Marea mea iubire

În anii ’85-’90, iubirea nu era ceva ce afișai cu ușurință. Nu pentru că n-ar fi existat, ci pentru că lumea avea un talent aparte de a o strivi între două ștampile și trei șușoteli pe hol. În universitatea noastră, unde aerul mirosea a cretă, hârtie umedă și cafea „lungită” cu orice se găsea, totul se auzea: pași, uși trântite, oftaturi… și bârfe.

Mihai Petrescu era profesor de comunicare. Avea 36 de ani, o voce calmă, un fel de a privi oamenii de parcă le vedea intențiile înainte să le rostească. Nu era genul strălucitor la suprafață, dar avea o liniște pe care nu o cumpărai din magazin și nici nu o primeai la repartiție.

Elena Ionescu venise la catedră ca asistentă, cu nouă ani mai tânără, cu o frumusețe rară — una care nu se termina la pomeți sau la ochi, ci continua în felul în care asculta, în felul în care își ținea mâinile pe marginea biroului când era emoționată, în felul în care își mușca buza de jos când căuta cuvântul potrivit. Avea 27 de ani, iar în lumea aceea rigidă părea, paradoxal, o promisiune.

La început, au lucrat unul lângă altul fără să-și dea voie să se vadă cu adevărat. Își spuneau „domnule profesor” și „domnișoară Elena”, cu politețea rece a celor care știu că pereții au urechi.

Într-o după-amiază de toamnă, când ferestrele amfiteatrului tremurau sub vânt și studenții își ascundeau mâinile în mâneci, Elena a rămas după curs.

— Domnule profesor… aveți un minut? întrebă ea, strângând la piept un teanc de lucrări.

Mihai își puse creta jos, își scutură palmele și îi zâmbi scurt.

— Pentru dumneavoastră, am două. Ce s-a întâmplat?

— Ați spus azi că „în comunicare, tăcerea poate fi o formă de putere”. Și… nu știu, m-a urmărit ideea.

Mihai se rezemă de catedră, de parcă și el ar fi avut nevoie de sprijin.

— Te-a urmărit pentru că e adevărată. Tăcerea poate proteja. Dar poate și pedepsi. Depinde cine tace și de ce.

Elena își coborî privirea.

— Uneori tac ca să nu fiu judecată.

— Și uneori, taci ca să nu dai altora arme, completă Mihai, fără să pară că îi citește gândurile. Dar ai să vezi… există o tăcere care te apără și una care te închide. Trebuie să înveți diferența.

Elena îl privi iar, iar atunci, pentru o clipă, atmosfera din încăpere se schimbă. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos — nicio atingere, niciun gest teatral. Doar un fel de recunoaștere.

În lunile care au urmat, au corectat împreună, au pregătit seminare, au împărțit aceeași masă în cancelarie și aceeași oboseală. Încet, felul în care Mihai îi întindea un creion devenea o propoziție, iar felul în care Elena îi aducea un pahar cu apă devenea răspunsul.

Și, ca în orice loc unde oamenii își închipuie că viața altora e o piesă de teatru, au apărut spectatorii.

Alina Stoica era colega lor, cam de aceeași vârstă cu Mihai. Avea o privire tăioasă, ca o foarfecă, și o politețe care, de fapt, era o armă bine lustruită. În cancelarie, Alina vorbea repede, cu zâmbete mici, ca și cum ar fi împărțit mereu un secret.

La început, Alina a observat. Apoi a început să comenteze.

— Elena, dragă, ce noroc pe tine să ai găsit sprijinul domnului profesor Petrescu, spunea cu voce dulce, destul de tare încât să audă și ceilalți. Unii muncesc ani întregi pentru recunoaștere. Tu ai reușit în câteva luni.

Elena roșea, Mihai își încorda maxilarul. Nimeni nu răspundea, pentru că tăcerea era moneda cea mai sigură.

Într-o seară de iarnă, Mihai și Elena au ieșit împreună din clădire. Ningea mărunt, ca o cenușă. Mergeau aproape unul de altul, fără să se atingă, dar suficient de aproape încât să simtă căldura.

— Mihai, spuse Elena încet, de parcă pronunțarea numelui lui ar fi fost un pas peste o linie invizibilă. Crezi că… avem voie?

El se opri.

— Avem voie să ce?

— Să fim fericiți. Așa… simplu.

Mihai își scoase mănușa dreaptă, ezită o clipă, apoi îi atinse ușor degetele. Atât. Nici mai mult, nici mai puțin.

— Nu știu dacă avem voie, Elena. Dar știu că avem nevoie.

Și atunci, în frigul acela, s-au sărutat. Nu ca în filme, ci ca doi oameni care se întorc acasă după ani de rătăcire.

Au devenit cuplu în tăcere și în discreție. Se vedeau seara, în apartamentul lui Mihai, un loc modest, cu biblioteci înalte și un radio vechi care prindea, cu greu, muzică bună. Elena aducea, din când în când, câte ceva: un pachet de biscuiți, un borcan de dulceață, o floare smulsă dintr-un colț de curte. Mihai îi citea fragmente din cărți și îi povestea despre studenți ca și cum ar fi fost personaje dintr-un roman.

Dar lumea din jur nu suporta fericirea altora. Mai ales când fericirea aceea părea să încalce reguli nescrise: diferența de vârstă, ierarhia, „ce-o să zică lumea”, și, mai ales, invidia.

Răutatea celor din jur a devenit, cum ai spus, epocală: nu doar o bârfă, ci o campanie. Pe holuri, unii se opreau din vorbit când treceau ei. Alții îi priveau ca pe un scandal ambulant. Și cei mai mulți făceau acel lucru periculos: zâmbeau politicos, apoi își ascuțeau cuvintele pe la colțuri.

Alina, însă, nu se mulțumea cu insinuări. Ea voia să îi despartă cu orice preț.

Într-o dimineață, Elena a găsit pe birou o notiță, fără semnătură:

„Ai grijă. Nu e omul pe care crezi că e. Întreabă-l de ce a rămas singur.”

Elena a simțit o gheară în stomac. Știa că Mihai avusese o căsnicie scurtă, sfârșită în tăcere și tristețe. Nu îi ceruse detalii; îi respectase rana.

În aceeași zi, Alina a prins-o singură pe coridor.

— Elena, draga mea, ai un minut? întrebă ea cu un aer de compasiune falsă.

— Da?

Alina își coborî vocea.

— Eu nu vreau să te rănesc. Dar… ești tânără. Și frumoasă. Și, uneori, bărbații… cum să spun… profită.

Elena se încordă.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că Mihai are… un fel al lui. Am auzit lucruri. Că te folosește. Că îți promite. Și că, dacă se îngroașă lucrurile, te lasă cu totul în urmă.

Elena își strânse geanta.

— „Ai auzit lucruri” de la cine?

Alina ridică din umeri.

— Se vorbește. Și știi cum e: uneori, ce se vorbește… se și adeverește.

Elena plecă fără să răspundă, dar în mintea ei notița și vorbele Alinei făceau front comun. Asta era partea perfidă: Alina nu arunca o minciună masivă, ușor de demontat. Arunca îndoieli mici, ca nisipul în mecanism.

Seara, în apartamentul lui Mihai, Elena părea absentă. Mihai o observă imediat.

— Ești aici, dar nu ești, spuse el, cu blândețe. Ce s-a întâmplat?

Elena ezită. Apoi scoase notița din buzunar.

— Am găsit asta pe birou. Și… Alina mi-a spus niște lucruri.

Mihai citi, apoi își lăsă mâinile jos, încet. Nu părea surprins, doar obosit.

— Alina… iar.

— De ce face asta? întrebă Elena, cu voce tremurată. Ce i-am făcut?

Mihai zâmbi amar.

— Nimic. Asta e problema. Oamenii nu au nevoie să le faci ceva ca să te lovească. Uneori e suficient să exiști și să ai ceva ce ei nu pot avea.

Elena își mușcă buza.

— Mi-a spus că ai „un fel al tău”. Că mă folosești. Că o să mă lași.

Mihai se apropie și îngenunche lângă ea, privindu-o de jos în sus, ca și cum ar fi vrut să-i arate că nu vine cu putere asupra ei, ci cu adevăr.

— Elena. Dacă vreodată simți că te folosesc, pleci. Fără discuții. Dar eu… eu nu te-am căutat ca pe un avantaj. Tu ești omul cu care mi-aș dori să îmbătrânesc. Și nu spun asta ușor.

Elena simți că i se umezește privirea.

— Și atunci ce facem?

Mihai îi luă mâinile.

— În comunicare există un principiu: minciuna are nevoie de viteză. Adevărul are nevoie de timp. Noi o să ne dăm timp.

Au încercat să reziste discret, dar Alina a escaladat. În primăvara lui 1988, a apărut o reclamație anonimă la conducere: Mihai ar fi favorizat-o pe Elena la repartiții de ore, i-ar fi dat acces la materiale „sensibile”, iar relația lor „afecta moralitatea colectivului”. În acele vremuri, moralitatea colectivului era un cuvânt suficient ca să-ți înghețe sângele.

Mihai a fost chemat la decanat. Elena a fost chemată separat. Li s-au pus întrebări alunecoase, cu tonuri care nu sunau a curiozitate, ci a avertisment.

Când a ieșit, Mihai a găsit-o pe Elena așteptându-l în curte.

— Ce-au zis? întrebă ea.

Mihai își aprinse o țigară, deși fuma rar. Câteodată, omul își aprinde ceva doar ca să aibă ce ține în mână.

— Au zis „să fim atenți”. „Să nu dăm apă la moară”. „Să păstrăm aparențele”. Traducerea: dacă se poate, să dispărem frumos din peisaj.

Elena înghiți în sec.

— Și Alina?

Mihai suflă fumul încet.

— Alina e doar vârful. Dar da, ea împinge.

În vara aceea, Elena a primit o propunere „neașteptată” de transfer la altă instituție, în alt oraș. Oficial, era o „oportunitate”. Neoficial, era o expulzare elegantă.

Când i-a spus lui Mihai, stăteau la masă. Între ei era o farfurie cu roșii și brânză, ceva simplu, de parcă simplitatea ar fi putut ține loc de siguranță.

— Vor să plec, spuse Elena. Alina a zâmbit azi de parcă ar fi câștigat un premiu.

Mihai nu se grăbi să răspundă. În el se duceau două lupte: una cu sistemul, alta cu frica de a o trage pe Elena în jos.

— Ești liberă să alegi, spuse el în cele din urmă. Nu o să te țin de mânecă. Dacă pleci, înțeleg. Dacă rămâi, rămânem împreună și plătim prețul.

Elena îl privi lung.

— Mihai… eu nu vreau să „supraviețuiesc” fără tine. Vreau să trăiesc cu tine. Chiar dacă ne urăsc.

Atunci Mihai râse scurt, fără veselie.

— Vezi? Asta e partea tragicomică. Eu predau comunicare, dar tu ești cea care spune lucrurile perfect.

Au decis să rămână. Și au început să se apere altfel: nu cu scandal, ci cu consecvență. Elena a devenit impecabilă profesional. Mihai a fost și mai riguros. Au început să vorbească deschis cu câțiva colegi mai corecți, oameni care nu iubeau drama, ci dreptatea. Au strâns mici dovezi: replici, date, contradicții din minciunile Alinei.

Într-o zi de toamnă, 1989, într-o ședință de catedră, Alina a încercat din nou să-i înțepe.

— Unii dintre noi ar trebui să înțeleagă că instituția e mai importantă decât capriciile personale, spuse ea, uitându-se direct la Elena.

Elena își îndreptă spatele.

— Sunt de acord, Alina. Și tocmai de aceea cred că instituția merită adevăr, nu insinuări.

O liniște grea s-a așternut. Mihai își simți inima bătând calm; era genul de calm care vine când nu mai ai nimic de ascuns.

— Dacă există acuzații, să fie spuse clar, continuă Elena. Dacă nu, să încetăm jocul ăsta care ne face pe toți mai mici.

Alina își strânse buzele.

— Eu doar… mă îngrijorez.

Mihai interveni, vocea lui tăind aerul politicos:

— Nu, Alina. Tu nu te îngrijorezi. Tu controlezi prin frică. Dar frica ta are o problemă: noi nu mai suntem dispuși să o hrănim.

În decembrie ’89, lumea s-a răsturnat. Nu brusc pentru suflet — sufletul se schimbă mai greu — dar brusc pentru decor. Oameni care șoptiseră au început să vorbească. Oameni care semnaseră hârtii au început să nege. Alina, care trăise bine din umbre, a început să se micșoreze.

În 1990, într-o dimineață, Elena l-a găsit pe Mihai în amfiteatru, singur, privind băncile goale.

— La ce te gândești? îl întrebă ea.

Mihai zâmbi, obosit și senin.

— La faptul că am supraviețuit. Și la faptul că iubirea noastră… a fost o formă de adevăr într-un timp construit din frică.

Elena îl luă de braț.

— Și acum?

— Acum, spuse Mihai, avem o șansă rară: să trăim fără să ne cerem scuze pentru asta.

Elena își sprijini fruntea de umărul lui.

— Știi… dacă ar fi să aleg din nou, aș alege la fel.

Mihai o sărută pe frunte, simplu, ca o promisiune care nu mai are nevoie de martori.

— Și eu, Elena. Tu ești marea mea iubire. Nu pentru că ești frumoasă — deși ești. Ci pentru că, lângă tine, adevărul nu mai pare o povară. Pare o casă.

Și, în timp ce pe holuri încă mai existau ecouri de răutate, ei au făcut ce fac oamenii care se iubesc cu adevărat: au mers înainte. Nu triumfători. Nu răzbunători. Doar împreună.

Iar uneori, asta e cea mai mare victorie.