Interzicerea telefoanelor mobile în scoli

Interzicerea telefoanelor mobile în scoli

Interzicerea telefoanelor mobile în scoli

„Amzei cu zgomot”

Update 30.01.2026 „Dr Răzvan Vintilescu este prima persoană publică ce a cerut interzicerea telefoanelor mobile în scoli. La 48h de la petiția sa realizata online, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, secretar de Stat in cadrul MAI adresează cetățenilor români una dintre cele mai grele întrebări, din toate timpurile: Nu ar fi momentul ca și România să facă un pas curajos?”

Eu, Radu Leca psiholog și psihoterapeut, susțin total alături de psiholog Mihail Jianu, interzicerea în școlile românești de stat si private a utilizării pe parcursul cursurilor dar si in pauze a telefoanelor mobile.

Mai jos ai 75 de argumente (grupate pe teme) care susțin interzicerea telefoanelor în școli și licee.

Învățare, atenție, performanță (1–15)
1. Scade distragerea atenției la ore.
2. Crește timpul efectiv de învățare.
3. Reduce multitaskingul, care scade retenția.
4. Îmbunătățește înțelegerea lecției din prima.
5. Scade întreruperile cauzate de notificări.
6. Reduce tentația de a „căuta rapid” în loc să gândească.
7. Susține participarea activă la clasă.
8. Crește calitatea discuțiilor și întrebărilor.
9. Ajută elevii cu dificultăți de atenție să rămână conectați.
10. Reduce „zgomotul” mental după pauze.
11. Îmbunătățește memoria de lucru (prin mai puține întreruperi).
12. Reduce dependența de stimulare constantă.
13. Susține dezvoltarea răbdării cognitive.
14. Crește șansele de finalizare a sarcinilor în timp.
15. Diminuează copiatul facil în timpul testelor.

Integritate academică și evaluare corectă (16–25)
16. Reduce fraudele la teste/teze.
17. Scade transmiterea de răspunsuri în timp real între clase.
18. Reduce fotografierea subiectelor și distribuirea lor.
19. Crește echitatea între elevi (mai puține „avantaje” tehnice).
20. Întărește cultura meritului.
21. Reduce folosirea AI/soluțiilor automate în evaluări nepermise.
22. Limitează accesul la „fițuici” digitale.
23. Scade presiunea asupra profesorilor de a supraveghea „ca la examen”.
24. Simplifică organizarea evaluărilor.
25. Face notarea mai credibilă pentru părinți și elevi.

Sănătate mentală și emoțională (26–40)
26. Reduce anxietatea indusă de notificări.
27. Scade „FOMO” (frica de a rata ceva).
28. Diminuează comparația socială constantă.
29. Reduce expunerea la conținut care amplifică stresul.
30. Scade impulsul de verificare compulsivă.
31. Ajută la reglarea emoțională prin pauză de la stimul.
32. Crește toleranța la plictiseală (abilitate utilă în învățare).
33. Reduce dependența de validare online în timpul orelor.
34. Diminuează escaladarea conflictelor pornite din mesaje.
35. Reduce „ruminația” alimentată de social media.
36. Scade riscul de izolare socială în pauze.
37. Ajută elevii să fie mai prezenți în relații reale.
38. Reduce declanșatorii pentru elevi vulnerabili (ex. hărțuire online).
39. Scade tensiunea profesor–elev legată de „ascunsul telefonului”.
40. Creează un spațiu zilnic de respiro digital.

Bullying, siguranță relațională, climă școlară (41–55)
41. Reduce cyberbullying-ul în timpul programului.
42. Scade filmarea colegilor fără acord.
43. Reduce distribuirea de imagini umilitoare.
44. Limitează șantajul cu poze/mesaje.
45. Reduce „bârfa” virală în timp real.
46. Scade presiunea de a răspunde imediat colegilor.
47. Reduce grupurile toxice de chat în timpul orelor.
48. Diminuează excluderea socială organizată online la școală.
49. Reduce conflictele alimentate de interpretări greșite în mesaje.
50. Scade riscul de „doxxing” între elevi.
51. Reduce contactul cu persoane necunoscute în timpul școlii.
52. Îmbunătățește sentimentul de siguranță pentru elevi țintiți.
53. Ușurează intervenția profesorilor în conflicte (mai puține „dovezi” escaladate).
54. Ajută la stabilirea unui climat de respect în clasă.
55. Descurajează cultura „spectacolului” prin filmări.

Somn, ritm zilnic, energie (56–62)
56. Reduce presiunea de a sta conectat permanent.
57. Ajută la formarea obiceiului de pauză digitală.
58. Susține un ritm mai calm al zilei.
59. Diminuează oboseala cognitivă produsă de stimulare continuă.
60. Reduce consumul de cafeină/energizante folosite „ca să țină pasul”.
61. Susține igiena somnului indirect (mai puțin „prins” în online pe parcursul zilei).
62. Crește șansele ca elevul să adoarmă mai ușor seara (mai puțină hiperactivare).

Sănătate fizică (63–68)
63. Reduce postura „cap plecat” și durerile de gât/umeri.
64. Scade oboseala oculară.
65. Reduce durerile de cap asociate ecranului la unii elevi.
66. Încurajează mișcarea în pauze (mai puțin stat pe loc).
67. Scade riscul de accidente pe holuri/scări din mers cu ochii în ecran.
68. Reduce sedentarismul în micro-momentele zilei.

Management școlar și echitate socială (69–75)
69. Scade furturile și conflictele legate de telefoane scumpe.
70. Reduce presiunea financiară asupra familiilor („toți au, trebuie și eu”).
71. Simplifică disciplina în clasă (regulă clară, aplicare uniformă).
72. Protejează intimitatea profesorilor (filmări neautorizate).
73. Reduce riscul de litigii legate de distribuirea de imagini din școală.
74. Îmbunătățește reputația școlii prin scăderea incidentelor online.
75. Face mai ușoară implementarea unor politici unitare la nivel de instituție.

De ce telefonul mobil ajunge să conducă ziua unui adolescent și să dea tonul în familie?

Telefonul mobil oferă recompensă rapidă, noutate fără pauză și validare socială la un gest distanță, iar creierul adolescentului rămâne sensibil la stimul și la apartenență. În spatele ecranului se află o nevoie de reglare emoțională: reducerea plictiselii, scăderea anxietății sociale, amorțirea stresului școlar, evitarea rușinii și umplerea singurătății. În familie, telefonul devine al treilea „membru” al relației: părintele cere prezență, adolescentul cere autonomie, iar ecranul oferă liniște imediată fără negociere. Conflictul se mută repede din zona „cât stai” în zona „cine are control”, iar lupta pentru control rupe conexiunea, exact acolo unde adolescentul are nevoie de sprijin și structură. În psihoterapia de familie, dependența de telefon se vede rar ca o problemă izolată și se vede des ca un simptom al tensiunii, al lipsei de ritm și al lipsei de spații de contact calm în casă. „Când telefonul câștigă, familia nu pierde timpul; familia pierde întâlnirea”.

Care sunt cele două metode principale care îndepărtează un adolescent de telefon fără război permanent și fără jocuri de putere?

Prima metodă este cadrul ferm, simplu și consecvent, construit ca regulă de familie și aplicat de adulți înainte de a fi cerut adolescentului: ore fixe fără telefon, telefon scos din dormitor noaptea, mese fără ecran, spații clare de încărcare a dispozitivelor, intervale scurte de verificare, consecințe previzibile și fără umilire. Regula funcționează când are logică biologică și relațională: somnul devine prioritate, atenția devine antrenabilă, conversația devine posibilă.
A doua metodă este înlocuirea activă, nu predica: alternative cu încărcătură emoțională și socială care concurează cu telefonul, alese împreună cu adolescentul și repetate suficient cât să prindă rădăcini. Înlocuirea înseamnă activități de corp și grup, proiecte scurte cu rezultat vizibil, timp unu-la-unu cu un părinte, roluri reale în casă, ieșiri programate, sport, muzică, voluntariat, plus prieteni văzuți față în față. În terapia de familie, combinația „cadru + înlocuire” scade dependența fiindcă reduce atât accesul la stimul, cât și golul emoțional pe care stimulul îl acoperă. „Nu scoți telefonul din mână, bagi viață în program și stabilitate în relație”.

Cum arată, în practică, metoda 1: cadrul ferm și consecvent, fără negocieri infinite și fără amenințări?

Cadrul începe cu o regulă scurtă și ușor de verificat, nu cu zece reguli greu de aplicat. Un exemplu de cadru eficient include: telefonul rămâne în afara dormitorului după o oră stabilită, încărcarea se face într-un loc comun, telefonul nu intră la masă, temele se fac cu telefonul în altă cameră, iar timpul de social media are o fereastră zilnică clară. Partea esențială este consecvența adultului: aceeași regulă luni și vineri, în vacanță și în școală, cu ajustări anunțate din timp, nu cu improvizații în funcție de nervi. În familie, consecvența reduce conflictul fiindcă scoate telefonul din zona de arbitraj emoțional: nu mai decide cine țipă mai tare, decide regula. Adolescentul testează limita la început, iar testarea este un semn de dezvoltare, nu un semn de „răutate”; adultul răspunde calm și repetitiv, nu exploziv. „Copilul apasă pe limită ca să simtă că adultul ține lumea în picioare”.

Cum arată, în practică, metoda 2: înlocuirea activă și reconectarea, astfel încât telefonul să nu rămână singura sursă de plăcere și apartenență?

Un adolescent se desprinde mai ușor de telefon când viața din afara telefonului oferă statut, plăcere, competență și legături. Înlocuirea activă pornește de la întrebări directe: „Ce îți place la telefon: prieteni, glume, muzică, joc, control, liniște?” și continuă cu echivalente offline: un sport de echipă pentru apartenență, o activitate individuală pentru control, un proiect creativ pentru identitate, o întâlnire săptămânală cu prieteni pentru relație. Conexiunea cu părintele intră aici ca ingredient-cheie: timp scurt, repetat, fără interogatoriu, fără morală, cu interes real pentru lumea adolescentului. În terapia de familie, reconectarea repară o rană frecventă: adolescentul se simte monitorizat, nu văzut; părintele se simte folosit, nu respectat. Când părintele devine curios și ferm în același timp, adolescentul începe să tolereze disconfortul fără să fugă direct în ecran.

„Relația bună reduce nevoia de anestezie, iar rutina bună reduce ocaziile de anestezie”.

De ce interzicerea telefoanelor în școală ajunge să fie o măsură de sănătate, nu doar o măsură de disciplină, și care sunt trei argumente medicale?

Primul argument medical ține de somn și ritm circadian: utilizarea intensă a telefonului, mai ales seara și noaptea, se asociază cu întârzierea adormirii, somn mai scurt și somn mai fragmentat, iar privarea de somn la adolescenți crește riscul de iritabilitate, anxietate, simptome depresive, scădere a imunității și dificultăți de învățare. Interzicerea telefoanelor în timpul școlii sprijină o igienă a ritmului: se reduce presiunea de a răspunde imediat, scade hiperactivarea și se creează o fereastră zilnică de „detox” care ajută și seara. Al doilea argument medical ține de atenție și sănătate mentală: notificările, multitaskingul și verificarea repetată fragmentează atenția, cresc stresul și întrețin un stil de funcționare nervos, de tip „alertă permanentă”; în adolescență, acest stil se asociază cu creșterea anxietății și cu scăderea toleranței la frustrare. Școala fără telefon devine un spațiu de antrenament pentru concentrare, un fel de fizioterapie pentru atenție. Al treilea argument medical ține de postura corporală și de durerea musculo-scheletală: utilizarea prelungită a telefonului se corelează cu tensiune în zona gâtului, umerilor și spatelui, cu cefalee de tensiune și cu oboseală oculară, iar orele petrecute aplecat peste ecran agravează disconfortul. Un mediu școlar fără telefon reduce timpul de expunere și normalizează pauzele active, mișcarea și contactul vizual real. „Când sănătatea devine prioritate, regulile nu mai sună ca pedeapsă, sună ca protecție”.

De ce telefonul în școală amplifică problemele relaționale și cum ajută interdicția la nivel de grup, nu doar la nivel individual?

În clasă, telefonul aduce o piață paralelă de atenție: comparație socială, anxietate de statut, frică de excludere, presiunea de a fi „la zi”, plus conflicte digitale care intră direct în bancă. Adolescenții trăiesc relațiile intens, iar telefonul transformă intensitatea în suprastimulare: drama ajunge constantă, iar mintea rămâne prinsă în chat chiar când profesorul vorbește. Interdicția creează o zonă de protecție pentru întregul grup: scade accesul la hărțuire online în timpul orelor, scade distribuirea impulsivă de imagini, scade escaladarea conflictelor în timp real. În psihoterapia de familie, se vede clar cum problemele de la școală intră în casă sub formă de iritabilitate, izolare și certuri; un cadru școlar ferm reduce încărcătura emoțională care ajunge acasă. „Când școala ține cadrul, părintele nu mai ajunge să țină singur frontul”.

Cum se construiește colaborarea dintre părinte și adolescent, astfel încât schimbarea să nu pară confiscare, ci antrenament de autonomie?

Colaborarea începe cu un mesaj dublu: înțelegere pentru nevoia de conectare și fermitate pentru protecția sănătății. Discuția eficientă are propoziții scurte și concrete: „Vreau somn bun”, „Vreau note stabile”, „Vreau să fim bine între noi”, „Vreau să ai prieteni reali, nu doar reacții”, apoi urmează acordul de familie: reguli scrise, semnate simbolic, cu termeni clari și cu o revizuire săptămânală. În terapia de familie, părintele iese din rolul de anchetator și intră în rolul de antrenor: verifică, structurează, susține, aplică consecințe fără rușinare. Adolescentul primește un loc în negociere: nu negocierea regulii de bază, ci negocierea ferestrelor, a alternativelor și a recompenselor sănătoase. „Când adolescentul simte respect, acceptă mai ușor limite; când simte umilire, apără telefonul ca pe o identitate”.

Cum arată consecințele care funcționează fără escaladare și fără pedepse disproporționate?

Consecința eficientă este previzibilă, apropiată de comportament și aplicată fără spectacol. Dacă regula spune „telefonul stă în bucătărie după ora 22”, încălcarea duce la „telefonul rămâne în bucătărie și seara următoare” sau la scurtarea ferestrei de social media în ziua următoare. Consecința nu include insulte, nu include comparații, nu include retragerea iubirii și nu include umilință în fața altora. În familie, o consecință calmă transmite siguranță: adultul ține cadrul chiar când adolescentul protestează. În psihoterapia de familie, protestul este citit ca pierdere de confort, nu ca „lipsă de respect”; adultul rămâne ferm și prezent, iar relația rămâne întreagă.

„Consecința bună învață, pedeapsa proastă răzbună”.

Ce semne arată dependență problematică și când intră în joc sprijinul specializat? Semnele apar în funcționare: somn dereglat, scădere a rezultatelor școlare, izolare, iritabilitate la oprirea telefonului, minciuni repetate, folosirea telefonului în baie sau noaptea, pierderea interesului pentru activități anterioare, anxietate crescută, tristețe, conflicte zilnice în familie. Un alt semn este „viața fără telefon pare fără gust”, o formulă frecventă la adolescenți, care indică toleranță scăzută la disconfort și nevoie de stimul constant. În astfel de situații, sprijinul înseamnă evaluare psihologică, terapie individuală pentru reglare emoțională, psihoterapie de familie pentru schimbarea interacțiunilor, plus consult medical când somnul, starea de spirit sau consumul de energizante intră într-un cerc vicios. „Când familia cere ajutor, adolescentul primește un mesaj rar: nu e singur cu lupta lui”.

Cum se încheie planul: ce rămâne după reguli, interdicții și discuții, astfel încât adolescentul să câștige autonomie reală?

Ținta nu este un adolescent fără telefon, ci un adolescent cu telefonul la locul lui: instrument, nu stăpân. Cele două metode rămân scheletul pe termen lung: cadru ferm și consecvent, plus înlocuire activă prin viață reală și relație reală. Interzicerea telefoanelor în școală are sens medical și psihologic: protejează somnul prin reducerea hiperconectării, protejează atenția și sănătatea mentală prin reducerea fragmentării, protejează corpul prin reducerea expunerii și prin creșterea pauzelor active. În familie, rezultatul cel mai bun apare când părintele ține limitele cu calm, adolescentul primește un loc de demnitate, iar casa devine un spațiu în care conexiunea bate notificarea.

„Când relația se întărește, telefonul se micșorează fără să fie demonizat”.

75 de argumente pe care adolescenții le invocă frecvent ca să NU se interzică telefoanele în școli/licee.

Siguranță, urgențe, familie (1–12)
1. „Dacă se întâmplă ceva rău, vreau să pot suna imediat.”
2. „Părinții mei vor să știe că sunt bine.”
3. „Dacă se schimbă programul, trebuie să anunț rapid.”
4. „Dacă pierd autobuzul/ trenul, trebuie să pot comunica.”
5. „Dacă am o problemă medicală, telefonul mă ajută (alertă, monitorizare).”
6. „În caz de situații de criză, telefonul e o plasă de siguranță.”
7. „E singurul mod rapid să contactez un părinte la serviciu.”
8. „Dacă am nevoie de ajutor pe drum (navetă), telefonul e esențial.”
9. „Uneori, părinții sunt divorțați și trebuie să coordonăm.”
10. „Dacă se întârzie orele, părinții trebuie informați.”
11. „Nu mă simt în siguranță fără telefon.”
12. „Telefonul poate fi folosit ca lanternă/locație în drum spre casă.”

Organizare, planificare, „viața de elev” (13–24)
13. „Am orarul, temele și notițele în telefon.”
14. „Folosesc calendarul și alarmele pentru termene.”
15. „Fotografiez temele de pe tablă ca să nu le greșesc.”
16. „Îmi scanez fișele și le trimit colegilor.”
17. „Am aplicații pentru time management și liste.”
18. „Comunic cu colegii despre proiecte pe grup.”
19. „Verific platforme școlare (Google Classroom etc.).”
20. „Îmi notez rapid idei/teme în telefon.”
21. „Fără telefon, uit mai des lucruri.”
22. „E mai ușor să mă organizez digital decât pe hârtie.”
23. „Profesorii uneori trimit anunțuri online.”
24. „Telefonul mă ajută să țin evidența materialelor.”

Învățare și instrument educațional (25–36)
25. „Caut definiții/explicații când nu înțeleg ceva.”
26. „Folosesc dicționare/ traducere la limbi străine.”
27. „Am manuale digitale și PDF-uri.”
28. „Înregistrez (cu acord) ca să revăd explicațiile.”
29. „Folosesc aplicații de matematică/fizică pentru exerciții.”
30. „Fac poze la experimente/proiecte.”
31. „Telefonul e un mini-computer; învăț mai bine vizual.”
32. „Îmi verific notele pe platformă.”
33. „Folosesc flashcards (Anki/Quizlet).”
34. „Pot face exerciții în pauze.”
35. „E util pentru proiecte de grup, documentare rapidă.”
36. „Școala ar trebui să ne învețe să folosim responsabil tehnologia, nu să o scoată.”

Drepturi, autonomie, încredere (37–47)
37. „E telefonul meu; nu vreau să mi se confişte bunul.”
38. „Interdicția totală înseamnă lipsă de încredere.”
39. „Mă simt tratat ca un copil mic.”
40. „Ar trebui să învăț autocontrol, nu să mi se ia opțiunea.”
41. „Regulile ar trebui negociate cu elevii, nu impuse.”
42. „Un adult nu ar trebui să-mi verifice telefonul.”
43. „Interdicția încalcă intimitatea dacă se controlează.”
44. „Pedeapsa e colectivă, deși nu toți abuzează.”
45. „Dacă unii greșesc, să fie sancționați ei.”
46. „E o soluție simplistă la o problemă complexă.”
47. „Școala ar trebui să se adapteze la prezent, nu să trăiască în trecut.”

Socializare, apartenență, viață emoțională (48–58)
48. „Vorbesc cu prietenii în pauze; e parte din viața mea.”
49. „Pentru mine, chat-ul e tot socializare, nu ‘antisocial’.”
50. „Dacă nu am telefon, mă simt exclus.”
51. „Ținem legătura cu colegii din alte clase.”
52. „Telefonul reduce anxietatea socială pentru unii.”
53. „Când sunt stresat, mă liniștește.”
54. „În pauze, am nevoie să ‘decuplez’.”
55. „Îmi menține relațiile, inclusiv la distanță.”
56. „Ajută dacă mă simt singur la școală.”
57. „Uneori, îmi oferă sprijin (mesaj de la cineva drag).”
58. „Muzica în pauze mă ajută să mă reglez.”

Plictiseală, motivație, stil de predare (59–65)
59. „Unele ore sunt plictisitoare; telefonul mă ajută să rezist.”
60. „Dacă profesorul nu explică bine, mă descurc singur pe net.”
61. „Dacă deja am terminat sarcina, de ce să nu stau pe telefon?”
62. „Școala nu e suficient de interactivă; telefonul compensează.”
63. „Interdicția nu rezolvă orele slabe sau lipsa de resurse.”
64. „Telefonul e o pauză mentală între ore grele.”
65. „Mai bine să fie voie controlat decât interzis complet.”

Echitate, logistică, practică (66–75)
66. „Unii elevi au nevoie de telefon pentru traducere sau accesibilitate.”
67. „Dacă nu avem calculatoare suficiente, telefonul e alternativa.”
68. „Dacă profesorii folosesc tehnologie, de ce elevii nu?”
69. „Interdicția e greu de aplicat și va crea mai multe conflicte.”
70. „Oamenii vor găsi metode să ascundă telefonul; devine joc.”
71. „Crește tensiunea profesor–elev și scade respectul.”
72. „Riscul de furt crește dacă trebuie să-l lăsăm în cutii.”
73. „Telefonul e scump; mi-e frică să-l predau.”
74. „Școala nu poate garanta responsabilitatea dacă se pierde/deteriorează.”
75. „Mai corect ar fi reguli pe situații: interzis la ore, permis în pauze.”