Radu Leca prezintă într-un singur loc: o piesă de teatru radiofonic, o nuvelă și un articol detaliat de psihologie. Cine mai face asta? Nimeni. Sa ne bucurăm împreună de mintea clară și creația minunată.
Piesă de teatru radiofonic: „Amzei cu zgomot”
București, zona Piața Amzei. 1980
PERSONAJE:
– RADU, 47, artist plastic (și angajat la o firmă de asigurări)
– MARIA, 83, mama lui
– CORNELIU, 84, tatăl lui
– MATILDA, colegă de la firmă
– IOANA, artistă, frumoasă și elegantă
ACT I
SFX: București, dimineață. Tramvai în depărtare, motor de Dacie, pași pe asfalt umed. Piața Amzei: voci, tarabe, pungi de hârtie foșnind.
SFX: În interior: apartament vechi. Un ceas de perete: ȚĂCĂNIT regulat, prea clar.
RADU (narativ, încet):
În Amzei, dimineața vine cu miros de cafea și varză. Și cu sunete. Sunetele nu te întreabă dacă ești gata. Intră ca niște musafiri fără bun-simț.
SFX: ȚĂCĂNIT ceas. Unul mai tare, parcă accentuat.
MARIA (din bucătărie):
Radu, ai mâncat ceva? Ți-am încălzit laptele. Nu am pus sare.
RADU (forțat calm):
Da, mamă… imediat.
SFX: Un pix: CLICK-CLICK repetat. Corneliu, în sufragerie.
CORNELIU (mormăind):
Unde am pus chitanțele… Uite, aici… nu, aici…
SFX: CLICK-CLICK. PIX deschis-închis. În fundal, ceasul continuă.
RADU (încordat):
Tată… pixul… îl poți lăsa deschis?
CORNELIU:
Cum adică să-l las deschis? Se usucă.
RADU:
Nu se usucă în două minute. Te rog.
CORNELIU (oftând, dar tot click o dată):
Bine, bine.
SFX: CORNELIU oprește. Un moment de liniște, doar ceasul.
RADU (narativ):
Țăcănitul ceasului e un ac care coase în aer. Cusături mici, perfecte, și fiecare intră în pielea mea.
SFX: Unghii lovind masa: TAP-TAP-TAP. Maria pune farfurii.
MARIA:
Ai grijă să nu întârzii iar. Șeful tău… cum îl cheamă… Domnul Petrescu… n-are răbdare.
RADU:
Nu Petrescu. Dar da. N-are.
SFX: TACÂMURI care se ating, clinchet metalic. Radioul vecinului, abia auzit: știri. Ceasul insistă.
RADU (mai aspru):
Mamă… tacâmurile… te rog… încet.
MARIA (rănită):
Doamne, Radu, eu sunt bătrână… Ce vrei să fac, să mănânc în vată?
CORNELIU (cu o ironie blândă):
Lasă-l, Marie. El are… cum îi zice… urechi de pictor.
RADU:
Nu e glumă.
SFX: Radu își trage haina. Material gros care FOȘNEȘTE.
RADU (încordat, aproape șoptit):
Și haina mea face zgomot…
MARIA:
Ce să-ți fac? E iarnă. Pune-ți paltonul.
SFX: Radu își pune paltonul; FOȘNEALĂ. Ceasul: ȚĂCĂNIT. Respirația lui se accelerează.
RADU (narativ):
În capul meu, sunetele se așază ca niște obiecte. Grele. Le tot stivuiesc și mă prefac că nu mă apasă. Până cade turnul.
SFX: Stradă. Pași repezi. Voci. Un taxi claxonează. Intrare în clădire veche, scări de lemn care scârțâie.
SFX: Birou de firmă de asigurări. Mașină de scris. Telefon fix. Hârtii.
MATILDA(vioaie):
Radu! Ai auzit? Au mărit norma. Iar.
SFX: MATILDAîși tot închide și deschide pixul: CLICK-CLICK-CLICK.
RADU (înghețat):
Matilda… pixul.
MATILDA:
Poftim?
RADU (își caută cuvintele):
Îl tot… închizi și deschizi. Mă… distrage.
MATILDA(râde scurt):
Vai, dar ce ești, dom’le, dirijor? Bine, îl las.
SFX: Încă un CLICK, ca din reflex. Apoi se oprește.
SFX: Telefonul sună. MATILDAridică receptorul. Tastat, hârtii. Pe fundal, un coleg își scrâșnește dinții, abia perceptibil, apoi tot mai clar.
RADU (narativ):
Unele sunete nu vin din lucruri. Vin din oameni. Dinții scrâșniți… ca o ușă ruginită închisă încet, de cineva care nu vrea să fie văzut.
RADU (către coleg, încercând să fie politicos):
Scuză-mă… ești bine?
VOCE COLEG (off, iritat):
Ce?
RADU:
Nimic… credeam că te doare ceva.
SFX: Scrâșnitul continuă. Radu își strânge maxilarul.
MATILDA(acoperind cu șoaptă):
Radu, să știi că uneori… ești cam… tensionat.
RADU (scurt):
Știu.
Matilda:
Uite, azi vine o tipă la noi. Ioana. Face un proiect cu firma, pentru niște afișe. E artistă, ca tine, nu? Poate te… destinde.
RADU (o pauză, apoi):
Nu mă destinde nimic. Dar… bine.
SFX: Ușă deschisă. Pași ușori. Tocuri discrete pe parchet: TOC-TOC. Dar elegante, ritmate. Zornăit fin de brățări și cercei: CLINCHET subțire.
IOANA (calmă, caldă):
Bună ziua. O caut pe doamna MATILDA, am auzit ca este cea care controlează tot.
Matilda:
Ioana! Uite, el e Radu. Radu, Ioana.
RADU (își înghite reacția; tocurile îi zgârie nervii ca un metronom):
Bună.
SFX: Ioana își așază geanta pe masă. Brățările fac un clinchet discret.
IOANA (observându-l):
Te deranjează sunetele?
RADU (surprins):
Cum ai…?
IOANA:
Ți-ai ridicat umerii la fiecare pas al meu. Și te uiți la brățări ca la niște insecte.
MATILDA(încurcată, râde):
Ioana, nu-l speria…
RADU (cu sinceritate bruscă):
Da. Mă deranjează. Mă… enervează. Și nu vreau să mă enerveze. Dar se întâmplă.
IOANA (blând):
Atunci ești atent. Prea atent. Ca și cum lumea ți-ar trece prin piele.
RADU (narativ):
Când spune „piele”, îmi vine să râd. Dar nu râd. Fiindcă e adevărat.
IOANA:
Ai un atelier?
RADU:
Acasă. Într-o cameră. Când pot.
IOANA:
Hai să bem o cafea după program. În Amzei. Vreau să văd cum arată Bucureștiul din urechile tale.
MATILDA(șoptind, amuzată):
Vai, ce replică.
RADU (o fracțiune de zâmbet):
Bine.
SFX: Cafenea mică, Amzei. Zgomot de cești, conversații joase. Afară: piața. Înăuntru: un ceas mic, tot ȚĂCĂNIT.
SFX: IOANA își scoate cerceii și brățările, le pune încet pe masă. Clinchetul se oprește.
IOANA:
Așa. Mai bine?
RADU (respiră mai ușor):
Mai bine.
IOANA:
Nu ești nebun. Și nu ești rău. Uneori creierul învață că anumite sunete înseamnă primejdie. Nu pentru urechi. Pentru tine.
RADU:
Primejdie? Ce primejdie? Un pix?
IOANA:
Un pix e doar un pix. Dar ce simți tu e un val. Și valul vine din altă mare.
RADU (înghițind):
Acasă… ceasul. Tata cu pixul. Mama cu tacâmurile. Eu… stau și mă țin tare. Și după aceea mă urăsc că sunt așa.
IOANA:
Aici e partea psihologică. Te lupți cu sunetul, dar lupți de fapt cu neputința. Cu lipsa de control. Și cu vinovăția.
RADU:
Și partea… psihoterapeutică?
IOANA:
Să înveți să te oprești cu o secundă înainte să te prăbușești. Să-ți recunoști corpul. Și să pui limite fără rușine.
RADU:
Limită… la mama?
IOANA:
Limită la zgomot, nu la iubire. Poți să spui: „mamă, mă doare când se lovesc tacâmurile, te rog să mâncăm mai încet” și apoi să-i mulțumești când încearcă.
Poți să-ți faci un colț de tăcere. Un ritual. Cinci minute. Zece. Ca să nu ajungi la explozie.
SFX: Ceasul din cafenea: ȚĂCĂNIT. Radu îl aude. Se încordează, apoi… expiră lent.
RADU (narativ):
Țăcănitul rămâne. Dar ceva se schimbă. Nu în sunet. În mine. Ca și cum aș face un pas în spate, în propriul cap.
IOANA (aproape ca un gând):
Osho zicea că suferința nu e în zgomot, ci în rezistență. Nu ca să te facă vinovat. Ci ca să-ți dea o cheie: dacă observi rezistența, ai deja libertate.
RADU:
Și dacă nu pot?
IOANA:
Atunci începi cu ce poți. Azi: oprești un pix. Mâine: muți ceasul. Poimâine: spui adevărul fără să muști.
SFX: Apartament, seară. Ceasul de perete: ȚĂCĂNIT. Maria pune masa, încet. Corneliu citește. Radu intră.
MARIA:
Ai venit, mamă?
RADU (mai moale):
Am venit.
CORNELIU:
Ai fost iar la serviciu până târziu?
RADU:
Am băut o cafea. Cu… o prietenă.
SFX: Radu se apropie de ceas. Îl atinge.
MARIA (alarmată):
Ce faci acolo?
RADU:
Mamă… pot să-l mut în hol? Doar seara. Mă ajută.
MARIA:
Ceasul? Dar… îl aud eu noaptea, îmi ține companie.
RADU (cu grijă):
Îți aduc unul mic, cu sonerie… sau îl lăsăm în hol cu ușa întredeschisă. Să-l auzi tu. Dar să nu-l aud eu în cap.
CORNELIU (încet, lăsând ziarul):
Lasă-l, Marie. Dacă pe el îl doare… nu-i moft.
SFX: Maria pune tacâmurile pe masă, mai atent, mai lent. Metalul se atinge mai puțin.
MARIA (încercând):
Așa… e bine?
RADU (o pauză; emoție reținută):
E bine. Mulțumesc.
SFX: Corneliu își ia pixul, îl lasă pe masă fără click. Tăcere mică. Ceasul e încă acolo, dar parcă mai departe.
RADU (narativ):
Nu dispare nimic dintr-odată. Nici zgomotele, nici obiceiurile, nici bătrânețea. Dar uneori, într-un apartament din Amzei, se mută un ceas și se mută și o vină. Cu un centimetru. Cu un pas. Destul cât să respiri.
SFX: Ușă. Sonerie scurtă.
MARIA:
Cine-o fi?
SFX: Ușa se deschide. Pași ușori. Un clinchet discret, apoi se oprește—Ioana și-a scos brățările înainte să intre.
IOANA:
Bună seara. Am adus niște schițe… și un ceas mic, fără țăcănit. Dacă vreți.
RADU (un râs scurt, adevărat):
Intră.
SFX: Ceasul de perete: ȚĂCĂNIT, apoi se îndepărtează, ca și cum ar fi mutat. În locul lui, un fel de liniște locuită.
CORTINA.
PLIMBARE PRIN AMZEI
ACTUL II – Piața care sună
SFX: Zumzet de piață. Pași pe asfalt. Claxoane îndepărtate. Vânzători strigând: „Roșii! Castraveți! Verdețuri!”. Zornăit de sticle. O ușă de tramvai trântită.
IOANA (voce caldă, ușor amuzată):
Uite, Radu… Amzei are un fel de muzică a ei. Parcă fiecare colț are alt ritm.
RADU (reținut, cu un zâmbet forțat):
Muzică… da. Doar că mie mi se pare că unele instrumente sunt… prea aproape.
SFX: Un claxon brusc, aproape.
RADU (se oprește o fracțiune):
Exact ca ăsta.
IOANA (își domolește tonul):
Te deranjează rău zgomotele? Te-am văzut cum ți s-au strâns umerii.
RADU:
Nu e doar „deranjează”. E… ca și cum intră în mine fără să ceară voie. Ca o pensulă pe care n-am ales-o, într-o culoare care nu mă lasă să respir.
IOANA:
Ce frumos ai zis-o, chiar dacă sună neplăcut. Vrei să ne tragem puțin pe lângă vitrine? E mai domol.
SFX: Pașii se apropie de o clădire; zumzetul scade ușor, rămâne de fundal.
RADU:
Mulțumesc. Tu… cum le suporți? Tu pari mereu atât de… netulburată.
IOANA (cu un râs mic):
Am talent să par netulburată. Înăuntru… am și eu agitațiile mele. Doar că pe mine mă liniștește când sunt oameni, mișcare. Îmi dă material.
RADU:
Mie îmi ia material. Îmi ia liniștea din care fac formele.
IOANA:
Radu, ai spus cândva că tăcerea e atelierul tău. Dar de unde vine? Adică… de ce zgomotele sunt așa, o problemă?
RADU (ezită):
Nu știu dacă vrei două povești sau una.
IOANA:
Dacă sunt două, le luăm pe rând. Avem timp. Uite, îți cumpăr și o eugenie, să fie plimbarea completă.
RADU (încercând să glumească):
Eugenia e zgomotul dulce al anilor ’80.
SFX: Ambalaj foșnind, un vânzător aruncă restul în palmă. Zumzetul reîncepe când ies spre piață.
IOANA:
Spune-mi prima poveste.
RADU (respiră adânc):
Prima e… din copilărie.
-ACTUL III – Prima poveste: „Apartamentul care nu dormea”
SFX: Sunetul pieței se estompează. Intră un alt fundal: interior de apartament vechi. Ceas ticăind tare. Țevi trosnind. Radio încet, dar cu paraziți.
RADU (narator, mai tânăr în amintire):
Stăteam într-un apartament unde pereții erau subțiri și lumea era… groasă. Zgomotoasă. Tatăl meu, Corneliu, avea un fel de a trânti ușile ca și cum închidea o ceartă, nu o cameră.
SFX: Ușă trântită.
CORNELIU (voce bătrână, dar în amintire mai puternică):
Maria! Unde e cheia de la dulap? Iar ai pus-o „la locul ei”?
MARIA (calmă, dar obosită):
Corneliu, dacă ai pune și tu ceva la locul lui, am găsi și cheile, și liniștea.
SFX: Sertare trase, obiecte lovite ușor.
RADU (narator):
Mama încerca să facă liniște din vorbe moi. Tata făcea zgomot din orice: din pași, din tăceri, din respirație. Eu desenam. Creionul meu era mic, iar lumea mare.
SFX: Creion pe hârtie, rapid. Un radio se întărește brusc.
CORNELIU:
Dă radioul mai tare, să auzim știrile! Ce, îți cade creionul din mână?
RADU (copil, încet):
Nu… doar… nu mai aud ce gândesc.
MARIA (către Corneliu, blând):
Lasă-l, Corneliu. Copilul e altfel. Îi trebuie liniște.
CORNELIU (ironic):
„Alt fel”… Păi să se obișnuiască. Lumea nu e muzeu.
RADU (narator):
Și atunci am învățat o lecție urâtă: că zgomotul e putere. Cine face mai mult zgomot, câștigă spațiu. Și eu nu voiam să câștig așa. Eu voiam să… dispar, ca să pot lucra.
SFX: Țevi bubuit. Ceasul ticăie și mai tare.
RADU (narator):
Într-o noapte, am auzit țevile ca pe un animal care nu doarme. Și mi s-a părut că toată casa mă împinge afară din piele. Atunci am început să urăsc sunetele bruște. Nu pentru că sunt tari… ci pentru că vin ca o invazie.
SFX: Zgomotele de apartament se estompează. Revenim treptat la piață.
ACTUL VI – În piață, cu o întrebare care nu tace
SFX: Piața Amzei din nou: strigăte, pași, sacoșe, un tramvai trece pe departe.
IOANA (cu grijă):
Deci zgomotul, pentru tine, e ca o luptă pentru spațiu. Și tu ai ales să nu te bați cu el.
RADU:
Exact. Eu aleg alte arme: hârtie, culoare, lumină. Și uneori… tăcere.
IOANA:
Ai zis două povești. A doua?
RADU (mai apăsat):
A doua e mai… recentă. Și are legătură cu firma de asigurări.
IOANA (surprinsă):
Tu, artistul plastic, și asigurările—asta e deja o piesă în piesă.
RADU (râde scurt):
Da. O piesă absurdă. Dar plătea chiria.
SFX: Sunetul pieței se topește într-un fundal de birou: mașini de scris, telefoane cu disc, pași pe linoleum, foi răsfoite.
MATILDA(energică, ușor metalică, ca într-un birou):
Radu, ai iarăși dosarele alea în dezordine! Șeful urlă, clientul urlă, doar tu taci ca un tablou pe hol!
RADU (încercând să fie politicos):
Le pun imediat în ordine.
ANCA:
Imediat e cândva, nu acum. Uite, telefonul!
SFX: Telefon sună strident. Sunet repetat, insistent.
RADU (se blochează o clipă):
…Da.
VOCE CLIENT (prin telefon, iritat):
Domnule, v-am spus de trei ori! Mi-ați pierdut polița! Ce fel de oameni sunteți?!
SFX: Ton ridicat prin receptor.
RADU (respirație mai rapidă):
Vă rog… stați… o caut… o găsim…
MATILDA(șoptit, dar tăios):
Radu, nu-l lăsa să urle așa la tine. Spune-i ceva!
RADU (narator, peste scenă):
În biroul ăla, zgomotul nu era doar sunet. Era presiune. Un clopoțel care nu se oprea niciodată. Mă ținea încordat ca o pânză întinsă prea tare.
SFX: Mașină de scris accelerată. Un teanc de dosare cade pe jos.
RADU (tresare):
Îmi pare rău—!
ANCA:
Vezi? Exact asta zic. Ești bun, ești talentat, dar când se face gălăgie… parcă ți se scurge curajul pe sub ușă.
RADU (în amintire, sincer):
Nu e curajul. E capul meu. Când e gălăgie, nu mai pot gândi în linii. Totul devine o pată.
MATILDA(mai moale, surprinzător de omenească):
Atunci… poate că n-ar trebui să te forțezi să fii aici. Poate că… tu ai nevoie de alt aer.
RADU (narator):
A doua poveste e asta: am realizat că zgomotul poate fi și „normalitate”. Birou, telefoane, voci, ordine. Dar pentru mine, „normalitatea” aia era un fel de alarmă continuă. Și am plecat. Nu din moft. Din supraviețuire.
SFX: Biroul se stinge. Revenim în piață, mai blând.
ACTUL V – Plimbarea își găsește ritmul
SFX: Piața Amzei, dar acum mai departe; se aud porumbei și pași mai rari.
IOANA:
Ai două povești clare: una de acasă, unde zgomotul era putere… și una de la birou, unde zgomotul era presiune. Și azi, în piață, sunetele te duc înapoi acolo.
RADU:
Da. Și mă simt… penibil uneori. Ca un adult care se sperie de un claxon.
IOANA (ferm, dar blând):
Nu e penibil. E doar felul în care corpul tău spune: „am mai trecut pe aici și n-a fost bine”. Și, sincer, piața asta chiar urlă.
RADU (zâmbește):
Piața Amzei nu negociază.
IOANA:
Uite o negociere: mergem pe străduța din lateral, mai puțin trafic. Și dacă vrei, când se aude ceva brusc, îmi strângi brațul o dată. Ca un semn. Nici nu trebuie să explici.
RADU:
Asta… sună ca o invenție foarte elegantă.
IOANA:
Sunt elegantă și practică. Rar, dar se întâmplă.
SFX: Pași se îndepărtează de forfota pieței; sunetele se mai domolesc.
RADU:
Ioana… tu de ce ai vrut plimbarea asta?
IOANA:
Ca să te văd în lumină de zi. Și ca să văd Bucureștiul tău. Un oraș e altfel când îl privești cu cineva care… simte mult.
RADU:
Simt mult, da. Și uneori mă simt vinovat pentru asta.
IOANA:
Nu e o vină. E o materie primă. Tu faci artă din ce pentru alții e doar „zgomot de fond”. Doar că… te costă.
SFX: Un claxon îndepărtat, mai moale. Radu inspiră, nu se mai blochează.
RADU:
A fost mai ușor acum.
IOANA:
Vezi? Nu pentru că s-a schimbat piața. Ci pentru că nu ești singur în ea.
RADU (cu o liniște nouă):
Poate că asta e a treia poveste. Una care abia începe.
SFX: Pași în ritm, sacose foșnind ușor. Porumbei. Fundalul se estompează încet.
NARATOR (opțional, discret):
În 1980, în zona Amzei, zgomotele nu s-au oprit niciodată. Dar uneori, între două claxoane și două strigăte de piață, cineva învață că liniștea nu e absența sunetului… ci prezența cuiva care te înțelege.
SFX: Fade out.
Radu își dădea seama că nu zgomotul în sine îl înnebunea, ci felul în care îl prindea pe nepregătite, ca o palmă. În apartamentul din zona Pieței Amzei, într-un București din 1980 care trosnea de tramvaie, cozi și radiouri pornite prea tare, sunetele păreau să aibă personalitate: ușa de la intrare scârțâia ca o dojană, țevile băteau iarna ca un metronom defect, iar vecina de sus își plimba tocurile cu o încăpățânare de marș.
Avea patruzeci și șapte de ani și un fel de oboseală fină, de om care a văzut prea multe nuanțe de gri și totuși încă mai căuta culoare. Ziua, își punea sacoul cuminte și mergea la firma de asigurări, unde ștampilele cădeau regulat, ca niște picături pe aceeași piatră. Noaptea, își scotea adevărata piele: artist plastic, cu mâinile mirosind a ulei de in și terebentină, cu ochii obosiți de la lumina becului și de la încercarea încăpățânată de a prinde pe pânză ceva ce nu se spune.
În apartament locuiau și părinții lui, Maria și Corneliu. Maria avea optzeci și trei de ani și o energie pe care o păstra în gesturi mici: felul cum își aranja basmaua, cum își potrivea ochelarii, cum știa exact unde stă fiecare lucru în bucătăria aceea îngustă. Corneliu, la optzeci și patru, părea făcut dintr-o altă epocă: deștept, tăcut, cu un soi de demnitate care se sprijinea pe obiceiuri. Tușea rar și, când o făcea, o făcea ca și cum își cerea scuze de la aer.
Într-o seară de aprilie, când lumina avea miros de praf cald și tei încă neînceput, Radu încerca să lucreze. Își întinsese pânza pe șevalet în camera lui—camera lor, de fapt, că nimic nu era doar al lui în apartamentul acela. În colț, o bibliotecă încărcată. Pe pat, un pled în carouri. Pe masă, un borcan cu pensule. În aer, un strat subțire de nerăbdare.
Apoi au început.
Mai întâi, radioul mamei din bucătărie. Maria îl ținea aproape mereu pornit, ca să nu rămână singură cu tăcerea. O voce de crainic, o melodie populară, un clinchet de reclame. Radu își simți tâmplele strângându-se.
După aceea, Corneliu cu ziarul. Nu făcea zgomot mare, dar pentru Radu foșnetul paginilor era ca o frecare de șmirghel. De fiecare dată când Corneliu întorcea o pagină, pânza părea să se retragă cu un pas.
Și, ca să fie tabloul complet, vecinul de vizavi își trântea iar ușa. Buc! ca o lovitură de ciocan. Radu tresări, iar o linie pe care o trasase cu grijă se strâmbă, devenind altceva decât voia.
— Mamă… poți să dai radioul mai încet? spuse el, încercând să fie calm.
Maria se uită la el ca și cum îl vedea abia atunci.
— Îl dau încet, Radu. E încet. Tu ai urechile prea… fine, zise, și zâmbi cu o blândețe care îl enerva tocmai pentru că era blândă.
— Nu e vorba de fin… e vorba că nu pot… Nu pot să lucrez.
Corneliu ridică ochii din ziar.
— Dacă nu poți, lasă. Mâine e altă zi, spuse el simplu, ca și cum ar fi vorbit despre ploaie.
Radu simți un val de căldură urcându-i în gât. Nu era furie împotriva lor, nu chiar. Era o neputință care se aduna de ani întregi, în straturi subțiri, ca praful pe mobile.
— Nu înțelegeți, murmură el. Eu… când pictez, dacă intră un zgomot, parcă îmi taie… firul.
Maria oftă și se întoarse la aragaz.
— Firul, firul. De când erai mic, tu aveai fire. Când erați voi, copiii, și se făcea gălăgie, tu te ascundeai după perdea cu creionul. Poate că așa ești tu.
Radu se opri. „Poate că așa ești tu.” Fraza asta îl lovi mai bine decât orice trântit de ușă. Ca o sentință. Ca o scuză.
A doua zi, la firmă, zgomotele erau altele: telefoane, râsete strânse, foșnet de dosare, scârțâit de scaune. Dar acolo, paradoxal, îl ajutau. Erau zgomote „oficiale”, controlate, care nu-i cereau nimic. În pauza de prânz, Anca—colega lui, cu părul prins mereu într-un coc prea strâns—îi aduse o cafea.
— Arăți ca și cum ai dormit într-un tramvai, îi spuse ea, așezându-se pe marginea biroului lui. Tot te mai chinui cu ai tăi?
Radu ridică din umeri.
— Nu mă chinui. Doar… nu suport zgomotele acasă.
MATILDAîși ridică sprâncenele. Avea un fel direct de a fi, care uneori îl salva.
— Păi stai puțin. Zgomotele sau faptul că sunt ale lor?
Radu rămase cu ceașca în mână.
— Cum adică?
— Adică: dacă ar fi zgomot de stradă, de oameni, de… oraș, ți-ar fi la fel? Sau te apasă că ești tot copilul lor în apartamentul lor, și că tu vrei să fii… tu?
Întrebarea se așeză în el ca o monedă grea. Radu nu răspunse imediat.
— Uite, continuă MATILDA, am auzit că la Casa de Cultură de lângă… nu știu, se ține o seară de expoziție. Vin artiști. Du-te. Mai schimbi aerul. Sau, și mai bine, găsește un loc unde să lucrezi. Un atelier mic. O boxă. Ceva.
Radu zâmbi strâmb.
— O boxă… Sună romantic.
— Nu glumesc, zise Anca. Și dacă vrei, îți fac rost de un contact. Am o verișoară care știe pe cineva… se închiriază o cameră pe undeva. Nu mare lucru, dar e liniște.
În seara aceea, Radu se duse la expoziția despre care spusese Anca. Sala era modestă, cu pereți albi și lumină rece, dar tablourile aveau ceva viu în ele, ca niște ferestre deschise în mijlocul Bucureștiului cenușiu. Acolo o văzu pe Ioana.
Ioana era frumoasă într-un fel care nu cerea aplauze: elegantă, cu o rochie simplă, închisă la culoare, și cu o privire care te măsura fără să te rănească. Se mișca printre oameni ca și cum ar fi fost acasă, dar nu într-un mod vanitos. Mai degrabă ca un om obișnuit cu propriile tăceri.
Radu se apropie de un tablou un portret cu umbre verzi, aproape dureroase și fără să vrea, șopti:
— Asta… e liniște pictată.
— Da? se auzi o voce de lângă el.
Ioana îl privea. Zâmbea puțin, ca și cum ar fi găsit amuzantă afirmația, dar nu o lua peste picior.
— Liniștea are și ea zgomotele ei, spuse ea. Unii le aud prea tare.
Radu își simți spatele încordându-se.
— Eu… cred că le aud prea tare. Acasă e mereu ceva: radio, uși, țevi… parcă trăiesc într-o cutie de rezonanță.
Ioana își înclină capul.
— Și când ai liniște adevărată?
Radu deschise gura și o închise. Se gândi la nopțile târzii, când părinții adormeau, când vecinii se potoleau, când orașul părea să se retragă. Atunci, în tăcerea aceea, uneori simțea… frică. Ca și cum, fără zgomote, ar fi rămas doar el cu el.
— Nu știu, spuse sincer. Când e liniște, parcă devine prea… mare.
Ioana râse încet.
— Atunci nu zgomotul e problema. E felul în care îți intră lumea în cap. Și felul în care tu… n-ai unde s-o pui.
Radu simți ceva deschizându-se, ca o ușă care nu mai scârțâie.
— Tu cum lucrezi? întrebă el.
— Eu îmi fac un ritual, zise Ioana. Înainte să ating pensula, îmi pun un sunet constant. Un fel de perdea. Uneori e un ventilator, alteori e o muzică foarte joasă. Nu ca să acopăr lumea, ci ca să-i dau un loc. Să nu intre peste mine.
Radu o asculta ca pe cineva care știe unde sunt întrerupătoarele dintr-o casă în care el se rătăcise.
Când ajunse acasă, apartamentul îl întâmpină cu programul lui obișnuit: radioul, oala care bolborosea, ușa de la baie trântită din greșeală. Maria îl întrebă dacă a mâncat. Corneliu își drese glasul și spuse ceva despre vreme. Radu își simți nervii întinși, dar, pentru prima oară, nu se simți prizonier.
— Mamă, zise el, îți promit că nu vreau să te supăr. Dar am nevoie de două ore seara, între opt și zece, în care să fie mai liniște. Nu tăcere totală, doar… mai puțin. Și… aș vrea să-mi mut șevaletul în debara sau în camera mică, să-mi fac un colț al meu.
Maria îl privi lung. Se vedea că o durea ideea de „colț al lui”, ca și cum ar fi fost un pas spre plecare.
— Tu vrei să pleci de lângă noi? întrebă ea încet.
Radu simți nodul din piept.
— Nu, mamă. Dar vreau să nu mă pierd aici. Vreau să pot fi cu voi fără să simt că mă sufoc.
Corneliu puse ziarul jos. Rareori intervenea, dar atunci cuvintele lui cădeau ca niște cuie bine bătute.
— Maria, lasă-l. Omul are vârsta lui. Și-a dus zilele. Dacă are nevoie de liniște, să aibă. Noi ne-am avut liniștile noastre când eram tineri, chiar dacă nu le recunoaștem.
Maria își strânse buzele, apoi oftă. Oftatul ei era un întreg roman.
— Bine, Radu. Îl dau mai încet. Dar să nu te închizi de tot. Să mai vii și tu la masă.
Radu dădu din cap.
— Vin. Promit.
În camera mică, Radu își așeză șevaletul. Nu era atelier, nu era vis, dar era un început. Înainte să înceapă, își aminti de Ioana și de „perdea”. Găsi un ventilator vechi îl foloseau vara, când se făcea cald și îl porni pe treapta mică. Un fâșâit constant, liniștitor. Nu acoperea radioul complet, nu făcea minuni. Dar așeza sunetele într-o ordine suportabilă.
Și, ciudat, când vecinul trânti ușa, Radu nu mai simți palma aceea. Doar un sunet. Un detaliu într-o lume care continua să existe.
Câteva zile mai târziu, MATILDAîl opri pe holul firmei.
— Ei? Ai supraviețuit?
— Da, zise el. Am negociat cu radioul. Și cu mine.
MATILDA îl privi cu un fel de mândrie prietenească.
— Vezi? Nu trebuia să fugi. Trebuia doar să pui limite. Ca la asigurări: dacă nu scrii clar ce acoperi, te trezești că plătești pentru orice.
Radu râse. Era un râs scurt, dar adevărat.
Într-o seară, Ioana îl aștepta la aceeași sală, după închiderea expoziției. Se opriseră să bea un ceai la un bufet mic. Afară, Bucureștiul era la fel de gălăgios, dar înăuntru era o lumină galbenă și o calmă oboseală.
— Cum e acum? îl întrebă Ioana.
Radu se gândi.
— E… mai bine. Zgomotele sunt tot acolo. Dar nu mai sunt dușmanul. Parcă… le-am dat un loc.
Ioana își sprijini bărbia în palmă.
— Știi ce e amuzant? Când te lupți cu sunetul, îl faci mai mare. Când îl lași să fie, devine doar… viață.
Radu o privi și își dădu seama că, pentru prima oară după mult timp, nu mai căuta tăcerea ca pe o salvare. O căuta ca pe un spațiu în care să respire. Și în spațiul acela, părinții lui încă aveau loc. Și el avea loc. Și chiar și radioul Mariei avea loc, undeva, într-un colț, ca o amintire încăpățânată că lumea nu se oprește ca să pictezi.
În noaptea aceea, întors acasă, Maria dormea deja, iar Corneliu sforăia discret, ca un ceas vechi. Radu intră în camera mică, porni ventilatorul, își înmuiă pensula și trase o linie sigură. Într-un fel care îl surprinse, simți recunoștință: pentru MATILDA, care îi pusese întrebarea corectă; pentru Ioana, care îi arătase „perdeaua”; pentru părinții lui, cu zgomotele lor de oameni vii.
Și pentru el, care, în sfârșit, învăța să nu se mai certe cu casa, ci s-o transforme încet, cu răbdare într-un loc în care arta și bătrânețea, liniștea și viața să poată sta la aceeași masă, fără să se trântească ușa.
În Piața Amzei, diminețile au un fel de a se trezi înaintea oamenilor. Tarabele se deschid ca niște pleoape grele, lăzile de lemn scârțâie, iar vocea vânzătorilor își caută locul în aer, ca și cum Bucureștiul ar fi o încăpere pe care cineva a uitat s-o aerisească. În 1980, în zona Amzei, zgomotul nu e decor. E personaj.
Ioana mergea cu pasul ei sigur, elegant, de parcă strada îi aparținea prin drept de frumusețe, nu prin acte. Purta o eșarfă subțire, discretă, și un fel de atenție calmă care îi făcea pe oameni să se dea puțin la o parte fără să înțeleagă de ce. Radu, lângă ea, părea că se apără de lume cu umerii: nu cocoșat de bătrânețe la patruzeci și șapte de ani încă avea forță în mers ci de parcă ar fi ținut în spate o pânză prea mare, care prindea toate sunetele și le trăgea după el.
—Amzei are o muzică, a spus Ioana, privind cum o femeie împacheta verdețuri cu gesturi rapide. O muzică de piață, dar tot muzică.
Radu a zâmbit, dar zâmbetul lui s-a oprit la jumătate, ca un desen întrerupt.
—E muzică… doar că eu aud și instrumentele stricate, a zis el.
Ca la comandă, un claxon a rupt aerul, aproape. Radu a înlemnit o fracțiune de secundă. Nu mult, atât cât să observe Ioana.
—Te deranjează tare, a spus ea, fără să-l împingă, fără să-l tragă. Doar constatând, ca un artist când vede o fisură într-o statuie.
—Mă… invadează, a zis Radu. Nu doar mă deranjează.
Ioana a făcut un semn mic cu capul, ca și cum ar fi primit o informație importantă și ar fi pus-o la păstrat.
—Hai să mergem mai pe lângă clădiri. E mai puțin trafic.
S-au retras câțiva pași spre frontul de case, unde sunetele se adunau altfel, mai filtrate. Pe vitrine se lipea praful ca o patină. Radu a inspirat și, pentru prima dată în dimineața aia, părea că respiră până la capăt.
—Spune-mi, a zis Ioana. De ce?
Radu a ridicat din umeri, încercând să pară lejer, dar vocea îl trăda.
—Pentru că… e vechi. Și pentru că… e nou. Am două povești, dacă ai răbdare.
—Am, a zis Ioana. Dar nu ca la spovedanie. Ca la atelier: încet, cu lumină bună.
Radu a râs scurt, apreciind comparația.
—Prima poveste e din apartamentul părinților mei.
Când a spus „apartamentul”, s-a schimbat și felul în care privea strada: nu mai era în piață, era într-un coridor îngust, cu podea rece și pereți care rețineau orice ecou.
Maria și Corneliu locuiau într-un bloc care părea mereu în lucru: țevile trosneau, radioul se auzea prin pereți, iar vecinii aveau program de mutat scaune la ore imposibile. Dar, pentru Radu, zgomotul adevărat nu venea de la instalații. Venea de la oameni.
Tatăl lui, Corneliu, era un bărbat care nu suporta ca lucrurile să stea pe loc. Nu suporta nici măcar liniștea, pentru că liniștea îi dădea timp să audă ce gândește. Așa că o umplea: cu pași apăsați, cu uși trântite, cu vorbă ridicată.
—Maria! Unde ai pus cheia? se auzea aproape în fiecare zi, ca un refren.
Maria răspundea mereu la fel: blândă, obosită, cu un fel de înțelepciune care se apără fără să atace.
—Cheile stau unde le pui, Corneliu. Dacă ai pune și tu…
Nu termina niciodată. Îi era teamă să nu transforme fraza într-o ceartă completă.
Radu, copilul, stătea la masa din bucătărie cu un caiet de desen. Desena ca și cum ar fi încercat să clădească o cameră numai a lui, înăuntrul unei camere în care nu încăpea. Când Corneliu dădea radioul mai tare, Radu nu se plângea. Își strângea doar maxilarul, ca și cum ar fi vrut să țină în gură un lucru fragil: gândul.
—Ce faci, mă? îi spunea Corneliu, o dată, când îl vedea atât de concentrat. Stai ca un moș pe scaun. Dă și tu volumul mai tare, să auzim știrile!
Radu nu îndrăznea să spună adevărul, dar într-o zi a scăpat, ca o greșeală de pensulă.
—Nu mai aud ce gândesc, a zis.
Corneliu a râs. Nu cu răutate, ci cu neînțelegere.
—Ce să auzi? Gândurile nu fac zgomot.
Maria s-a întors spre Corneliu și, pentru o secundă, vocea ei a fost mai fermă.
—Ba fac, Corneliu. Doar că unii le aud.
În seara aceea, Radu a înțeles ceva important: că există oameni care trăiesc în zgomot ca într-o haină comodă și oameni care se sufocă în el. Iar el era din a doua categorie. Mai târziu, când a început să lucreze serios, a înțeles și altceva: zgomotul nu e doar sunet. E putere. Cine face mai mult zgomot, ocupă mai mult loc.
Și Radu nu voia să-și ia locul trântind uși.
Ioana îl asculta atent, fără să-l întrerupă. Când Radu a făcut o pauză, ea a spus simplu:
—Și ai rămas cu corpul pregătit să se apere.
Radu a încuviințat, ca și cum tocmai îi pusese cineva o etichetă corectă pe un dosar amestecat.
—A doua poveste e de la firmă, a continuat el. De la asigurări.
Ioana a ridicat ușor sprânceana, interesată.
—Tu și asigurările… încă mi se pare o combinație curajoasă.
—Nu curajoasă, a zis Radu. Practică. Când nu trăiești din artă, trăiești din ceva. Și „ceva”-ul meu a fost un birou.
Biroul acela era o lume de sunete scurte și ascuțite: telefoane cu disc care țiuiau, mașini de scris care ciocăneau nervos, pași grăbiți, voci care se ridicau din senin. Radu era bun la ordine, paradoxal: avea o minte care vedea structuri. Numai că structurile lui erau fragile în fața unui telefon strident.
MATILDA, colega lui, îl observa. Ea era genul care nu păstra lucrurile în interior; dacă vedea un lucru, îl spunea. Avea o energie care, la început, îl obosise pe Radu, apoi îl salvase, pentru că era sinceră.
—Radu, tu când lucrezi ești brici, îi zicea. Dar când începe gălăgia… te topești.
—Nu mă topesc, încerca el să glumească. Mă… redistribui.
MATILDA râdea, dar apoi îi venea iar seriozitatea.
—Nu, pe bune. Când urlă unul la telefon, tu parcă dispari. Și nu e corect față de tine.
Într-o zi, un client a intrat în birou și a început să ridice vocea înainte să spună „bună ziua”. Vorbea despre o poliță rătăcită, despre o daună, despre „cine răspunde”. Radu simțea cum îi crește în cap un zumzet, ca atunci când televizorul nu prinde bine. Cu fiecare cuvânt al clientului, gândurile îi deveneau mai încețoșate.
În momentul acela, nu era doar biroul. Era din nou bucătăria copilăriei, ușa trântită, radioul dat tare, lumea care cerea să existe pe spațiul lui.
Radu a făcut ce făcea mereu când sunetul devenea agresiv: a încercat să se micșoreze. Să devină invizibil, ca să nu fie atins.
MATILDAl-a tras de mânecă după ce clientul a plecat.
—Tu nu ești făcut pentru asta, i-a spus. Și nu zic ca insultă. Zic ca diagnostic.
—Și ce să fac? a întrebat el, cu o oboseală în voce.
MATILDA s-a uitat la el o clipă și a avut, neașteptat, o blândețe de om care a trecut și el printr-o frică.
—Să pleci. Sau să-ți faci un loc în care zgomotul nu decide pentru tine.
A plecat câteva luni mai târziu, cu o rușine pe care n-o recunoștea și cu o ușurare pe care nu îndrăznea s-o celebreze. Și, deși nu-i plăcea să admită, adevărul era simplu: zgomotul îl făcea să se simtă fără putere.
În Piața Amzei, Ioana a mers puțin mai aproape de el, fără să-l atingă încă. Doar cât să-i fie prezență.
—Deci, a spus ea încet, zgomotele nu sunt doar „tari”. Sunt semnale. Te duc înapoi la două locuri unde n-aveai control.
—Da, a zis Radu. Și mă simt ridicol uneori. Un om matur care se sperie de un claxon.
—Ridicol e când te prefaci că nu te afectează și te macină pe dinăuntru, a zis Ioana. Asta… e luciditate. Nu slăbiciune.
Au traversat pe lângă tarabe. O femeie vindea mere, iar un bărbat bătea cu o monedă în cântar, nerăbdător. Un tramvai a scrâșnit pe șine, departe. Radu a tresărit, dar și-a revenit mai repede.
—A fost mai ușor acum, a observat el, aproape mirat.
Ioana a zâmbit.
—Nu pentru că piața s-a făcut silențioasă. Ci pentru că nu ești singur în ea. Uneori, ăsta e tot „trucul”.
Radu s-a uitat la ea, cu un fel de recunoștință pe care nu se grăbea s-o transforme în declarații. Ioana era frumoasă, da, dar frumusețea ei nu era din genul care cere atenție. Era din genul care o oferă.
—Te întreb ceva, a zis el. Tu de ce ai vrut plimbarea asta?
Ioana s-a gândit o secundă, ca și cum ar fi ales o culoare potrivită.
—Ca să te văd în lumină de zi. Și ca să văd Bucureștiul tău. Tu îl vezi altfel decât mine. Tu nu vezi doar ce e. Vezi ce te atinge.
Radu a râs încet.
—Asta e și talent, și blestem.
—E materie primă, a corectat ea. Și tu ești artist. Ai voie să alegi din ce îți faci viața.
Când au ieșit din zona cea mai aglomerată, au dat de o liniște relativă: nu tăcere, ci un fel de spațiu între sunete, ca pauzele dintre replici într-o piesă bună.
Radu și-a amintit de mama lui, Maria, cum spunea mereu că „liniștea se construiește, nu se găsește”. Și de tatăl lui, Corneliu, care probabil ar fi bombănit că „liniștea e pentru oameni fără treabă”. Corneliu îmbătrânise, dar încă mai trântea uși, din obișnuință, nu din răutate. Maria îmbătrânise și ea, dar tot avea talentul de a înmuia colțurile lumii.
Poate că, într-o zi, Radu urma să-i viziteze și să nu mai simtă că intră într-o bătălie sonoră. Poate că avea să le spună, simplu: „nu pot cu gălăgia”, fără să se justifice, fără să ceară voie. Sau poate că nu. Uneori, vindecarea nu înseamnă să te întorci în locurile vechi, ci să faci locuri noi.
Ioana l-a privit și, pentru prima dată, l-a atins ușor pe braț—un gest mic, dar perfect plasat, ca o linie sigură într-un desen.
—Dacă vrei, când se aude ceva brusc, faci un semn. Un singur strâns. Și eu înțeleg. Nu trebuie să povestești de fiecare dată.
Radu a încuviințat. În piept i s-a desfăcut ceva ce nu știa că ține strâns de ani de zile.
—E amuzant, a spus el. Am petrecut viața fugind de zgomote, și acum descopăr că unele sunete sunt suportabile dacă… ai lângă cine să le auzi.
Ioana a ridicat din umeri cu modestie, dar ochii îi zâmbeau.
—Nu te vindec eu, Radu. Doar merg lângă tine. Restul îl faci tu, cu încăpățânarea ta de artist.
Au mers mai departe, spre o stradă laterală, unde vânzătorii se auzeau ca din altă lume. Bucureștiul rămânea București: tramvaie, pași, voci, metal, praf. Dar în ziua aceea, în 1980, prin Piața Amzei, Radu a avut o clipă rară: a simțit că poate exista în mijlocul zgomotului fără să se micșoreze.
Și, pentru prima oară după mult timp, zgomotul nu i s-a mai părut un dușman. Doar un fundal imperfect peste care, cu suficientă răbdare, își putea picta propria liniște.
Articolul psihologic
Dimineața are un fel simplu de a spune adevărul. Te trezești, pui apă la cafea și, înainte să se termine fierberea, auzi: pași grei pe hol, o ușă trântită, lingurița lovind cana ca un clopoțel prost. Sunt zgomote mici, dar intră în tine ca niște cuie. Nu te dor urechile, te doare locul acela dinăuntru unde ai vrea să fie liniște. Și te surprinzi gândind lucruri aspre despre oameni obișnuiți care doar își duc viața: mestecă, trag aer pe nas, foșnesc pungi, își drege glasul, își apasă degetele pe ecran de parcă ar bate la ușă. Nu e despre decibeli. E despre invazie.
Unii oameni nu suportă zgomotele făcute de alți oameni pentru că nervii lor sunt mereu în gardă. Corpul lor a învățat, cine știe când, că liniștea e singurul loc sigur. Când cineva face un sunet repetat, mintea nu îl cataloghează drept „zgomot”, ci drept „amenințare”. Așa se naște reacția: iritare, furie, impulsul de a fugi sau de a controla. Psihologia îi spune sensibilitate auditivă, uneori misofonie; psihoterapia o vede ca pe un amestec de condiționare, epuizare, anxietate și o nevoie veche de granițe. Zgomotul altuia devine semnalul că nu ai unde să te retragi.
Omul stă pe scaun, își strânge maxilarul și nu spune nimic. Înăuntru se întâmplă însă mult. Se activează amintiri fără fotografii: mese la care nu aveai voie să protestezi, camere în care nu puteai cere liniște, zile în care erai prea plin ca să mai încapă ceva.
Ce parte din tine se simte neauzită chiar atunci când auzi prea mult? Ce nevoie încearcă să-și facă loc, între două înghițituri zgomotoase ale altcuiva?
Nu zgomotul te rănește, ci rezistența ta la el. Sunetul e doar un val; suferința apare când te agăți de țărm și strigi „nu”. Nu ca să te învinovățească, ci ca să-ți arate o ușă: dacă poți observa reacția, ai deja un spațiu între tine și furtună. În acel spațiu se poate instala blândețea. Nu față de zgomot, ci față de tine, cel care a obosit să se apere.
Aici începe povestea: nu cu ceilalți care fac sunete, ci cu tine, învățând să-ți recuperezi liniștea fără să declari război lumii.
Ultrapsihologie: Cât de individualiști sunt oamenii într-o lume în care spațiul personal a ajuns o valoare aproape sacră?
DrPsy Radu Leca: Individualismul modern se vede în felul în care identitatea se construiește în jurul preferințelor, confortului și controlului, iar relațiile ajung deseori negociate ca niște contracte invizibile: „te accept dacă nu mă deranjezi”. În psihologia clinică, sensibilitatea la stimuli devine un filtru prin care omul își organizează viața de zi cu zi, iar în psihoterapia de familie apare frecvent o tensiune între nevoia de conectare și nevoia de separare. Când autonomia devine singurul criteriu al binelui, familia se transformă din loc de reglare emoțională în loc de suprastimulare, iar apropierea se resimte ca intruziune. „În familie, distanța emoțională se instalează elegant, cu motive mici întelese și supraintelese, repetate zilnic, până când devine stil de viață. Nu inseamnă că este o alegere.”.
Ultrapsihologie: De ce ajunge un zgomot mărunt, ca mestecatul sau plescăitul, să rupă o seară întreagă în două tabere? Psiholog Radu Leca: Reacțiile intense la sunete se leagă de felul în care sistemul nervos procesează amenințarea și dezgustul, iar pentru un om sensibil senzația corpului devine imediat „prea mult”. În clinică se întâlnește adesea misofonia, adică o aversiune puternică la sunete specifice, care declanșează iritare, furie, anxietate, uneori chiar impuls de a pleca. În familie, problema nu rămâne doar una senzorială, fiindcă sunetul devine mesaj: „nu-mi pasă de tine”, „nu respecți”, „mă sufoci”. Un partener care a crescut într-o casă cu tensiune și critică ajunge să perceapă sunetele repetitive ca semn că urmează un conflict, iar corpul intră în alertă înainte să apuce mintea să explice. „Zgomotul nu doare urechea, doare locul din tine care a fost ignorat prea mult timp – Radu Leca”.
Ultrapsihologie; Cum se transformă bijuteriile care clinchete, hainele care foșnesc sau parfumul puternic în motive de respingere?
Drpsy: Procesarea senzorială ridicată face ca stimulii să aibă volum emoțional, iar toleranța scade când omul se află deja în oboseală, stres, anxietate sau suprasolicitare socială. Psihologia omului sensibil descrie un profil cu atenție mare la detalii, empatie crescută, dar și o nevoie acută de recuperare după interacțiuni. În terapia de familie, un partener interpretat drept „prea pretențios” ajunge să fie văzut ca rigid, iar celălalt, perceput drept „neglijent”, ajunge să fie văzut ca lipsit de considerație; conflictul se fixează pe obiecte și sunete, dar miezul se află în nevoia de respect și predictibilitate. Când parfumul sau mirosul devine „insuportabil”, uneori corpul cere granițe pe care omul nu le-a exprimat direct. „În cuplu, mirosul și sunetul devin limbaj atunci când cuvintele au fost înghițite de ani de adaptare”.
Ultrapsihologie: Ce legătură are individualismul cu felul în care reacționăm la tonul vocal al celuilalt?
Ultrapsihologie Radu Leca: Tonul nu transmite doar informație, transmite rang, critică, grăbire, superioritate, apropiere sau dispreț, iar sistemul nervos prinde mesajul cu mult înaintea raționamentului. În familii cu istoric de conflict, un ton ridicat devine semnal de pericol, iar un ton monoton devine semnal de respingere. Omul individualist tinde să interpreteze disconfortul ca dovadă că celălalt „nu e compatibil”, în timp ce o perspectivă relațională caută întrebarea: ce se activează în mine când aud asta? În psihoterapia de familie, tonul vocal intră într-o buclă: unul vorbește scurt fiindcă se simte atacat, celălalt aude scurt ca dispreț și atacă, apoi primul devine și mai scurt. „Tonul este cheia care deschide sertarul mental ce conține vechiul scenariu”.
Ultrapsihologie: Când ajunge sensibilitatea să fie tratată ca defect și când ajunge să fie tratată ca busolă?
Ultrapsiholog Radu Leca: În clinică, sensibilitatea devine problemă când conduce la evitare rigidă, izolare, ruminație, izbucniri, control excesiv asupra mediului și retragere din relații altfel valoroase. Sensibilitatea devine resursă când omul își înțelege pragurile, își reglează stresul, își exprimă nevoile fără rușine și fără dispreț față de ceilalți. În familie, diferențele de prag senzorial creează un dezechilibru de putere: cel sensibil ajunge să dicteze reguli, celălalt ajunge să simtă că trăiește „pe vârfuri”. O familie sănătoasă negociază, nu impune; face loc și pentru confort, și pentru libertate. „Când sensibilul conduce cu frică, devine tiran fără să vrea; când conduce cu claritate, devine leader – Radu Leca”.
Ultrapsihologie: De ce se rupe apropierea tocmai din motive mici, repetate și aparent ridicole?
“Radu Leca” Mintea umană iubește explicații concrete, iar „mă deranjează cum mănânci” pare mai simplu decât „mă simt singur lângă tine” sau „mi-e frică să cer”. În terapia de familie se observă un fenomen clasic: nemulțumirile senzoriale ajung să țină locul unor conflicte mai adânci legate de limite, reciprocitate, distribuția responsabilităților și sentimentul de a fi văzut. Omul individualist își protejează autonomia prin distanță, iar omul orientat spre relație își protejează atașamentul prin apropiere; când cei doi se întâlnesc, zgomotele și obiceiurile devin câmp de luptă pentru „cine cedează”. În plus, critica repetată produce rușine, iar rușinea produce defensivă, iar defensiva produce și mai mult comportamentul care deranjează, fiindcă omul tensionat mestecă mai zgomotos, vorbește mai tăios, se mișcă mai agitat. „Când vă certați pe firimituri, de fapt vă certați pe foame – Radu Leca”.
Ultrapsihologie: Cum ajungem să ne îndepărtăm de ceilalți fără să ne dăm seama, doar prin micro-evitări și micro-judecăți?
Drpsy: Distanța emoțională se construiește din gesturi mici: căști în urechi la masă, priviri tăioase, oftat când celălalt își pune brățara, glume pasiv-agresive despre mestecat, retragere în telefon, amânarea întâlnirilor, scurtarea conversațiilor. În psihologia clinică, evitarea scade anxietatea pe termen scurt și o crește pe termen lung, fiindcă întărește ideea că stimulul este periculos și că singura soluție este fuga. În familie, evitarea seamănă cu indiferența, iar indiferența doare mai mult decât conflictul deschis. Omul sensibil devine singur, omul mai puțin sensibil devine confuz sau furios, iar relația intră într-un mod de supraviețuire: „fiecare cu colțul lui”. „Îndepărtarea nu începe cu ușa trântită, începe cu ochii care nu mai caută ochi”.
Ultrapsihologie: Ce înseamnă maturitate relațională când corpul reacționează puternic la stimuli pe care alții abia îi observă?
“Psiholog Radu Leca” Maturitatea nu cere anularea sensibilității, cere integrarea ei în dialog, în ritualuri de familie și în autoreglare. Un adult își cunoaște semnalele timpurii de suprasolicitare: tensiune în maxilar, încordare în umeri, gânduri de tip „nu suport”, impuls de critică. În terapia de familie, o practică utilă este transformarea acuzației în cerere: „mă enervezi când mănânci” devine „am nevoie de liniște la masă, hai să găsim o soluție”. Negocierea reală include schimburi: muzică în surdină, porții de spațiu separat, reguli de bun-simț fără rușinare, dar și acceptarea faptului că oamenii trăiesc în corpuri care fac sunete. Individualismul sănătos păstrează granițe fără să rupă legături; individualismul rigid cere lume fără fricțiune, iar asta izolează.
„Relația bună nu elimină iritarea, o face discutabilă – Radu Leca”.
Ultrapsihologie: Cum arată un final bun pentru o familie în care zgomotele și micile obiceiuri au devenit simboluri ale lipsei de respect?
Radu Leca: Un final bun înseamnă reducerea rușinii și creșterea colaborării, nu perfecțiune senzorială. În psihoterapia de familie, schimbarea apare când fiecare își asumă partea: cel sensibil își asumă autoreglarea, pauzele, exprimarea clară, iar celălalt își asumă grijă concretă, adaptări rezonabile, intenția de a nu răni. Rezultatul probabil al acestei abordări este o casă cu mai multă relaxare, în care diferențele nu mai sunt judecate ca defecte de caracter, ci tratate ca date de temperamente. Rezultatul probabil al abordării opuse, adică critică și evitare, este o relație care se subțiază până rămâne doar coabitare sau, uneori, separare. Alegerea seamănă cu o întrebare simplă: vrei liniște cu prețul singurătății sau vrei apropiere cu un pic de zgomot negociat? „În familie, iubirea nu sună mereu frumos, însă sună a rămânere”.
1) Oboseală și nervii stau mai la suprafață.
2) Stres acumulat și toleranță scăzută.
3) Suprasolicitare senzorială după o zi aglomerată.
4) Prag auditiv mai sensibil decât media.
5) Sensibilitate generală la stimuli (sunete, lumini, mirosuri).
6) Misofonie: reacție intensă la sunete specifice.
7) Asociere învățată: sunet = iritare din trecut.
8) Amintiri din copilărie legate de ceartă la masă.
9) Istoric de critică în familie, corpul intră în alertă.
10) Nevoie mare de liniște ca să te reglezi emoțional.
11) Migrenă sau predispoziție la dureri de cap.
12) Anxietate de fond care „aprinde” reacția.
13) Depresie: scade răbdarea și crește iritabilitatea.
14) Burnout: totul pare „prea mult”.
15) Lipsă de somn: creierul filtrează mai prost sunetele.
16) Foame: iritarea crește când glicemia scade.
17) Cofeină în exces: sistemul nervos e mai reactiv.
18) Sevraj de nicotină: irascibilitate.
19) PMS/oscilații hormonale: prag mai mic la disconfort.
20) Durere fizică: orice stimul pare mai agresiv.
21) Tinitus: sunetele externe devin mai greu de tolerat.
22) Hipervigilență: cauți fără să vrei „ce nu e în regulă”.
23) Nevoie de control ridicată asupra mediului.
24) Perfecționism: „ar trebui” să se comporte impecabil.
25) Convingerea că bunele maniere înseamnă respect.
26) Interpretarea sunetului ca lipsă de educație.
27) Interpretarea sunetului ca lipsă de grijă față de tine.
28) Te simți ignorat, iar sunetul devine încă o dovadă.
29) Te simți invadat în spațiul personal.
30) Ai nevoie de predictibilitate, iar sunetul e imprevizibil.
31) Rigiditate cognitivă: greu să te adaptezi la „alt stil”.
32) Rușine socială: te temi că lumea observă.
33) Teama că vei fi judecat „cu el/ea la pachet”.
34) Lipsă de intimitate: stai prea aproape prea mult timp.
35) Spațiu mic (mașină, birou, metrou) = amplificare.
36) Ecou/acustică proastă: sunetul se lovește de pereți.
37) Liniște totală: orice foșnet pare uriaș.
38) Concentrare întreruptă: creierul urăște întreruperile.
39) Lucrezi/înveți și sunetul îți rupe fluxul.
40) Încerci să adormi și intră în „modul de luptă”.
41) Încerci să te relaxezi și nu reușești.
42) Lipsă de timp pentru tine: sunetul devine „ultima picătură”.
43) Nevoie de retragere, dar nu ai unde.
44) Ai evitat mult timp să spui ce te deranjează.
45) Frustrare adunată care se descarcă pe sunet.
46) Conflict nerezolvat cu persoana respectivă.
47) Resentiment: orice face te irită.
48) Neîncredere în intențiile celuilalt.
49) Dispreț: ai început să-l vezi „mai jos”.
50) Invidie/ciudă pe libertatea lui de a fi relaxat.
51) Te simți obligat să te adaptezi mereu tu.
52) Dezechilibru în relație: dai mai mult decât primești.
53) Nevoie de validare: „observă că îmi e greu”.
54) Te simți neauzit în general, sunetul devine simbol.
55) Ai crescut cu reguli stricte la masă și corpul reacționează.
56) Ai crescut într-o casă zgomotoasă și acum respingi zgomotul.
57) Ai crescut cu părinți critici, ai „radar” la imperfecțiuni.
58) Ți s-a spus des „nu face zgomot”, iar acum proiectezi regula.
59) Asociere culturală: zgomotul la masă e tabu.
60) Educație diferită: stiluri de masă diferite.
61) Diferențe de neurodiversitate (sensibilitate auditivă crescută).
62) ADHD: distragere rapidă, iritare la stimuli repetitivi.
63) Autism: hiper-reactivitate senzorială la sunete/atingeri.
64) Sensibilitate la repetitivitate: creierul „se agață” de sunet.
65) Atenție selectivă: odată observat, nu-l mai poți „dez-auzi”.
66) Efect de amplificare: cu cât te enervezi, cu atât îl auzi mai tare.
67) Anticipare: aștepți sunetul și te tensionezi dinainte.
68) Lipsă de strategii de coping (căști, pauze, negociere).
69) Dificultate de a cere direct ce ai nevoie.
70) Frică de conflict: taci, apoi explodezi.
71) Rușine să nu pari „pretențios/pretențioasă”.
72) Nevoie de armonie: sunetul strică „atmosfera”.
73) Te deranjează asimetria: tu te abții, el nu.
74) Valoare personală: „respectul înseamnă discreție”.
75) Sunetul pare „prea intim” (înghițit, respirat, molfăit).
76) Dezgust: reacție biologică la sunete corporale.
77) Te gândești la salivă/mâncare și ți se întoarce stomacul.
78) Frică de contaminare/igienă.
79) Ți se pare „animalic” și îți activează judecata.
80) Ai o zi proastă și ai nevoie de un vinovat clar.
81) Ești în public și vrei să „arăți bine” ca grup.
82) Simți lipsă de respect față de reguli comune (bibliotecă, cinema).
83) Te simți prins: nu poți pleca fără să pari nepoliticos.
84) Sunetul e constant și îți consumă energia pas cu pas.
85) Nevoie de conectare: sunetul devine dovada că „nu suntem pe aceeași lungime”.
Seara, zgomotele se răresc, dar nu dispar. Rămân în tine ca un ecou, ca și cum cineva ar fi bătut cu lingurița în pereții pieptului. Te uiți la ceilalți și îți dai seama de ceva simplu și greu: ei nu fac asta ca să te rănească. Ei doar sunt. Iar tu, în clipa aceea, nu mai ești în prezent; ești în toate momentele când n-ai avut voie să ceri liniște, când ai înghițit iritarea ca pe o pastilă amară, când ai învățat să te ții tare și să nu deranjezi. Zgomotul devine un test al controlului. Și tu ești mereu cel care pică examenul, până înveți altă materie.
În terapie, nu începi cu „cum îi fac pe ceilalți să se oprească”, ci cu „ce se întâmplă în mine înainte să explodez”. Îi dai un nume reacției. Îi vezi traseul în corp: maxilar, ceafă, stomac. Îi descoperi gândul automat: „nu e corect”, „nu se poate”, „nu mai suport”. Încet, începi să construiești granițe care nu sunt din furie: pauze, cereri clare, căști, ritualuri de liniștire, odihnă adevărată.
Liniștea nu e absența sunetului, ci absența luptei. Când lași sunetul să treacă prin tine ca ploaia printr-un copac, nu devii mai slab. Devii mai liber. Nu pentru că lumea s-a schimbat, ci pentru că tu nu mai trăiești ca un nerv expus.
Oamenii vor continua să facă zgomot. Tu poți învăța să nu te mai pierzi în el. Ai dreptul la pace. Și ai și o cale spre ea.
Surse:
1) Elaine N. Aron (1996), The Highly Sensitive Person, Broadway Books (New York).
2) Salvador Minuchin (1974), Families and Family Therapy, Harvard University Press.
3) John M. Gottman, Nan Silver (1999), *The Seven Principles for Making Marriage Work*, Crown Publishers.