Piesă de teatru radiofonic de Radu Leca „Chronos la 20 de ani„

Piesă de teatru radiofonic de Radu Leca „Chronos la 20 de ani”

PIESĂ RADIOFONICĂ: „Chronos la ora 20”

după tema: senzația că rămânem fără timp pentru noi, pentru gânduri, pentru cuplu

Personaje:

– Oana, profesoară de filozofie (voce caldă, ironie fină, atentă la nuanțe)

– Gelu, profesor de psihologie (voce calmă, practică, cu umor discret)

Timpul acțiunii: București, iunie, 1980–1985 (o seară tipică din interval)

Spațiul: un apartament de bloc, bucătărie + sufragerie, televizorul merge seara cu știri patriotice

Context sonor: vecini suspicioși, posibil securiști; ascultare prin pereți; Polar desfăcută în șoaptă; pași pe hol; țevi; lift vechi

–

DISTRIBUȚIE SONORĂ (indicativ pentru regie)

– SFX – efecte sonore

– VO – voce off de la TV

– MUSIC – muzică scurtă de atmosferă (radio vechi / temă discretă)

–

ACT UNIC

SCENA 1 — „Înainte de Telejurnal”

SFX: Ușă încuiată cu două ture de cheie. Lanț tras. Pași moi. Țevi care trosnesc ușor. În depărtare, un radio din alt apartament, foarte încet.

SFX: Frigider vechi deschis, scârțâie.

OANA (în șoaptă, zâmbind obosit):

Ai închis bine? La noi, ușa e mai filosofică decât mine: are două sisteme și tot nu are încredere în lume.

GELU (își drege vocea, tot încet):

Am închis. Dacă ne ascultă cineva, să audă măcar o discuție civilizată. E rară în bloc.

SFX: Hârtie de ambalaj foșnind.

OANA:

Ai luat Polar?

GELU:

Două. Una pentru Chronos și una pentru Kairos.

OANA (râde scurt, apoi se oprește brusc):

Shh. Pereții au urechi și preferințe ideologice.

SFX: Pași pe hol, din exterior. Un clinchet vag de chei la vecini. Un scurt „hmm” de bărbat, indistinct.

GELU (mai jos):

Iar domnul de la trei? A început rondul. Are pași de om care pune întrebări fără să le rostească.

OANA:

La școală, am predat azi despre măsură la greci. Sophrosyne. Echilibru.

Și apoi am venit acasă și am făcut coadă la lapte ca un argument absurd. Nici măcar nu mai am timp să gândesc ce gândesc.

GELU:

În psihologie, îi zice suprasolicitare și fragmentare.

În viața reală… îi zice „nu apuci”.

SFX: Linguriță într-un pahar.

OANA (cu grijă):

Știi ce mă sperie? Că nu e doar oboseală. E ca și cum, în fiecare zi, ni se ia câte o bucățică din gândurile noastre.

GELU:

Da. Și în cuplu, se ia primul: prezența. Rămâne logistica. Cine plătește, cine aduce, cine stă la coadă.

Apoi vine seara și… te văd, dar nu te mai întâlnesc.

OANA:

Bergson ar zice că pierdem „durata”. Trăirea dinăuntru.

Rămâne doar ceasul și obligația. Chronos, cu mânecile suflecate.

SFX: Televizor pornit. Bruiaj ușor, apoi se stabilizează.

–

SCENA 2 — „Știrile patriotice și timpul dintre cuvinte”

VO (TV, oficial, solemn):

…realizările mărețe ale poporului nostru… producția depășește planul… unitate, vigilență…

SFX: Volum TV încet, ca un murmur constant.

GELU (cu sarcasm blând):

Uite, la știri au timp din belșug. Totul e etern și depășește planul.

OANA:

Și totuși, noi trăim pe furiș. Ca și cum iubirea are program scurt.

GELU:

În terapia de cuplu, aș numi asta „contract invizibil”.

Tu aștepți să fiu prezent. Eu aștept să nu mai fii obosită. Și ne întâlnim… în așteptări.

OANA:

În Hegel, recunoașterea e hrană.

Când nu te recunosc și nu mă recunoști, nu ne certăm despre minute. Ne certăm despre importanță.

GELU (oftează):

Și când importanța doare, omul se apără. Unul atacă, altul se retrage. Clasic.

OANA:

Tu te retragi frumos, didactic. Te faci mic și tăcut ca un manual.

GELU:

Iar tu ataci elegant, ca un eseu. Cu note de subsol.

OANA (zâmbește, apoi se înmoaie):

Gelu… îmi e dor de tine. De tine cu timp.

Nu de tine cu sacose și ore suplimentare.

SFX: Înghețată desfăcută încet. Mușcătură mică.

GELU (mai cald):

Și mie îmi e dor de tine, Oana.

De tine care vorbești și eu nu mă uit la ceas.

VO (TV, mai tare pentru o secundă, apoi revine):

…înalta conștiință patriotică…

OANA (în șoaptă, un pic amuzată):

Conștiința patriotică… are o voce tare. Conștiința mea… e în șosete.

GELU:

Îți propun ceva simplu: în fiecare seară, înainte de Telejurnal, zece minute de „durată”.

Fără explicații, fără planuri, fără analiză. Doar… noi.

OANA:

Zece minute. Sună mic, dar are demnitate.

Aristotel ar spune: obiceiul face virtutea.

Să facem din zece minute o virtute clandestină.

SFX: Țevi. O bătaie discretă în perete, ca un semnal.

OANA (îngheață):

Ai auzit?

GELU (instant, liniștitor):

Am auzit. Nu reacționa. Continuă normal.

Pereții cer spectacol. Noi le dăm banalitate.

OANA (cu calm jucat):

Da, dragă, și mâine cumpărăm detergent… și… facem ordine.

GELU (la fel, teatral banal):

Da, și eu mă duc la școală devreme. Și… trăim fericiți și disciplinați.

SFX: Oana râde aproape fără sunet.

–

SCENA 3 — „Kairos în bucătărie”

SFX: TV mai încet, ca fundal. Ceainic pus pe ochi.

OANA:

Știi ce e trist? Că îmi vine să-mi cer scuze când vreau timp. Ca și cum cer ceva indecent.

GELU:

Asta e o lecție grea: timpul pentru sine nu fură din cuplu. Îl hrănește.

Când nu ai spațiu intern, intri în relație ca într-o gară. Doar treci.

OANA:

Foucault ar zice „grija de sine”.

Dar la noi, grija de sine pare suspectă. Prea personală.

GELU:

În psihologie, se vede ușor: omul obosit nu mai mentalizează.

Nu mai ghicește bine ce simte celălalt, interpretările devin crude: „nu îi pasă”, „mă evită”.

OANA:

Și de aici, certuri despre nimic: despre farfurii, despre ton, despre cine a lăsat lumina aprinsă.

GELU:

De fapt, certuri despre „m-ai ales azi sau nu”.

SFX: Ceai turnat în două căni.

OANA:

Hai să facem un pact mic.

Înainte de știri, zece minute.

Și duminica, o plimbare pe lumină, fără „liste”.

GELU:

Ritmul comun. Asta ține intimitatea vie.

Terapia rusă ar spune „căldură regulată”: gesturi simple, repetate, care nu cer discurs.

OANA (cu un zâmbet care se aude):

Atunci… mâine dimineață îți las un bilet în buzunar. Un adevăr mic.

Să ai și tu „durată” la serviciu.

GELU:

Și eu îți aduc… o Polar, dacă găsesc.

Un simbol al rezistenței romantice la frigul oficial.

SFX: Zgomot ușor de lift pe scară. Pași se opresc în dreptul ușii lor. O pauză.

OANA (încordată, foarte încet):

Gelu…

GELU (șoptit, ferm blând):

Respiră.

Acum facem exercițiul: timp interior. Nimeni nu-l poate confisca.

SFX: Pașii se depărtează. Liftul pleacă.

OANA (expiră):

Kairos a trecut pe palier și n-a sunat.

GELU:

Atunci să-l invităm noi înăuntru.

OANA:

Zece minute. Fără filosofie, fără psihologie?

GELU:

Fără profesii. Doar Oana și Gelu.

SFX: TV se aude, apoi Gelu reduce și mai mult volumul.

VO (TV, în fundal, aproape de neînțeles):

…împliniri… viitor luminos…

OANA (calm, cu o căldură directă):

Spune-mi un lucru adevărat despre tine azi.

GELU (pauză scurtă, sincer):

Azi mi-a fost teamă că te pierd încet, fără să se întâmple nimic dramatic.

OANA (înghite emoția):

Azi mi-a fost teamă că mă pierd eu și tu doar observi.

SFX: Două căni atingându-se ușor.

GELU:

Atunci începem de aici.

Nu cu ore multe. Cu minte întreagă.

OANA:

Și cu un pic de înghețată.

Revoluția noastră are gust de vanilie.

SFX: Mușcătură mică, râs înfundat.

MUSIC: Temă scurtă, discretă, nostalgică (pian moale).

NARATOR (opțional, foarte scurt, cald):

În Bucureștiul de iunie, între știri și pereți subțiri, doi oameni își apără ritualul. Zece minute. O lume.

MUSIC: Fade out.

SFÂRȘIT

–

Dacă vrei, o ajustez în funcție de: (1) vârsta personajelor, (2) dacă au copii sau nu, (3) cât de „periculos” vrei să fie vecinul securist (simplă tensiune sau incident real), și (4) dacă preferi final mai luminos sau mai amar.

De ce apare senzația că timpul dispare, iar mintea rămâne fără loc pentru gânduri, exact în epoca în care tehnologia promite eficiență? În limbajul filosofiei grecești, viața curge între Chronos, timpul măsurabil al agendei, și Kairos, timpul potrivit al întâlnirii cu sensul, iar omul modern își închină ziua exclusiv lui Chronos, până când Kairos devine rar ca o sărbătoare uitată. În tradiția franceză, de la Pascal la Bergson, se vede o tensiune între „divertisment”, fuga de sine prin ocupații, și „durată”, timpul trăit dinăuntru, care nu se lasă redus la minute; când zilele se umplu cu sarcini, notificări, tranzacții emoționale, durata interioară se subțiază, iar conștiința ajunge să respire scurt. Filosofia germană aduce o altă lumină: Heidegger descrie ființa umană ca ființă-în-lume care se pierde în „se”, în impersonalul social, iar senzația de lipsă de timp devine semn al alunecării din autenticitate în automatism. În cuplu, această alunecare se simte ca o prăbușire a prezenței: partenerii locuiesc aceeași casă, însă nu mai locuiesc aceeași atenție, iar corpul rămâne împreună în timp ce mintea fuge în liste. „Când Chronos înghite durata, sufletul își pierde dreptul de a respira între două sarcini”.

Ce fel de foame psihologică stă în spatele propoziției „nu mai am timp pentru mine”, dincolo de managementul defectuos al programului? Psihologia vede în lipsa de timp un simptom al suprasolicitării și al fragmentării atenției, iar psihoterapia de cuplu, în tradiția rusă, descrie starea ca o „oboseală a legăturii”, în care omul își împarte energia între roluri fără să mai rămână un nucleu viu pentru sine. În cultura rusă a psihoterapiei relaționale, accentul cade pe „spațiul intern”, o cameră psihică în care gândul se așază, emoția primește nume, iar dorința prinde contur; când spațiul intern este invadat de urgențe, omul devine funcțional, însă nu mai devine prezent. Aici apare problema următoare, cu cât cineva își administrează mai strict minut cu minut, cu atât simte mai puțin timp, fiindcă lipsa nu se măsoară în ore, ci în calitatea atenției. În termeni francezi, o viață saturată de reacții rapide scade capacitatea de reflecție, iar în termeni greci scade participarea la logos, la dialogul interior care dă ordine lumii. „Timpul nu se termină, ci se dezlipește de conștiință, iar omul rămâne cu minute fără sens”.

De ce în cuplu senzația de lipsă de timp se transformă atât de repede în conflict, deși ambii parteneri declară că se iubesc? Într-o lectură inspirată de Hegel, iubirea cere recunoaștere, iar recunoașterea cere prezență; când prezența se rarefiază, recunoașterea se simte refuzată, iar refuzul se traduce emoțional în abandon. Filosofia franceză, în registrul lui Sartre, ar descrie tensiunea dintre libertate și legătură: fiecare partener dorește să fie ales fără să fie îngrădit, însă când timpul devine strâmt, alegerea se vede doar în gesturi mici, iar gesturile mici dispar primele. În psihoterapia de cuplu, ritmul accelerat produce un scenariu repetitiv: unul cere apropiere într-un mod critic, celălalt se retrage într-un mod defensiv, iar spirala se întărește; nu se ceartă despre minute, se ceartă despre importanță. Tradiția rusă, atentă la substratul afectiv, observă că oboseala cronică reduce capacitatea de mentalizare, iar partenerii ajung să citească mintea celuilalt prin filtre de frustrare: „nu îi pasă”, „nu mă vede”, „sunt singur”. „În cuplu, lipsa de timp este o propoziție ascunsă: nu mai sunt prioritate în lumea ta”.

Cum se leagă această criză de timp de ideea greacă a măsurii și de etica franceză a grijii față de sine? Grecia veche vorbește despre sophrosyne, măsura, o disciplină a dorinței care păstrează echilibrul între exces și lipsă; omul care trăiește fără măsură nu devine mai liber, devine mai împrăștiat. În aceeași linie, Aristotel ar lega binele de obiceiuri și de practică zilnică, nu de promisiuni rare, iar problema timpului capătă o formă morală: ce fel de viață repetată construiește relația? În tradiția franceză, mai ales la Foucault, grija față de sine reprezintă un exercițiu, o tehnică de viață care cultivă atenția și adevărul interior; fără această grijă, omul devine ușor de guvernat de urgențe și de presiuni, iar cuplul devine o anexă a logisticii. Lipsa timpului pentru gânduri indică o ruptură între viața trăită și viața înțeleasă; fără înțelegere, apare impulsul de a umple golul cu distracții rapide, iar legătura se subțiază. „Măsura nu ține de ce renunți, ci de ce protejezi ca să rămâi întreg”.

Ce spune filosofia germană despre sentimentul că alergăm continuu, iar totuși rămânem în urmă? Kant ar lega această neliniște de raportul dintre datorie și înclinație: când ziua devine un șir de obligații fără interiorizare, omul simte greutatea legii fără bucuria sensului. Heidegger ar observa că timpul devine „problemă” când existența nu mai locuiește propriile alegeri, ci se lasă împinsă de „se face”, „se cere”, „se așteaptă”; astfel apare o viață trăită ca sarcină, nu ca proiect. Iar în registrul lui Nietzsche, omul contemporan seamănă cu un animal împovărat de prea mult „trebuie”, incapabil de răgaz creator; lipsa timpului pentru gânduri devine lipsa timpului pentru devenire. În cuplu, acest lucru creează o atmosferă în care partenerii își oferă doar resturi de atenție, iar resturile nu hrănesc intimitatea, ci o irită: fiecare simte că primește „finalul de zi” al celuilalt, nu inima lui. „Alergarea nu învinge lipsa, doar o face mai rapidă”.

Cum explică psihoterapia rusă de cuplu faptul că intimitatea se stinge nu din lipsă de iubire, ci din lipsă de ritm comun? O direcție frecventă în școlile est-europene pune accent pe ritm, pe sincronizare afectivă, pe gesturi repetate care țin relația caldă fără spectacole; când ritmul comun se rupe, partenerii încep să trăiască în fusuri orare emoționale diferite. Unul cere discuții lungi seara, celălalt cere tăcere; unul se apropie prin cuvinte, celălalt prin atingere; unul se liniștește prin plan, celălalt prin spontaneitate. Lipsa de timp agravează diferențele de stil și transformă nevoile legitime în acuzații. Terapia de cuplu descrie aici „contractul invizibil”: fiecare așteaptă o formă de grijă, iar când nu o primește, interpretarea devine dură; astfel apar critici despre dezordine, bani, telefon, rude, însă miezul rămâne dorința de a fi ales. „Ritmul comun este limbajul iubirii la maturitate; fără ritm, iubirea rămâne idee, nu experiență”.

De ce timpul pentru sine nu concurează cu timpul pentru partener, ci îl face posibil, în termeni filosofici și clinici? Într-o lectură inspirată de stoici, omul care își pierde stăpânirea interioară devine reactiv, iar reacția continuă produce oboseală morală; timpul pentru sine reface ordinea dintre ceea ce depinde de tine și ceea ce nu depinde de tine. În filosofia franceză a duratei, timpul pentru sine reface continuitatea conștiinței, iar continuitatea permite o iubire coerentă, nu una fragmentată. În terapia de cuplu, lipsa timpului personal produce doi parteneri flămânzi emoțional, iar doi flămânzi ajung să se certe pe firimituri: cine a făcut mai mult, cine a uitat, cine nu a întrebat. Timpul pentru sine înseamnă o igienă a gândului, o mică revenire în corp, o clarificare a dorințelor, iar clarificarea reduce presupunerile. Astfel, timpul personal devine o investiție în prezență, iar prezența devine materia primă a cuplului. „Intimitatea nu cere ore multe, cere minte întreagă”.

Cum se transformă „nu avem timp” într-o practică de cuplu care protejează relația fără să adauge presiune? Filosofia greacă ar numi această transformare o alegere de telos, un scop: relația nu mai rămâne un efect secundar al vieții, devine una dintre formele ei deliberate. Într-o cheie franceză, se lucrează cu intenția trăită: o conversație fără întreruperi, un ritual scurt, o plimbare fără telefon, o masă în care fiecare rostește un adevăr simplu despre zi. În cheie germană, se urmărește autenticitatea: un acord clar despre ce contează, nu un acord perfect despre tot. Psihoterapia rusă de cuplu pune accent pe „căldură regulată”: mesaje de prezență, atingeri, glume interne, recunoașterea efortului celuilalt, plus un spațiu săptămânal de dialog în care fiecare vorbește despre nevoi fără atac. Astfel, timpul nu se mărește magic, însă se schimbă calitatea lui, iar cuplul simte că trăiește împreună, nu doar funcționează împreună. „Când doi oameni își apără un ritual, apără o lume; când pierd ritualul, pierd limbajul”.

Nuvelă: „Chronos la 20 de ani, Zece minute înainte de lumină”

În iunie, Bucureștiul mirosea a tei și a praf încins. Era un miros care făcea promisiuni cu gura plină, ca un orator care jură viitorul luminos în timp ce îți calcă pe umbră. Oana spunea că orașul are două fețe: una care vede soarele și alta care îl contabilizează. Gelu o asculta cu răbdarea unui om ce știe că există idei care se hrănesc din liniște. În serile acelea, liniștea se obținea greu, ca un bun de lux.

Apartamentul lor era de bloc: pereți subțiri, țevi care vorbeau noaptea, uși care scârțâiau cu demnitatea unei tragedii domestice. În hol, becul pâlpâia ca o conștiință obosită. În sufragerie, televizorul era un altar strâmb: lumina lui rece spăla mobila și chipurile, iar vocea de la știri se înfigea în cameră cu siguranța cuiva care nu cere permisiune.

De afară veneau pași și uși trântite. Pe scară, lumea părea mereu grăbită, de parcă fiecare vecin purta în sacoșă propria frică, strânsă cu nod dublu. La etajul trei, trăia un bărbat cu privire fixă și politețe lipicioasă. Îi saluta cu „Să trăiți!” de parcă le întindea o plasă. Oana îl numea, în glumă, „vigilența în pantofi”.

În seara aceea, Gelu a închis ușa cu două ture de cheie și a tras lanțul. Gestul avea un ritual straniu: nu se termina la metal. Se termina în piept. Abia după lanț, respirația lui își amintea cum se face.

— Ai adus Polar? a întrebat Oana, încercând să sune ușor, de parcă un cuvânt dulce reducea greutatea zilei.

Gelu a scos două înghețate învelite în hârtie subțire. Le ținea ca pe niște lucruri fragile, deși erau doar zahăr și gheață.

— Una pentru Chronos, una pentru Kairos, a spus el.

Oana a râs fără să deschidă gura larg, ca și cum hohotele ar fi fost o formă de indiscreție.

— Vorbești ca la catedră. Dacă ne aude cineva, o să creadă că facem conspirație cu grecii.

El și-a pus degetul pe buze, nu teatral, ci cu o atenție calmă. În blocuri, teatrul era pentru sărbători. În rest, oamenii jucau numai rolul de „nimic de văzut aici”.

Din televizor, înainte să-l pornească, se auzea un zumzet al apartamentului vecin. Cineva avea sonorul ridicat. Gelu a apăsat butonul și imaginea s-a aprins cu o mică explozie de lumină. Apoi vocea solemnă a început să curgă: realizări, plan, unitate, vigilență. Cuvinte care se repetau ca niște cuie.

Oana și-a desfăcut înghețata, încet, ca și cum ambalajul era un document. A mușcat și a simțit frigul în dinți. În frig era o plăcere copilăroasă, dar și o dovadă: încă există ceva gratuit, ceva care nu cere raport.

— Știi ce mă roade? a spus ea, privind nu ecranul, ci lumina lui. Nu oboseala. Ci faptul că nu mai am timp să-mi aparțin. Îmi sunt închiriată.

Gelu s-a așezat pe scaunul de la masă. Stătea drept, dar umerii trădau o luptă nevăzută, ca o haină prea grea.

— În cabinet, i-aș spune unui om: ești rupt în bucăți. Nu reușești să te aduni. Și când nu ești întreg, nici iubirea nu te strânge laolaltă. Te împinge, te trage, te scapă printre degete.

Oana și-a trecut palma peste frunte.

— La școală, îi învăț pe copii despre libertate în idei. Apoi îmi număr cuponul la pâine. În mine, filozofia și coada stau ca două surori care se disprețuiesc.

Gelu a zâmbit scurt.

— Libertatea e un animal care moare primul când îi iei ritmul. Omul fără ritm nu se mai recunoaște.

Știrile continuau. O frază despre „viitor luminos” s-a agățat de tavan, ca un abur. Oana a simțit cum îi vine să se certe cu fraza. Nu cu omul de la televizor. Cu fraza însăși, cu felul ei de a ocupa camera. Și tocmai aici era capcana: dacă te lupți cu fraze, ajungi să trăiești în capul tău ca într-o mansardă îngustă. Într-o zi, nici nu mai cobori să-ți vezi omul.

Pe hol s-au auzit pași. O oprire. Un clinchet. Un fel de tuse scurtă. Oana a încremenit. În tăcerea aceea, fiecare sunet avea o intenție. Gelu a ridicat privirea și a făcut un semn mic: continuă normal. Banalitatea era armură.

— Da, dragă, a spus Oana, cu vocea ușor ridicată, mâine cumpărăm detergent și facem ordine.

— Sigur, a răspuns Gelu în același ton, eu plec devreme la școală.

Pașii s-au depărtat. Oana a rămas cu un gust amar, nu de teamă simplă, ci de umilință: să-ți înveți propria voce cum să mintă pentru supraviețuire.

Gelu a lăsat înghețata pe farfurie. A privit-o ca pe o idee pe care nu vrei s-o pronunți.

— Oana, a zis, când te întorci acasă, simt că intră pe ușă o listă. Apoi intru și eu, undeva după listă. Și mi-e dor de tine fără listă.

Ea a deschis gura să răspundă, apoi a închis-o. Un răspuns rapid ar fi fost un reflex. Și reflexele, în cuplu, devin arme.

— Mi-e dor de noi fără frică, a spus ea. Mi-e dor de noi fără ziduri în cap.

Gelu a întins mâna peste masă, fără grabă. Degetele lui s-au oprit înainte să o atingă, ca și cum cereau permisiune. Apoi palma s-a așezat peste a ei, cu o greutate caldă.

— Hai să facem un pact mic. Zece minute înainte de Telejurnal. Fără profesii, fără analize, fără judecăți. Doar noi.

Oana a lăsat ochii în jos, ca să-și strângă lacrima înapoi. Lacrimile erau zgomotoase în epoca aceea, nu prin sunet, ci prin consecințe.

— Zece minute… a repetat. Un om care primește zece minute de viață începe să prețuiască fiecare secundă ca pe o scânteie. Un om care primește o mie de ore de propagandă învață să se stingă politicos.

Gelu a râs, dar râsul lui avea colțuri.

— Îți dai seama ce scandal ar face lumea dacă ar afla? Doi oameni care stau de vorbă. De bunăvoie.

— O conspirație sentimentală, a zis Oana. O crimă împotriva zgomotului.

În bucătărie, ceainicul a început să șuiere. Sunetul acela simplu părea mai sincer decât orice discurs. Gelu s-a ridicat, a turnat ceaiul în două căni și a pus una în fața ei. Un gest mic, repetabil, ca o promisiune ce nu cere martori.

— Spune-mi un lucru adevărat despre tine azi, a zis el.

Oana a clipit. Întrebarea era simplă, dar simplul devine greu când ești obișnuit să trăiești în paranteze. A inspirat și a rostit, încet:

— Azi mi-a fost teamă că devin un om care funcționează impecabil și simte prost.

Gelu a dat din cap, fără să o întrerupă. În tăcerea lui era recunoaștere, nu evaluare.

— Azi mi-a fost teamă că te pierd încet, a spus el, fără dramă. Nu printr-un scandal. Prin zile.

Oana a simțit cum adevărul îi curăță cerul dinăuntru. În jur, televiziunea vorbea în continuare despre țară. În camera lor, țara era un fundal, ca o ploaie de vară: o auzi, dar nu o lași să-ți ia cuvintele.

— Gelu… dacă zece minute devin ritual, restul zilei o să se rușineze. O să învețe că nu ne aparține.

El a înclinat capul.

— Ritualul e un gard viu. Nu oprește furtuna, dar arată granița.

Oana a luat din nou înghețata și a mușcat. Frigul i-a dat un mic șoc, iar șocul a adus prezentul. Prezentul era acel loc rar unde nu ești nici ieri, nici mâine, ci chiar aici, cu omul tău.

Pe scară, liftul a huruit. Cineva a râs, cineva a șoptit. Viața blocului curgea ca un râu tulbure. În sufragerie, Oana și Gelu stăteau ca două pietre calde într-un râu rece: nu opreau apa, dar își păstrau temperatura.

Gelu a întins mâna spre televizor și a dat volumul mai încet, până când vocea a devenit aproape o muzică fără sens.

— Să nu uităm, a zis el, că intimitatea nu se face din idei mari. Se face din gesturi mici care se repetă, chiar când nu ai chef.

Oana a zâmbit.

— Uite, asta e deja filozofie bună. Și e și psihologie bună. Ne-am stricat meseriile.

— Le-am folosit pentru viață, a răspuns el.

Și în seara aceea, înainte de lumină, înainte de știri, înainte de plan și de vigilență, zece minute au devenit un fel de încăpere secretă. Nu secretă prin uși încuiate, ci secretă prin calitatea ei: un loc unde nu te prefaci că ești altcineva.

Când au terminat ceaiul, Oana s-a ridicat și a stins pentru o clipă lumina din bucătărie. Au rămas doar cu pâlpâirea televizorului, ca o lumină de acvariu. În semiîntuneric, Gelu i-a văzut fața și i s-a părut că e mai tânără, nu prin piele, ci prin prezență. Ca și cum timpul interior, odată chemat, știe să repare.

— Mâine, a spus Oana, îți las un bilet în buzunar. Un adevăr mic, ca să nu te risipești printre oameni.

Gelu a încuviințat.

— Iar eu îți aduc o Polar. Dacă găsesc. Să ai un gust de libertate în pauza mare.

Ea a râs încet.

— Libertatea la noi vine ambalată. Dar încă e dulce.

Și, pentru o clipă, în Bucureștiul acela de iunie, pereții au rămas doar pereți, nu urechi. Iar timpul, în sfârșit, nu i-a mai împins din spate. Le-a stat alături.