu copilul meu. Când vrea ceva, nu se lasă până nu obține. Chiar dacă asta înseamnă să repete încontinuu ceea ce dorește sau să bată din picior sau chiar să țipe în magazin. Dar dacă eu îi cer să facă ceva, nu face. Nu mă ascultă orice aș face pentru el.” – ar spune un părinte discutând cu un alt părinte. Iar celălalt i-ar răspunde: „Și copilul meu are momente când e neascultător sau face prostii. Dar eu îi trag câteva palme sau iau cureaua dacă e mai grav și rezolv problema.” Oare cum e mai bine: să îl lăsăm pe copil să facă așa cum vrea el (spunându-ne că va crește și se va schimba) sau să îi arătăm noi cine e părintele (pe principiul eu te-am făcut, eu te …)?
Disciplinarea copilului este un lucru destul de dificil. Într-o societate în care timpul liber al părintelui este din ce în ce mai puțin, iar tentațiile sunt la tot pasul, de multe ori copilul capătă tot ce vrea fără a face nimic sau prea puțin în schimb. La un moment dat lucrurile scapă de sub control și părintele apelează la diferite metode pentru a-și recăpăta ”puterea”, chiar dacă asta implică uneori violență fizică.
Este important să existe reguli în viața copilului, încă de timpuriu. Dar e important ca acestea să nu fie impuse prin constrângeri exterioare și să nu afecteze imaginea de sine a copilului prin consecințele nerespectării lor. Pe termen lung imaginea de sine a copilului poate deveni negativă, copilul poate dezvolta tulburări emoționale, este posibil să îi fie frică de părinți (chiar să îi respingă, nu va mai comunica cu ei, va ascunde lucruri față de ei) sau poate învăța să răspundă cu agresivitate.
Atunci când vrem să îl disciplinăm pe copil, vrem de fapt să îl învățăm cum să se comporte în anumite situații și cum să nu se comporte. Putem face asta prin disciplinare pozitivă. Disciplinarea pozitivă este un proces de învățare a comportamentelor dorite. Este diferită de metodele de disciplinare bazate pe pedeapsă în primul rând deoarece se adresează comportamentului copilului și nu persoanei acestuia. Asta înseamnă că atunci când copilul a făcut ceva ce l-a deranjat pe părinte. Spre exemplu: Copilul a spart o vază cu flori. A-l disciplina pozitiv nu se referă la a–l certa sau bate pe copil pentru că este un copil rău. Situația va fi abordată prin concentrarea pe comportament: În ce punem florile acum, daca vaza e spartă?, fără a țipa la copil sau a-i vorbi urât (Nu eşti bun de nimic! Tot timpul trebuie să strici câte ceva!).
În al doilea rând, disciplinarea pozitivă stimulează comportamentul dorit, nu are în vedere doar comportamentul problemă. Copilul nu este învățat doar ce să nu facă, ci și ce să facă. Spre exemplu: Copilul nu vrea să se spele pe mâini când vine la masă. Părintele îi va spune calm că este alegerea lui să nu se spele, dar că nu poate mânca cu mâinile murdare pentru că se poate îmbolnăvi și că până nu are mâinile curate nu poate mânca. În acest fel copilul învață și ce are de făcut (să se spele pe mâini), nu doar ce nu trebuie să facă (să vină cu mâinile murdare).
Disciplinarea pozitivă necesită o bună comunicare cu copilul. Iar o bună comunicare nu înseamnă doar a vorbi, ci înseamnă a-l asculta pe copil chiar și atunci când nu ești de acord cu părerile lui, înseamnă a-l accepta și a-l încuraja să își exprime emoțiile și gândurile fără teamă sau rușine, exprimându-le și tu ca părinte pe ale tale.
Schimbarea este de multe ori dificilă și necesită un efort susținut, dar este întotdeauna benefică. Ce poate fi mai frumos decât o relație armonioasă între părinte și copil și un copil care crește și dezvoltă echilibrat, încrezător în propria persoană și disciplinat? Pentru a putea pune în aplicare această modalitate de educare a copilului vă recomand cartea Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești de A. B. Matanie și A. Axente (https://www.ascred.ro/magazin). Aici veți găsi exerciții practice pe care să le puteți aplica cu copilul vostru.
Genetic vs Ereditar
În ultima perioadă apar tot mai multe studii referitoare la cauzele autismului care arată implicarea factorului genetic în apariţia acestei tulburări.Astăzi vreau să vă explic diferenţa intre genetic şi ereditar. Am observat tot mai des că se face o confuzie între aceşti doi termeni şi mulţi părinţi se întreabă cum adică autismul este genetic dacă eu ca părinte nu am avut autism?
Termenii genetic şi ereditar nu sunt sinonimi. Ambii se referă la genotip (adică la totalitatea genelor pe care le deţine un individ), dar o boală ereditară înseamnă că aceasta se transmite de la părinte la copil. Adică şi părintele a avut boala respectivă şi a transmis-o mai departe către copilul său. În cazul bolii genetice părinţii nu au boala respectivă. Pe parcursul dezvoltării embrionului sau la gameţi apar anumite modificări sau mutaţii ale anumitor gene. Aceste mutaţii determină anumite caracteristici ale copilului, determină anumite boli, sindroame. Copilul se naşte astfel cu boala, deşi părinţii lui nu au avut acea boală. Un exemplu în acest sens este sindromul Down. Părinţii copilului nu au avut acest sindrom, dar copilulul o are (tocmai datorită unei aberaţii cromozomiale: există trei cromozomi 21, nu doar doi, cum este normal).
Există şi posibilitatea ca predispoziţia genetică să nu se manifeste. Copilul să aibă anumite gene afectate, dar care să nu determine efectiv apariţia unei boli. În acest caz anumiţi factori de mediu pot influenţa manifestarea bolii, factori precum vaccinurile, tratamentele în primele luni de viaţă, infecţii sau intoxicaţii etc. Aceşti factori care intervin, alături de variaţiile genetice, determină manifestări diferite sau de intensităţi diferite ale sindromului sau bolii respective (persoanele afectate seamană unele cu altele, dar prezintă şi multe diferenţe).
Psiholog Alina Mirela Trofin
Credit Photo: https://pixabay.com/
#ultrapsihologie
#psihologie
Citit si editat de Radu Leca
Revista online de Psihologie | Mediere | Coaching
Promovam GRATUIT, psihologi, mediatori, coachi. Articole de psihologie, mediere si coaching in format text si audio. Contact: 0741.101.881. Radu Leca.
psiholog,mediator,coach