Uniunea Europeană, ca instituție, nu folosește în mod consecvent și oficial un termen unic, standardizat, numit „christianofobie”, echivalent cu „fobie creștină”, în sensul în care există definiții foarte clare pentru rasism, antisemitism sau alte forme de ură.
UE operează prin concepte juridice și de politici publice precum libertatea de religie sau de convingere, nediscriminarea, infracțiunile motivate de ură și protecția minorităților, iar în rapoarte și rezoluții apare frecvent ideea de „intoleranță” sau „discriminare împotriva creștinilor”, alături de protecția tuturor comunităților religioase.
Dacă cineva ar încerca să descrie „christianofobia” în limbajul UE, ar ajunge, cel mai des, la un amestec de: discriminare pe criteriu religios, hărțuire, marginalizare socială, batjocură sistematică, vandalizarea lăcașurilor de cult, violență ori presiuni instituționale care îngrădesc manifestarea credinței în spațiul public.
UE ține simultan la libertatea de religie și la libertatea de exprimare, iar tensiunea dintre ele ajunge să fie terenul pe care creștinii simt uneori că sînt tratați cu un dublu standard; tocmai aici, limbajul european devine atent, uneori frustrant de prudent, fiindcă instituțiile UE încearcă să nu transforme dezbaterea despre credință într-o confruntare ideologică, ci într-o chestiune de drepturi, echilibru și proporționalitate.
Eu, Radu Leca, am crescut cu ideea că Europa are clopote, nu doar ceasuri și că rădăcina creștină a continentului nu se ascunde sub preș, chiar dacă unii ar prefera să o lase în pod; și totuși, cînd privesc „Europa oficială”, văd mai degrabă un mecanism juridic care apără libertatea religioasă fără să îmbrățișeze vreo confesiune anume, ca și cum ar spune: credința are loc aici, dar niciuna nu primește tron. În lumea reală, „christianofobia” o simt nu ca pe o doctrină scrisă pe frontispiciul UE, ci ca pe un curent de atmosferă: ironia repetată la adresa creștinului practicant, standardul dublu în care religia devine acceptabilă doar cînd rămîne decorativă, o toleranță largă pentru blasfemie în numele libertății artistice, în timp ce sensibilitățile altor credințe sînt tratate cu o grijă mai mare, plus tentația de a împinge credința exclusiv în privat, ca și cum prezența ei publică ar fi, prin definiție, suspectă. Din perspectiva instrumentelor UE, însă, testul nu stă în simpatie sau antipatie culturală, ci în fapte și în drept: a existat discriminare la angajare pe criteriu religios, au existat atacuri asupra bisericilor, au existat amenințări, au existat acte de ură, a existat limitare nejustificată a exprimării credinței, a existat tratament inegal față de alte grupuri? Aici UE are un vocabular mai solid: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene apără libertatea de gîndire, de conștiință și de religie, inclusiv dreptul de a-ți manifesta credința „în public sau în privat”, iar principiul nediscriminării se aplică și religiei; directivele anti-discriminare și cadrul european privind egalitatea de tratament descriu obligații pentru angajatori și state; mecanismele de monitorizare privind statul de drept și drepturile fundamentale pun presiune atunci cînd libertatea religioasă se degradează; iar când vine vorba de infracțiuni motivate de ură, UE încurajează colectarea de date, sprijin pentru victime și cooperare judiciară. Din unghiul ăsta, „christianofobia” devine un nume popular pentru un ansamblu de fenomene pe care UE le-ar traduce mai tehnic: „ură” sau „violență” motivată de religie, „incitare la ură”, „hărțuire”, „discriminare directă ori indirectă”, „restricții disproporționate” asupra exercitării libertății religioase.
Recunosc aici apare o altă tensiune pe care o port în mine: eu vreau ca Europa să își amintească limpede că multe dintre ideile ei despre demnitatea umană, conștiință, persoană, milă, spital, școală, caritate și drept au fost crescute în sol creștin; însă în același timp înțeleg că UE nu e o biserică, ci o casă comună pentru credincioși și necredincioși, iar „procreștin” în limbaj european nu înseamnă privilegii confesionale, ci respect real pentru dreptul creștinului de a trăi coerent cu Evanghelia fără să fie scos din jocul social. Asta e, de fapt, miza pe care o văd: nu o Europă în care creștinul domină, ci una în care creștinul nu e ridiculizat sistematic, nu e împins să aleagă între conștiință și profesie, nu e redus la o piesă de muzeu. Dacă mă întrebi, ca drept cititor, ce spune UE „oficial” despre „christianofobie”, răspunsul meu, spus ca o confesiune, sună așa: UE, prin tratate, cartă și jurisprudență relevantă, nu proclamă „christianofobia” ca termen-etichetă, dar recunoaște și condamnă formele de intoleranță și discriminare pe criteriu religios, inclusiv atunci cînd victimele sînt creștini; UE apără libertatea religioasă, însă o așază într-un echilibru cu alte drepturi, mai ales libertatea de exprimare și principiul neutralității statului; iar cînd creștinul simte că e lovit, UE îl invită să formuleze plîngerea în limbajul drepturilor: egalitate de tratament, nediscriminare, protecția împotriva urii și a violenței, respect pentru conștiință. În rest, ceea ce numim „christianofobie” rămîne adesea mai mult o descriere culturală a unui climat decît o categorie juridică; iar climatul, cu toată ironia lui, se schimbă greu prin rezoluții, dar se schimbă prin curaj civică, dialog onest și prin exemplul creștinului care răspunde fără ură, cu fermitate și cu bun simț. Iar dacă tot vreau o concluzie „europeană”, una pe care mi-o repet ca să nu mă înăspresc: Europa are nevoie de creștini care își cer drepturile fără să ceară privilegii, care își apără simbolurile fără să disprețuiască simbolurile altora, care își trăiesc credința vizibil fără să transforme spațiul comun într-o tribună de război cultural; fiindcă exact acolo, între libertate și respect, se joacă viitorul unei Europe care rămîne plurală, dar nu amnezică.
Avem încă dreptul în Europa creștină, să credem și să spunem că credem în Dumnezeu.
Radu Leca