COMUNICAT DE PRESĂ
24.01.2026 | București, România
Pentru prima dată în România, Radu Leca lansează o structură psihologică unică, construită în trei forme narative: nuvelă, piesă de teatru și articol 100% psihologic
Ultrasihologul Radu Leca anunță lansarea proiectului „O Căsătorie aranjată”, o inițiativă editorială și educațională care aduce, în premieră în România, o abordare psihologică integrată în trei formate complementare: nuvelă, piesă de teatru radiofonic și articol de psihologie pe același subiect.
Dacă până acum, în practica de comunicare publică, majoritatea psihologilor alegeau articolul sau cel mult nuvela ca instrument de transmitere a mesajelor, Radu Leca propune o formulă completă: informația științifică este susținută de puterea emoțională a poveștii și de dinamica dialogului scenic, pentru a ajunge mai clar și mai profund la public.
„O Căsătorie aranjată” pune accent pe mecanismele psihologice ale relațiilor impuse, pe tiparele care duc la căsătorii nefericite, precum și pe efectele pe termen lung ale presiunii sociale, ale controlului și ale lipsei de compatibilitate emoțională. Prin îmbinarea celor trei forme, proiectul urmărește să ofere atât înțelegere, cât și reflectare personală, într-un limbaj accesibil, fără a dilua miza psihologică.
Proiectul „O Căsătorie aranjată” este disponibil gratuit, începând de astăzi, 24.01.2026, și poate fi citit în trei variante:
– Nuvelă
– Articol 100% psihologic
– Piesă de teatru radiofonic
Disponibilitate
Materialele pot fi accesate online (platformele vor fi comunicate de autor/echipă în anunțurile oficiale aferente lansării).
Contact presă / Informații suplimentare
DrPsy Ultrapsihologie 0736069069
Piesă de teatru radiofonic scrisă de Radu Leca
„Căsătoria aranjată” – piesă de testru radiofonic în 8 acte. Acțiunea: Vechiul București, 1945–1947. Decor sonor: tramvaie, pași pe caldarâm, uși grele, sobă de teracotă, radio cu bruiaj, cești de porțelan.
Personaje
– Anca – soacra.
– Petru – soțul Ancăi
– Andrei – viitor mire
– Andreea – viitoare mireasă
– Ioana – fata în casă
ACTUL I – „Rânduiala”
(SFX: tramvai care trece, clopoțel; apoi ușă grea; interior – sobă trosnește. Radio încet, bruiaj.)
ANCA (de la bucătărie, ca o hotărâre): Petrică!
PETRU (aproape speriat): Da, Ancuțo…?
ANCA: Băiatul trebuie însurat.
PETRU: Andrei e… încă tânăr.
ANCA (râde sec): Tânăr e și vinul înainte să-l pui la butoi. Și tot îl pui. Altfel se oțetește.
(SFX: pași; Andrei intră. Își scutură paltonul.)
ANDREI: Ce e iar?
ANCA: E viitorul tău, Andrei. Și al nostru.
ANDREI (plictisit): Am treabă.
ANCA: Treaba ta e să fii așezat. O să aduc o fată bună, educată, cu familie.
ANDREI (rece): O femeie e o femeie. Se învață să stea unde trebuie.
PETRU (încercând să zâmbească): Hai, Andrei… nu vorbi așa.
ANDREI: De ce? E adevărat.
(SFX: farfurii, apă; Ioana lucrează în fundal.)
ANCA (către Ioana): Ioano, vezi să fie totul lună. Vine lume.
IOANA (încet): Da, doamnă Anca.
(SFX: Petru oftează mic, abia auzit.)
PETRU (în șoaptă, pentru sine): Și dacă „lumea” nu se potrivește cu inima…?
(Muzică scurtă de tranziție, stil interbelic stins.)
ACTUL II – „Fata potrivită”
(SFX: sonerie veche; ușă deschisă; rumoare de saluturi. Cești așezate.)
ANCA (fals cald): Andreea dragă, bine ai venit. Ia loc.
ANDREEA (politicoasă, fermă): Mulțumesc, doamnă. Bună ziua, domnule Petru.
PETRU: Bună ziua, domnișoară.
ANDREI (formal): Andrei.
ANDREEA: Încântată.
(SFX: pași ușori; Ioana aduce tava.)
ANDREEA (o clipă de pauză; apoi cald): Mulțumesc.
IOANA (încurcată): Cu plăcere…
ANCA (tăios, ca un ac): Ioana, nu sta.
IOANA: Da.
(SFX: Ioana iese; ușa se închide. Un moment de tăcere.)
ANDREEA (către Anca): Casa dumneavoastră păstrează… un aer vechi, frumos.
ANCA: Păstrăm ce trebuie. Ca oamenii serioși.
ANDREI (fără să o privească bine): Ați terminat școala?
ANDREEA: Da. Și lucrez.
ANDREI: Bun. O femeie care ocupă timpul… nu se rătăcește.
PETRU (repede): Andreea e foarte… respectabilă.
ANCA: Exact.
(SFX: linguriță în ceașcă; bruiaj radio de departe.)
ANDREEA (încet, mai mult pentru sine): Respectabil… nu înseamnă neapărat fericit.
ACTUL III – „Bucătăria”
(SFX: bucătărie; apă curgând; farfurii; departe, radio cu știri scurte. Ușă închisă.)
IOANA: Domnișoară Andreea, vă mai aduc ceva?
ANDREEA: Nu… Ioana, stai o clipă. Te rog.
(SFX: pași apropiați, discreți.)
ANDREEA (calm, atent): E greu aici?
IOANA (ezită): E… cum e.
ANDREEA: Nu meriți „cum e”.
IOANA (surprinsă): Doamnă…
ANDREEA: Spune-mi Andreea.
(SFX: tăcere; o lingură scapă ușor pe masă.)
IOANA (foarte încet): Aici nu se spune pe nume.
ANDREEA: Atunci tocmai de-aia… vreau să “te pot spune”, pe nume.
Andreea întinde mâna spre Ioana atingând ușor umărul perfect rotund ce se contura prin bluza de bumbac spălată cu săpun de casă. Ioana se imbujoreaza, lăsând umărul în palma domnișoarei. Degetele se mișcă pe material, sfârcurile se întăresc, Ioana strânge coapele instinctiv, frecându-și pulpele.
(SFX: un pas în hol; ușa scârțâie brusc, deschizându-se cu zgomot In cameră năvăleste soacra.)
ANCA (intră ca o lamă): Ce faceți?
ANDREEA (se îndreaptă): Vorbeam despre… treburi.
ANCA: Cu fata în casă nu se „vorbește”. I se spune. Ioana, ieși.
IOANA (abia respiră): Da, doamnă.
(SFX: Ioana iese. Ușa se trântește ușor.)
ANCA (joasă): Andreea… să nu uiți unde ai venit.
ANDREEA (cu bun simț, dar clar): Știu unde am venit. Încă nu știu dacă pot rămâne.
ACTUL IV – „Înțelegerea”
(SFX: salon; seara; ceas de perete ticăie. Petru și Andrei.)
PETRU: Andrei, ție îți place fata?
ANDREI (ușor amuzat): Ce înseamnă „îmi place”? E potrivită.
PETRU: E om.
ANDREI: E femeie. Și femeile… sunt făcute să se adapteze.
PETRU (înghite): Nu-ți e teamă că o să fie nefericită?
ANDREI: Nefericit? (râde scurt) Fericirea e pentru poeți. În viață e ordine.
(SFX: pași; Anca intră, mulțumită.)
ANCA: Am vorbit cu ai ei. Se face.
PETRU: Ați… întrebat-o și pe Andreea?
ANCA: Ce să întreb? Când e bine, e bine. Dacă are minte, acceptă. Dacă nu… o învățăm.
(SFX: Petru își freacă fruntea.)
PETRU (în șoaptă): Nici dragostea n-o puteți „învăța”, Anca…
ANCA (tăios): Dragostea e un moft. Reputația nu e.
ACTUL V – „Logodna”
(SFX: rumoare de oameni, pahare, un vals la radio; aplauze mici, râsete infundate)
ANCA (ca o regină): Să fie într-un ceas bun!
ANDREI: Într-un ceas… ordonat. Să fie cu obligație
ANDREEA (zâmbet controlat): Mulțumesc.
(SFX: Ioana trece cu tava; pași repezi, grijulii.)
ANDREEA (în șoaptă, când Ioana e aproape): Ești bine?
IOANA (fără să ridice privirea): Da…
ANDREEA: După, te rog… două minute. Vreau să fiu lângă tine
IOANA (un abia „da”, înghițit.)
(SFX: bucataria, semilumina de la lampa cu gaz, Ioana aranja pe un platou Audenaarde,mici bucățele de vânat. Andreea se apropie pe la spate, repete, fara sa respire, prinzând de mijloc fata in casă.)
ANDREEA: Nu zice nu. Te doresc. (Si mainile se strecoară sub bluză, pe langa nasturii de sidef cu margini aurii)
IOANA: simt lucruri pe care nu le înțeleg (si se întoarce cu fața catre ea, scoțând bluza din fustă. Sânii se lipesc de Andreea, buzele lor se răsfață)
(SFX: Anca observă, se apropie.)
ANCA (zâmbet fals): Andreea, draga mea, ce atentă ești… dar nu te coborî prea mult.
ANDREEA (calm): Bunul simț nu e coborâre.
ANCA (îngheață): În casa asta, eu decid ce e bun simț.
(Muzica se stinge ușor; ticăit de ceas.)
ACTUL VI – „Noaptea nunții”
(SFX: liniște de după petrecere; pași pe hol; ușă de dormitor.)
ANDREI (intră, își desface cravata): De mâine, reguli. Program. Vizite.
ANDREEA (obosită, dar lucidă): De mâine… eu rămân aceeași.
ANDREI: Nu. De mâine ești soția mea.
ANDREEA: Asta e o hârtie.
ANDREI (rece): E un statut. Și statutul cere comportament.
(SFX: o pauză grea.)
ANDREEA (încet): Andrei… tu ai iubit vreodată pe cineva?
ANDREI: Nu e relevant.
ANDREEA: Pentru mine e singurul lucru relevant.
(SFX: Andrei își aprinde o țigară; scurt.)
ANDREI: Femeile trăiesc din emoții. Eu trăiesc din rațiune.
ANDREEA: Și totuși… rațiunea ta face oameni nefericiți.
ACTUL VII – „Cuiul”
(SFX: dimineață; bucătărie; cană pusă pe masă; Anca intră.)
ANCA: Andreea, trebuie copil. Așa se așază lucrurile.
ANDREEA (se oprește): Un copil nu e… un lacăt.
ANCA: E o ancoră. Și tu ai nevoie de ea.
(SFX: Petru intră, ezitant.)
PETRU: Anca, las-o.
ANCA: Las-o? Să ne facă de râs?
PETRU (mai tare decât de obicei): Nu e obiectul nostru. E om.
(SFX: tăcere; Anca e surprinsă.)
ANCA (amenințător): Petru, nu începe.
PETRU: Ba încep. Că de ani întregi tac și doar se strică lumea în mine.
(SFX: Andreea respiră adânc.)
ANDREEA: Domnule Petru… pot să vorbesc cu dumneavoastră?
PETRU (blând): Da, fată dragă.
(SFX: ușă spre salon; pași; se închide.)
ANDREEA (cu demnitate tremurândă): Eu… nu sunt fericită aici.
PETRU: Știu.
ANDREEA: Și eu… (pauză) eu iubesc pe altcineva.
PETRU (nu cere detalii, doar oftat): Nu te judec. Te înțeleg mai mult decât crezi.
ANDREEA: Dacă rămân, mor încet. Dacă plec, îi pornesc pe toți împotriva mea.
PETRU: Mai bine să se supere lumea decât să te pierzi tu.
ACTUL VIII – „Plecarea”
(SFX: dimineață devreme; tramvai în depărtare; valiză închisă; pași pe hol.)
IOANA (în șoaptă, tremurat): Plecați…?
ANDREEA: Da.
IOANA: Și eu?
ANDREEA (cu durere): Tu… încă nu poți. Nu acum. Dar să știi ceva: nu ești mică. Nu ești „fata în casă”. Ești Ioana.
Vrei să mă însoțești și să ne fie greu? Nu am ce să-ți ofer…
(SFX: atingere ușoară – mâini care se caută și se închid.)
IOANA: O să vă urască. Vin cu dvs
ANDREEA: Poate. Dar ura lor nu e viața mea. Si te rog spune-mi pe nume, suntem …împreună…
(SFX: ușa se deschide. Petru e acolo.)
PETRU (încet): Ia. (pauză) Niște bani. Și o adresă.
ANDREEA: Mulțumesc.
PETRU: Iartă-mă că n-am fost tare mai devreme.
ANDREEA: Faptul că sunteți acum… contează.
(SFX: Anca apare brusc, ca furtuna.)
ANCA: Unde te duci?!
ANDREEA (calm, fără sfidare): Unde pot respira.
ANCA: În familia asta se stă!
ANDREEA: În familia asta se tace. Eu nu mai pot.
(SFX: Andrei intră.)
ANDREI (jignit, nu rănit): Aha. Așa sunt femeile. Slabe.
ANDREEA (cu o liniște tăioasă): Nu. Așa sunt oamenii când nu mai vor să fie proprietate.
(SFX: Andreea iese; ușa se închide. Tramvaiul se apropie.)
ANCA (fierbe): Petru! Spune ceva!
PETRU (rar, hotărât): Am spus destul, Anca. Am tăcut o viață.
ANCA: Ne-a făcut de râs!
PETRU: Nu. Noi am făcut dintr-o căsătorie o închisoare. Și acum ne mirăm că omul fuge.
(SFX: tăcere lungă; apoi tramvaiul trece, clopoțel.)
NARATOR (voce caldă, gravă): În Bucureștiul vechi, după război, se aranjau căsătorii ca să se aranjeze vieți. Dar viețile nu sunt mobiler. Dacă le pui cu forța într-o formă, trosnesc. Uneori cel mai mare curaj nu e să rămâi „cum se cuvine”, ci să pleci înainte să te stingi.
(Muzică finală: un vals vechi, întrerupt de bruiaj, care se pierde.)
Nuvelă
În vechiul București, în anii de după război, orașul avea un fel al lui de a merge înainte. Cu tramvaie care scârțâiau pe șine, cu praf fin pe caldarâm și cu oameni care vorbeau în șoaptă când treceau pe lângă instituții. În casele mari, cu sobe de teracotă și holuri lungi, se auzea altceva decât politica și foamea: se auzea negocierea. Nu pe față, nu cu cifre pe hârtie, ci cu priviri, cu „se cuvine”, cu „e bine să”, cu „așa se face”.
Casa Ancăi era una dintre acele case care păstrau încă aerul vechi, chiar dacă vremurile făceau tot ce puteau să-l înghesuie într-un colț. Anca stăpânea casa ca pe o mica împărăție, fără coroană, dar cu chei. Cheile de la cămară, de la sertarul cu acte, de la cutia cu scrisori. Cheile, în general, îi plăceau. Era genul de femeie care îți spunea „dragă” și îți arăta ușa în aceeași propoziție.
Soțul ei, Petru, era un bărbat înmuiat de ani și de oboseală, cu o bunătate care se vedea pe față și cu o voce care cerea scuze înainte să ceară ceva. Nu era prost. Nici lipsit de simț. Era doar un om care își învățase pacea ca pe un meșteșug: dacă o păstra, nu se mai spărgea nimic.
— Petrică, zise Anca într-o dimineață, cu aceeași intonație cu care ai spune „astăzi plouă”, băiatul trebuie însurat.
Petru își ridică ziarul puțin, ca un scut mic.
— E tânăr încă.
Anca îl privi de parcă „tânăr” era un cuvânt inventat de oameni care nu au planuri.
— Tânăr, netânăr, îl însoară lumea pe el sau îl însor eu? Andrei nu e făcut pentru rătăcit. Are nevoie de o femeie așezată, care să știe unde-i este locul.
„Locul” era un cuvânt pe care Anca îl folosea des. Pentru obiecte. Pentru oameni. Pentru gânduri.
Andrei, fiul lor, avea douăzeci și ceva de ani, o ținută dreaptă și un fel de a privi femeile ca pe un mobilier prost ales. Nu îl interesa să le cunoască, nici să le înțeleagă. În capul lui, femeile erau o categorie întreagă, scurtă și definitivă: inferioare. Nu o spunea cu ură, ci cu un calm rece, ceea ce îl făcea și mai greu de suportat. Învățase suficient ca să vorbească frumos și suficient de puțin ca să nu-i fie rușine de concluzii.
În aceeași casă trăia și Ioana, fata în casă, venită de la țară cu o valiză de carton și cu o cumințenie care nu cerea nimic. Își făcea treaba repede, curat și fără să se plângă. Avea mâini subțiri și ochi care spuneau mai mult decât gura. Pentru Anca, Ioana era utilă. Pentru Petru, Ioana era „o biată copilă”. Pentru Andrei, Ioana era invizibilă, ceea ce, în casa aceea, era uneori o formă de protecție. Pentru Andreea, Ioana o să fie o ispită.
Într-o după-amiază, Anca anunță, ca pe un verdict, că vine în vizită o familie „cum trebuie”.
— Au fată, zise ea, educată, deșteaptă, cu bun simț. Și au și relații. Se potrivește.
Petru înghiți încet.
— Ai întrebat-o pe fată?
Anca râse scurt.
— Întrebăm noi fata? Noi întrebăm familia. Fata… se adaptează.
Andreea a intrat în casa lor într-o zi cu lumină blândă, purtând o rochie simplă și o politețe care nu era slugarnică. Avea privirea clară a oamenilor care au citit mult și au învățat să asculte. A salutat, a zâmbit, a apreciat soba de teracotă fără să pară că face o reverență. Anca a observat tot și a notat în cap, ca un contabil rece: postura, vocea, lipsa de nervozitate. „Bun material”, ar fi zis.
Andrei a privit-o câteva secunde și a decis, tot în liniște, că este acceptabilă. Nu frumoasă, nu interesantă. Acceptabilă. Ca un costum care stă bine.
În timpul ceaiului, Ioana a intrat de două ori cu tava. A doua oară, privirea Andreei s-a oprit pe ea cu o căldură mică, dar reală. Ioana a lăsat ceștile și a simțit, fără să înțeleagă de ce, că cineva o vede. În casa aceea, „a fi văzut” era o întâmplare.
În zilele următoare, Andreea a mai venit. Cu pretexte: o carte împrumutată, o discuție despre școală, „să mai stăm de vorbă”. Anca era încântată. Petru era neliniștit. Andrei era indiferent, mulțumit că lucrurile se „aranjează” singure. Ioana era nedumerită.
Dar ceva nu se aranja deloc.
Andreea nu venise doar cu bun simț. Venise cu o iubire ascunsă, care îi făcea inima să se aprindă când Ioana trecea cu ligheanul sau când se apleca să strângă firimiturile de pe masă. Nu era o dragoste spectaculoasă. Era o dragoste care se năștea din gesturi mici: o cană de apă adusă fără să fie cerută, o șoaptă scurtă în hol, un zâmbet schimbat pe furiș când Anca întorcea capul.
Într-o seară, când Anca ieșise „la o vecină” și Petru adormise cu radioul încet, Andreea a rămas în bucătărie cu Ioana. Era miros de ceapă prăjită și de săpun.
— Tu… ești bine aici? întrebă Andreea, încet, ca și cum întrebarea era o scrisoare.
Ioana ridică din umeri.
— Sunt unde trebuie.
Andreea simți cum o înțeapă cuvântul „trebuie”.
— Și dacă n-ai fi unde trebuie?
Ioana o privi acum direct, cu un fel de curaj speriat.
— Unde să fiu?
Atunci, între ele, s-a făcut o liniște grea, plină. Andreea a întins mâna, nu să atingă, ci să fie aproape. Ioana nu s-a tras. În altă casă, gestul ar fi fost doar un gest. Aici, era un risc. Degetele i-au atins umărul perfect rotund, Ioana s-a lăsat moale spre față, îmbujortă toată.
Ușa bucătăriei a scârțâit. Anca intrase, fără să anunțe, ca un paznic. Privirea ei a trecut peste Andreea, a trecut peste Ioana, și s-a oprit fix acolo unde mâinile lor erau. Nu era dovadă. Dar Anca nu era omul dovezilor. Era omul concluziilor.
— Ce faceți voi aici? întrebă ea, cu voce joasă.
Andreea s-a ridicat.
— Vorbeam.
— Cu fata în casă nu se vorbește, se cere, zise Anca. Și tu, Ioana, vezi-ți de treabă.
Ioana a ieșit, cu ochii în pământ, ca și cum ea ar fi greșit că a existat.
După aceea, Anca a început să grăbească totul. Logodnă repede, vorbă aruncată în familie, „să nu se răzgândească”, „să nu se bârfească”. Petru încerca să spună ceva, dar se oprea. Andrei primea veștile ca pe niște ordine militare.
— E o fată bună, zise Petru într-o seară, încercând să găsească o punte.
— Bună pentru ce? întrebă Andrei, fără răutate, doar cu lipsă de suflet. Pentru casă? Pentru copii? Pentru nume? E în regulă.
Petru îl privi lung.
— Și pentru ea? Pentru viața ei?
Andrei ridică sprâncenele, ușor amuzat.
— Femeile vor siguranță. Le-o dăm.
Petru simți cum i se usucă gura. Își dădu seama că băiatul lui nu era „moale”. Era… gol. Și golul, în căsnicie, se plătește.
Nunta s-a făcut cu măsură, fără strălucire, dar cu suficientă lume cât să se vadă că „s-a făcut”. Andreea a zâmbit ca o persoană educată. Andrei a stat drept ca o piesă de mobilier scump. Anca a fost triumfătoare. Petru a fost palid.
Ioana a privit din spatele ușii de la bucătărie, cu un șorț legat strâns, de parcă șorțul o ținea să nu cadă. S-a întors si a intrat în bucătărie dar in spatele ei a venit fără să respire…Andreea.
În noaptea aceea, când casa s-a golit și pașii s-au dus, Andreea a rămas singură într-o cameră care nu era a ei, gândindu-se la dragostea ce o simtea pentru Ioana. Picături mici de transpirație în se scurgeau între pulpe si pe spate. Sexul ii pulsa.
Andrei a intrat târziu, cu o siguranță rigidă, ca și cum intimitatea era un drept administrativ.
— De mâine, zise el, o să fie ordine. Nu-mi place haosul.
Andreea îl privi cu calm, dar cu ceva rupt înăuntru.
— Nici mie nu-mi place.
— Atunci ne înțelegem.
Ea nu răspunse. Pentru ce să răspundă? Când un om nu vede în tine decât o funcție, orice cuvânt devine inutil.
Zilele au început să arate toate la fel: reguli, mese, vizite, observațiile Ancăi ca niște ace. Andreea își făcea „datoria” impecabil. Andrei era mulțumit. Anca era mulțumită. Numai Petru vedea, din colțul lui, că Andreea se stinge încet, politicos, ca o lumânare care nu vrea să deranjeze.
Singurul loc unde Andreea respira era bucătăria, când Ioana spăla vasele și apa curgea, acoperind orice șoaptă.
— Îmi pare rău, spunea Andreea uneori, foarte încet.
Ioana clătina din cap.
— Nu-i vina dumneavoastră.
— Ba da, spunea Andreea. Am crezut că o să pot… să trăiesc în reguli. Și nu pot.
Ioana nu răspundea, dar ochii ei spuneau ceva simplu: „și eu sunt prinsă.”
Într-o dimineață, Anca a anunțat, ca o veste bună:
— Trebuie să apară un copil. Să se așeze lucrurile.
Andreea a simțit cum i se strânge stomacul. Un copil, în casa aceea, nu ar fi fost o bucurie. Ar fi fost un cui care o fixa definitiv.
În aceeași seară, Andreea a intrat în camera lui Petru. Bătrânul ridică privirea din carte.
— Domnule Petru, zise ea, cu o demnitate care tremura, eu nu sunt fericită aici.
Petru închise cartea încet.
— Știu.
— Și totuși m-ați lăsat.
Cuvintele erau blânde, dar loveau.
Petru își frecă fruntea.
— M-am temut de Anca. M-am temut de gura lumii. M-am temut de tot ce se prăbușește când spui „nu”.
Andreea înghiți.
— Eu m-am temut să fiu eu.
Petru o privi cu un fel de rușine curată.
— Dacă vrei să pleci… eu te ajut.
În clipa aceea, Petru a făcut pentru prima dată ceva tare. Nu mult. Nu eroic. Dar adevărat.
Nuvela nu se încheie cu un scandal mare, fiindcă în casele ca ale Ancăi scandalul nu era permis. Se încheie cu plecări mici, cu lucruri luate pe furiș, cu tăceri care dor mai mult decât țipetele.
Andreea a plecat într-o dimineață, cu o valiză modestă, însoțita de Ioana. Erau fericite. Petru i-a pus în palmă niște bani și o adresă. “Auzi, puteai să rămâni în pragul bucătăriei, cu ochii umezi, fără să poți face un pas în față. Da…știu.
Andreea i-a atins în treacăt degetele, o singură secundă. Simți? Da! Nu este un rămas-bun care spunea tot ce nu se putea spune. Este mai degrabă un “sunt a ta”
Andrei a aflat și a fost mai mult jignit decât rănit.
— Femeile… zise el, ca și cum plecarea ei îi confirma teoria.
Anca a făcut ce știa: a transformat totul în vină și rușine.
— Ne-a făcut de râs! a spus ea.
Petru a rămas pe scaun, cu privirea în jos, și pentru prima dată nu a mai încercat să împace pe nimeni. A înțeles, târziu, că împăcarea fără dreptate nu e pace, e doar liniște cumpărată scump.
În Bucureștiul acelor ani, căsătoriile aranjate se făceau din motive care păreau solide: nume, bani, frică, supraviețuire. Iar oamenii trăiau apoi în ele ca în niște haine nepotrivite: unii se obișnuiau până uitau că îi strâng, alții se răniseră până la sânge, zâmbind, ca să nu se vadă.
Andreea și Ioana, undeva, începeau o viață grea, dar a ei. Ioana rămânea încă prizonieră emoțional, dar cu un adevăr în inimă. Andrei își păstra ordinea, dar nu știa de ce îl apasă uneori pieptul. Anca își păstra controlul, dar controlul nu ține loc de dragoste.
Iar Petru, omul moale, învăța încet cea mai incomodă lecție: uneori, cel mai mic „nu” spus la timp valorează cât o viață întreagă spusă în șoaptă.
Articol
Cum se vede psihologic o căsătorie aranjată de familie în România anilor 1965–1980, în mediul burghez?
Nunta pornește din negociere, nu din întâlnire. Cuplul se formează rapid, sub privirea clanului. Contractul social trece înaintea compatibilității. Identitatea personală se strânge între datorie și aparență. Viața intimă începe cu roluri deja distribuite. Anxietatea crește când relația devine „proiect de familie”. „Viața sufletească se organizează sub presiunea valorilor grupului.”
De ce inițiativa aparținea membrilor dominanți ai familiei și ce efect psihologic producea? Autoritatea venea din vârstă, avere, reputație, rețele. Decizia transmitea un mesaj: individul rămâne secundar. Loialitatea se măsura prin supunere. Nevoile personale se exprimau indirect sau deloc. Apar forme de infantilizare afectivă. Se consolidează un „eu” prudent, atent la reguli. „Personalitatea se clădește și prin constrângeri, nu doar prin alegeri.”
Cum influența diferența de posibilități financiare dinamica dintre familii și dintre soți?
Banii defineau statut și ton. Familia mai bogată dicta ritmul. Familia mai modestă compensa prin obediență și recunoștință. În cuplu apărea ierarhie ascunsă. Respectul se amesteca cu teamă. Îndrăzneala scădea când dependența economică creștea. „Raporturile de putere intră în psihologie prin rușine și prin teamă.”
Ce trăia psihologic mirele și ce trăia psihologic mireasa în prima etapă, când se simțeau „necunoscuți”? Apărea stare de străin în propria casă. Apărea vigilență, ca într-un examen. Corpul rămânea tensionat. Mintea căuta reguli: ce se spune, ce se ascunde, ce se negociază. Intimitatea pornea ca obligație, nu ca apropiere. Rușinea și curiozitatea coexistau. „În necunoscut, omul se apără prin mască și prin disciplină.”
Cum se instala anxietatea de performanță și ce comportamente ieșeau la suprafață?
Se urmărea „reputația” în fiecare gest. Vorbirea devenea atentă, calculată. Greșelile mici primeau greutate mare. Apăreau ritualuri de control: ordine excesivă, verificări, economii rigide. Apăreau insomnii și iritabilitate. Uneori apărea zâmbet social, fără relaxare internă. „Stresul social produce conduită corectă, nu viață autentică.”
Ce conflict interior apărea între „eu” și rol, în spiritul psihologiei românești axate pe caracter și conduită?
Rolul spunea: soț, soție, noră, ginere. „Eu”-l spunea: nevoi, gusturi, frici, vise. Când rolul domina, se instala sentiment de gol. Când „eu”-l domina, apărea vinovăție față de familie. Compromisul devenea stil de viață. Se forma un caracter adaptativ, uneori rigid. „Caracterul se întărește, însă sufletul cere și libertate.”
Cum se forma atașamentul într-o relație pornită din aranjament, nu din alegere romantică? Atașamentul creștea prin proximitate zilnică. Rutina crea familiaritate. Grija practică putea deveni afecțiune. Respectul putea apărea înaintea iubirii. În același timp, atracția rămânea incertă. Fantezia despre „alegerea ideală” rămânea în fundal. „Iubirea se educă uneori, însă nu se obține prin decret.”
Ce se întâmpla cu stima de sine când familia transmitea ideea de „marfă de schimb” social?Omul începea să se evalueze prin utilitate. Utilitatea însemna zestre, nume, relații, disciplină. Se reducea contactul cu valoarea personală: caracter, talent, sensibilitate. Apărea frică de respingere. Apărea perfecționism moral. Apărea tendință de auto-învinovățire. „Omul care se simte obiect își pierde curajul subiectului.”
Cum se manifesta presiunea familiei extinse în viața intimă a cuplului?
Vizitele deveneau inspecții. Sfaturile deveneau ordine mascate. Se cerea raport: bani, planuri, copii, carieră. Discuțiile private ajungeau publice. Granițele cuplului rămâneau slabe. Partenerii se aliniau cu „ai mei” și „ai tăi”. „Familia mare hrănește, însă și invadează.”
Cum se instala triada clasică: loialitate față de părinți, loialitate față de partener, loialitate față de sine? Părinții cereau confirmare zilnică. Partenerul cerea alianță și protecție. Sinele cerea demnitate și sens. Conflictul producea iritare și retragere. Se alegea adesea loialitatea față de părinți, din frică și datorie. Cuplul rămânea fragil. „Libertatea interioară începe când omul își alege centrul.”
Ce rol avea sexualitatea într-o căsătorie pornită „peste noapte” și ce riscuri psihologice apăreau?
Sexualitatea începea cu rușine și instruire indirectă. Dorința se amesteca cu obligație conjugală. Corpul reacționa uneori cu blocaj. Apăreau dureri, evitări, tăceri. Apărea distanță emoțională după contact. Uneori apărea apropiere prin vulnerabilitate împărtășită. „Trupul spune adevărul atunci când cuvântul rămâne închis.”
Cum se vede diferența de clasă și educație în comunicarea de zi cu zi dintre soți?
Vocabularul, manierele, ritmul cheltuielilor creau fricțiuni. Un partener se simțea „inferior”. Celălalt se simțea „folosit”. Se dezvoltau strategii de compensare: ironie, control, generozitate ostentativă. Discuțiile despre bani deveneau discuții despre valoare personală. „În spatele banilor stă lupta pentru respect.”
Ce mecanisme de apărare apăreau frecvent: conformism, raționalizare, disociere? Conformismul păstra pacea socială. Raționalizarea dădea sens unei decizii impuse: „așa era normal”. Disocierea separa rolul public de trăirea privată. Apărea viață dublă: zâmbet în exterior, tristețe în interior. Apărea și idealizare: „familia știe mai bine”. „Omul se apără prin explicații atunci când durerea rămâne fără cuvinte.”
Cum arăta suferința tăcută și cum se transforma în simptome, în limbaj de psihologie și terapie?
Apăreau migrene, gastrite, palpitații. Apărea oboseală fără cauză medicală clară. Apăreau crize de plâns în singurătate. Apăreau izbucniri pe detalii casnice. Apăreau tulburări de somn. Apăreau stări depresive cu sens de captivitate. „Când conflictul nu urcă în vorbire, coboară în organism.”
Cum se construia totuși o relație funcțională și ce condiții psihologice ajutau? Ajuta un respect reciproc real, nu teatral. Ajuta învățarea limbajului afectiv: cereri simple, confirmări, recunoștință. Ajuta o alianță clară împotriva intruziunii familiei extinse. Ajuta timp petrecut în doi, fără public. Ajuta un proiect comun ales împreună. „Cuplul devine familie când apare sentimentul de echipă.”
Ce intervenții terapeutice se potriveau cu spiritul perioadei 1965–1980, fără spectacol emoțional, cu accent pe echilibru și caracter? Consilierea urmărea clarificare de roluri și limite. Se lucra cu comunicare directă și reguli de dialog. Se lucra cu reducerea rușinii prin normalizarea emoțiilor. Se lucra cu renegocierea relației cu părinții. Se lucra cu reparații concrete după conflict. „Educația afectivă înseamnă disciplină a inimii, nu negare a inimii.”
Cum arată două traiectorii finale și ce rezultate psihologice lasă în timp? Prima traiectorie: acomodare, apoi atașament matur, apoi respect cald. Rezultatul: stabilitate, sens, familie coerentă. A doua traiectorie: distanță cronică, roluri înghețate, resentiment. Rezultatul: singurătate în doi, refugiu în muncă, relații paralele, copii prinși între alianțe. „Omul rămâne acolo unde găsește sens, nu doar unde găsește obligație.”
Cum arată o căsătorie ținută laolaltă de compasiune și părere de rău, în limbaj clinic?
Relația se bazează pe îngrijire, nu pe alegere vie. Compasiunea devine adeziv. Părerea de rău devine jurământ tăcut. Obligația emoțională înlocuiește dorința. Afecțiunea se exprimă prin gesturi corecte, nu prin apropiere reală. Intimitatea ajunge rară și rigidă. Atmosfera seamănă cu un spital de campanie: multă grijă, puțină bucurie. „O relație fără adevăr ajunge o relație fără viață.”