Cuvântul “tăntălău” e o etichetă pripită, o haină strâmbă pe un suflet adesea blând, neîndemânatic, nefățarnic. De partea cealaltă, “femeie frumoasă și deșteaptă” e tot o mască: frumusețea se stinge fără dragoste, deșteptăciunea se răcește fără bunătate. Și poate că tocmai din întâlnirea acestor două caricaturi iese, uneori, o icoană: nu a perfecțiunii, ci a creșterii.
Capitolul 1. Cinci motive pentru care o femeie deșteaptă caută un bărbat “tăntălău”
1) Refugiul necompetiției
În bărbatul simplu, femeia isteață nu găsește rival, ci adăpost. Mintea ei, obișnuită să fie provocată, obosită să demonstreze, își află oasele în tihna unuia care nu-și joacă orgoliul la fiecare replică. Când nu e nevoie să câștigi, poți, în fine, să te întâlnești. Acolo se naște o altă inteligență, cea a inimii, unde nu replicile contează, ci auzul fin al tăcerii. Iar tăcerile bune hrănesc iubiri lungi.
2) Siguranța ritmică
Bărbatul stângaci nu știe să manipuleze, nu stăpânește culisele seducției; adesea e previzibil, loial, așezat. Tocmai această “stângăcie” devine ritm: ora mesei, gluma repetată, promisiunea ținută. Din asemenea bătăi regulate ale inimii se face un cămin pentru o femeie care trăiește în viforul ideilor. Stabilitatea lui îi dă curaj ei să riște acolo unde contează: în vocație, în creație, în maternitatea spiritului.
3) Bucuria ludică
“Naivul” poartă cu sine copilăria neînfricată: râde când cade, se ridică fără rușine. Femeia deșteaptă, prea serioasă uneori, ia lecții de libertate de la această nepricepere luminoasă. În jocul lui dezordonat, ea află un antidot la propria exigență. Învață să se dezbrace nu de demnitate, ci de solemnitate. O iubire care râde sănătos se repară repede.
4) Etica grijii
Există în multe femei un instinct nobil al îngrijirii. Lângă un bărbat simplu, această energie devine pedagogie de iubire, nu tiranie. Ea îl ajută să crească, el o ajută să-și tempereze zelul controlului. Dacă amândoi înțeleg că “a modela” nu înseamnă “a domina”, ci “a sluji”, se petrece un schimb discret: el capătă contur, ea dobândește blândețe. Așa se formează lucrul rar: parteneriatul care nu strivește.
5) Vindecarea de strălucirea mincinoasă
După prea multă strălucire goală – bărbați versați, replici sclipitoare, jocuri de putere – femeia înțeleaptă se întoarce la alfabet: sinceritatea. Stângăcia lui, uneori jenantă, e o formă de adevăr. Mai bine adevărul care înroșește obrajii, decât minciuna care face selfie-uri perfecte. În preajma adevărului, chiar și imperfect, sufletul respiră.
Capitolul 2. De ce ar “pierde” timpul cu un bărbat tăntălău? Sexterapie și mistică
Din perspectiva sexterapiei, primul cuvânt este co-reglarea. Trupul și mintea noastră își împrumută ritmurile: respirațiile se aliniază, anxietățile se sting, dorința se aprinde când se simte în siguranță. Pentru multe femei, dorința nu este focul care pornește din scânteie, ci jarul care se întețește în căldură. Stabilitatea, chiar “banală”, a unui bărbat neconflictual reduce alarma din sistemul nervos și creează condițiile pentru intimitate autentică. Paradoxul erotic: siguranța, nu spectacolul, hrănește dorința de durată.
Apoi, complementaritatea scenariilor erotice: cel stângaci scade presiunea performanței și deschide spațiu pentru explorare fără rușine. Când rușinea se domolește, curiozitatea se ridică. Un terapeut ar spune: nu tehnica, ci prezența vindecă. Prezența lui – chiar dacă stângace – și disponibilitatea ei – chiar dacă exigentă – pot construi un dans intim unde nu există note, ci ascultare. Basson a descris un model al dorinței feminine ca fiind receptivă, circulară; tocmai aici, ritmul lent al unui “nepriceput” permite ciclului să înflorească.
Mai există și fenomenul de “reparenting” mutual: ea, obișnuită să-și ia singură totul, învață să primească; el, obișnuit să fie subestimat, învață să-și afirme puterea fără agresiune. În pat, ca și în viață, grija devine limbaj: “te văd, te aud, ești destul”. Astfel, timpul “pierdut” e timp câștigat pentru vindecări discrete, acele ajustări fine care dau robustețe relațiilor.
Dinspre mistică, lucrurile sunt și mai paradoxale. “Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să le rușineze pe cele înțelepte”, scrie Pavel. În tradiția răsăriteană există “nebunia pentru Hristos”: aparenta neisprăvire care acoperă o înțelepciune smerită. Femeia deșteaptă, dacă are și gust de cer, simte că “prostia” celuilalt poate fi doar o carapace a inimii bune. În preajma bunătății fără artificii, mintea se înmoaie, orgoliul cedează. Smerenia, ca o mirodenie rară, dă gust erosului: îl curăță de posesie, îl înclină spre dăruire.
Alchimia veche vorbea despre coniunctio oppositorum: unirea contrariilor. Termenul a fost introdus de Nicolaus Cusanus în secolul al XV-lea, în lucrarea sa De Docta Ignorantia, pentru a descrie cum se poate înțelege divinitatea prin depășirea limitelor rațiunii.
Frumusețea ascuțită întâlnește bonomia rubensiană, inteligența sprintenă întâlnește răbdarea grea. Din fricțiune se naște căldura; din diferență, energie. Nu-i vorba de a coborî standardele, ci de a le converti: de la “perfect” la “viu”, de la “impresionant” la “adevărat”. O iubire roditoare e mai curând o mănăstire construită în mijlocul munților decât o scenă luminată de care oricine poate profita.
Și încă o taină: a “pierde” timpul devine pură asceză. Rugăciunea e, în ochii lumii, timp pierdut; dar în ochii sufletului, e hrană. La fel, orele petrecute lângă cineva care nu strălucește în manuale, dar știe să fie, sunt o formă de ucenicie la școala prezenței. “Unde e comoara ta, acolo va fi și inima ta.” Dacă inima se așază lângă o bunătate simplă, ea se curăță de febra comparațiilor.
Nu fac apologia neputinței, nici a relațiilor în care unul se aneatizează. Spun doar că uneori, în acești “tăntălăi” ai lumii, se ascunde o structură pe care o femeie deșteaptă se îndrăgostește: siguranță, prezență, umor, adevăr. Iar dacă frumusețea ei e dublată de înțelepciune, va ști să nu-l folosească drept proiect, ci să-l primească drept dar. Atunci, “pierderea” de timp devine misă domestică: două ființe își învață una alteia numele, până când numele de pe buze devine pace. Nu trebuie să te sperie filozofia ci faptul că nu înțelegi ce scr
Din perspectiva sexterapiei, relația cu un tăntălău creazaun spațiu sigur pentru experimentare sexuală. Ea se poate simți liberă să exploreze noi dimensiuni ale plăcerii, fără teama de evaluare sau judecată. În prezenta dinamicii, trupurile comunică, iar nevoile, dorințele și fanteziile devin un limbaj comun fără complexitatea analizei critice, deseori copleșitoare.
În plus, misticismul oferă un cadru fascinant pentru interpretarea acestei alegeri. Femeia deșteaptă și frumoasă poate percepe în bărbatul tăntălău o formă de energie masculină primitivă, necoaptă, capabilă să o conducă pe un tărâm al descoperirii profunde. Aici, se poate dezvălui o conexiune sufletească care transcende inteligența, unindu-i în fața misterelor existenței.
Astfel, această alegere de a petrece timp cu un bărbat tăntălău devine mai mult decât o simplă relație. Este o călătorie în care se împletesc emoțiile, dorințele și căutările interioare. O femeie deșteaptă, împreună cu tăntălăul său, se aventurează într-o poveste unică, plină de contradicții și descoperiri, transformată dintr-o alegere aparent neobișnuită într-o revelație mistică a dragostei.
Pot oferi un text original care evocă un ton eseistic, confesiv și aforistic, cu ironie blândă și spirit moral, fără a imita vocea inconfundabilă a lui Nicolae Steinhardt.
Bărbații „tăntălăi” și femeile frumoase și deștepte
Capitolul 1. Primele 7 motive pentru care o femeie deșteaptă caută un bărbat „tăntălău”
1) Siguranța controlului
Inteligența, când e încercată, caută uneori teren stabil. Un bărbat ușor derutabil, bonom, fără muchii de orgoliu, oferă promisiunea (falsă, dar liniștitoare) a controlului: ea hotărăște, el aprobă. E o pace domestică câștigată prin renunțarea la luptă: nu se ceartă pe idei, nu se duelează în ambiții. În loc de parteneriat, un spectacol cu un singur regizor. Controlul e un anestezic pentru anxietate.
2) Oglinda care te face mereu frumoasă
Narcisismul nu dorește judecăți, ci reflexe îndulcite. Un bărbat impresionabil devine oglindă prietenoasă: se uimește, se emoționează, aplaudă. Femeia inteligentă capătă un „public” devotat, o sală plină care râde la timp și tace la comandă. Adulația e o hrană caldă, dar nu și o vitamină: ține de foame, nu de sănătate.
3) Nevoia de a străluci fără concurență
Lângă un partener modest, sclipirea ei e evidentă. Nu trebuie să se bată cu alt far în noapte. În camerele orgoliului, aceasta e o lampă economică: luminează mult, consumă puțin. Uneori e și revanșă discretă împotriva bărbaților aroganți care i-au respins mintea: „Acum eu sunt măsura lucrurilor.”
4) Complexul salvatoarei
Un bărbat „stângaci” activează instinctul pedagogic: îl „ridic”, îl „formez”, îl „învaț”. E arogantă această caritate? Adesea e amestecată: milă, vanitate, generozitate. Eroismul civil al salvării dă un sens: relația devine atelier de reparații, iar ea – meșterul. E o formă de putere îmbrăcată în alb.
5) Economia conflictului
O femeie deșteaptă știe cât costă o certă inteligentă: zile, nopți, argumente, orgolii aruncate ca piesele de șah. „Tăntălăul” e antidotul la războiul rece al minților. El nu contestă, nu chestionază; pacea lui leneșă pare balsam. În realitate, e uneori doar o liniște de mlaștină.
6) Aroma tandreții protectoare
Erotismul are o filieră paradoxală: protecția. Când îl ții „de mână” pe cel stângaci, se trezește o tandrețe aproape maternă, care, pentru un timp, poate condimentă dorința. O femeie puternică se lasă încântată de vulnerabilitatea celuilalt, ca de un pisoi adormit pe piept: e plăcut, încălzește, toarce.
7) Ascunderea propriei fragilități
Lângă un partener necompetitiv, fragilitățile ei rămân camuflate. Nu e nevoie să-și scoată armura în arenă. Nu e confruntată, nu e demascată. „Tăntălăul” e paravanul perfect: lasă lumina pe chipul ei și umbra pe îndoielile ei. Uneori, alegem companionul nu pentru ceea ce e, ci pentru ceea ce ascunde în noi.
Capitolul 2. De ce o femeie deșteaptă și frumoasă își pierde răbdarea și anii alături de un astfel de bărbat (explicație prin erotism și narcisism)
“Erotismul nu se hrănește din dispreț, ci din respect. Inițial, vulnerabilitatea celuilalt pare duioasă; în timp, dacă nu devine maturitate, se transformă în împovărare. Ceea ce a fost joc profesor-elev devine, inevitabil, scenă părinte-copil. Iar Eros, sever ca un maestru bătrân, părăsește casa unde partenerii nu mai sunt doi adulți. Dorința e ucisă de tutela permanentă: nu poți sărută pe cineva pe care tocmai l-ai certat pentru tema nefăcută.”
Narcisismul, la rându-i, e o fântână fără fund. Adulatia celuilalt, dacă vine dintr-o gură uimită și neformată, ajunge să sune gol. O femeie deșteaptă simte repede diferența dintre aprecierea competentă și cea lingușitor și neputincioasă. La început, laudă necondiționată e ca de catifea. După doi ani, e scai. Oglinda care te face mereu frumoasă devine, prin exces, distorsionată. Când știi că orice spui e „genial”, devii singură în chiar centrul admirației tăntălăului.
Mai mult, pedagogia continuă e obositoare. Relația(atelier de facere de bie) cere zilnic piese de schimb: explicații, îndrumări, dezamorsări. „Mental load”-ul afectiv se acumulează ca praful pe rafturi. Fiecare sarcină minoră devine un reproș major: de ce trebuie mereu să organizez cuplul, să anticipez, să traduc lumea pentru tine? Din această oboseală se naște iritarea, din iritare ironia, din ironie disprețul. Iar disprețul e acidul care roade cuplul.
Erotic vorbind, simetria e un combustibil. Două curiozități, doi curajoșii, două ambiții se armonizează mai aprins decât o aripă puternică și una moale. Dacă bărbatul rămâne în postura „băiatului bun, dar pierdut”, scenariile erotice se repetă până devin liturghie fără credință: gesturi corecte, suflet absent. Femeia va căuta alt registru: contradicția fertilă, surpriza, rezistența jucată. Dorința se aprinde când întâlnește altă dorință, nu doar docilitate.
Narcisismul are și partea sa de răzbunare: cel „adulat” ajunge să se disprețuiască pe sine pentru că are nevoie de adulație ieftină. Se ivește rușinea: narcisicii știu foarte bine că primesc aplauze într-o sală fără juriu. Și apar reacții de autopedepsire: sarcasm, retragere, frig/frică. Așa se pierd anii: nu printr-un mare dezastru, ci prin mărunte neînțelegeri zilnice care, adunate, alcătuiesc un pustiu.
“În planul demnității falice, ea își dă seama că nu e iubită la înălțimea ei, ci la nivelul comodității lui. Nu e admirată de un egal, ci „folosită” drept busolă. Iar omul folosit ca busolă obosește să arate nordul cuiva care nu învață să citească harta. Când realizează că ar fi putut fi provocată, nu protejată; că ar fi putut fi contrazisă cu inteligență, nu înălțată prin plecăciuni; atunci apare doliul după viața netrăită.”
Cristina Nicoleta Kossyvakis.
Erotismul iubește riscul: un cuvânt bine plasat, o idee care mușcă, o tăcere care nu e gol, ci densitate, seduce.
Fără acestea, chiar și trupurile frumoase se sting. Narcisismul cere intervenții tot mai mari pentru a simți ceva: mai multă validare, mai mult control. Dar nimic nu satură.
Saturația vine din întâlnirea a doi oameni care se văd întregi, nu ca proiecte, nici ca oglinzi, ci ca prezențe în realitatea cuplului.
Așa se explică pierderea răbdării: nu pentru că el e „rău”, ci pentru că dinamica e viciată. Învățătura perpetuă ucide parteneriatul; adulația perpetuă ucide misterul; comoditatea ucide creșterea. Iar timpul adună!
“Ca femei alegem un „tăntălău” la început de relație pe post de calmant, ulterior începem să investim în el, crezând că il ajutăm să fie super bărbat. Din munca noastră minunată, nici el nu iese bărbat, dar nici noi mai normale nu suntem.”
Celebrul psihiatru de origine romana Cristina Nicoleta Kossyvakis.
Dar dragostea nu se ține cu calmante, ci cu exerciții de adevăr. Respectul aprinde erotismul; reciprocitatea vindecă narcisismul. Când amândoi spun„m-ai învățat” și „m-ai contrazis bine”, atunci anii nu se pierd, se adună. În rest, rămân doar oglinzi și umbre.