Vipera, nuvelă de Radu Leca

July 26, 2026 Radu Leca

Nuvelă de Radu Leca, Revista de Psihologie

Radu Leca iți dăruiește nuvela “Vipera”.

În satul de la marginea dealului, acolo unde drumul de țară se îngustează sub plopi bătrâni și casele cu pridvor de lemn își aștern umbrele lungi peste grădini pline de crini sălbatici, trăia, de mai bine de treizeci de ani, o pereche oarecare, ca multe altele. Dar cu o deosebire care o făcea vestită în tot ținutul: femeia din căsnicia lor avea o limbă atât de ascuțită și o fire atât de haină, încât soarele părea că se întunecă de cum trecea ea pragul. Fănica, căci așa o chemau pe soție, se scula în fiecare dimineață înainte de cocoșat, cu ochii mici și vicleni, cu buzele subțiri, întotdeauna gata să rostească o înjurătură sau o dojană, și începea să vorbească.

Vorbea când era de treabă, vorbea când nu era, vorbea la masă, vorbea la câmp, vorbea și în somn. Iar cuvintele îi ieșeau șuierând ca vipera din iarbă, otrăvind fiecare clipă a zilei. Bărbatul ei, Mărin, tâmplar din tinerețe, om cu mâinile aspre și cu privirea blajină, învățase să tacă. Tăcerea lui nu era una de înțelepciune, ci de oboseală adâncă, de acel fel de oboseală care se așază în oase după ani de zile în care nici măcar un cuvânt bun nu ți se adresează.

Căsătoria lor începuse, ca toate celelalte, cu speranță

Căsătoria lor începuse, ca toate celelalte, cu speranță. Fănica venise în casa lui Mărin la doisprezece ani de la terminarea războiului, adusă de părinți cu zestre de câteva oale de aramă și o pătură țesută în război. Pe vremea respectivă era frumoasă, cu obraji rotunzi și părul negru ca pana corbului. Iar Mărin, tânăr voinic, se îndrăgostise de zâmbetul ei, fără să observe că în spatele buzelor dulci zace un vierme al răutății. Primii ani fuseseră încă suportabili; certurile erau mici, ca niște scântei ce se sting repede. Dar odată cu trecerea vremii, odată ce Fănica începuse să nască și să piardă, să crească copii care plecaseră apoi la oraș, răutatea ei crescuse ca buruiana pe ogorul nelucrat. Nimic nu era bun. Pâinea era prea sărată, apa prea rece, vremea prea caldă sau prea ploioasă, vecinii erau proști și invidioși, preotul era leneș.

Iar bărbatul ei, sărmanul Mărin, era cel mai nenorocit

Iar bărbatul ei, sărmanul Mărin, era cel mai nenorocit dintre toți. Îl certa că nu câștigă destul, îl certa că miroase a lemn și a rășină, îl certa că mănâncă prea mult, că tace prea mult, că respiră prea tare. Și când Mărin, într-o seară de toamnă, îndrăznise să-i spună, cu glasul sfios al unui copil, că poate ar fi bine să se potolească, Fănica îl privise cu ochii ei mici, strânși. Și începuse să râdă, un râs ascuțit, ca scrâșnetul unghiei pe sticlă. „Potoliți, zici? Să mă potolesc eu, care muncesc de mă topesc în casa asta? Tu, care vii seară de seară cu mâinile pline de așchii și cu buzunarele goale? Tu, care nu ești în stare să-mi aduci nici măcar o batistă de sărbători? Hai, du-te și taci, căci tăcerea îți stă bine, bărbat netrebnic ce ești!”

Mărin își plecase capul și ieșise în pridvor. Acolo, pe banca de lemn pe care o cioplise el însuși cu ani în urmă, stătea și privea stelele. Nu plângea; lacrimile îi secaseră demult. Plângea doar inima lui, în tăcere, o inimă învățată să sufere fără să se plângă. Vecinii știau prea bine ce se petrece în casa lor. Geamurile erau subțiri, iar glasul Fănicăii străbătea tot satul. Uneori, când vântul bătea dinspre răsărit, se auzea până la cârciuma din centrul satului, iar oamenii dădeau din cap, cu milă. „Sărmanul Mărin”, zicea bătrânul Nea Ilie, cârciumarul, turnând un păhărel de țuică.

Omul ăla a înghețat de viu în casa lui

„Omul ăla a înghețat de viu în casa lui. Femeia aia îl mănâncă de viu, fără sare.” Dar nimeni nu îndrăznea să intervină. În satul lor, treburile casei rămâneau înăuntru. Iar un bărbat care se plângea de soție era privit cu un amestec de compasiune și dispreț. Așa că Mărin își trăia viața în tăcere, lucra din zori și până în noapte, iar banii pe care îi câștiga la tâmplărie dispăreau în mâinile Fănicăii. Care pretindea că îi cheltuiește pe treburi necesare, deși toată lumea știa că ea juca cărți cu babele din sat și pierdea sume întregi la jocul de table.

De asemenea, Anii trecură ca apele repezi ale râului din vale, iar Mărin îmbătrâni prematur. Părul îi albi, spatele îi cocoșă ușor, iar în ochi i se așeză o tristețe adâncă, de câine bătut. Fănica, dimpotrivă, părea că se hrănește cu răutatea ei; deși îi apăruseră riduri adânci în jurul gurii, deși părul îi încărunțise, energia ei malefică nu scădea. Dimineața, la ora cinci, se scula și începea să bocântească prin casă, trântind oalele, lovind cu mătura de podea, strigând după Mărin să se scoale, deși bietul om se scula oricum la patru, ca să termine o comandă.

„Măriiiin! Măriiiin! Unde te-ai băgat, bătrân netrebnic? Vrei să mor de foame în casa asta? Vino încoace și adă-mi lemnele, căci focul s-a stins și tu stai ca mortul în pat! Ce-ai făcut noaptea, de ești așa de obosit? Ai visat la femei, ai? La femei tinere, cum sunt toate curvele din sat? Știi tu bine că nu ești bun de nimic, nici de muncă, nici de altceva!”

Mărin se scula, își punea hainele ponosite și ieșea

Mărin se scula, își punea hainele ponosite și ieșea să aducă lemne. Nu răspundea. Răspunsurile îi erau smulse cu forcepsul, iar când îndrăznea să rostească un cuvânt, Fănica îl întrerupea imediat. „Taci din gură, că nu te întreabă nimeni! Ce știi tu să spui? Numai prostii. Toată viața ta ai spus numai prostii. Dacă aveam capul pe umeri, nu mă măritam cu tine, ci cu Ghiță al Mariei, care acum are casă nouă și mașină. Da, cu Ghiță, care m-a plăcut, dar eu, proasta, am ales dragostea. Dragostea! Ce dragoste a fost în casa asta? Numai foamete și rușine!”

Mărin aducea lemnele, aprindea focul și ieșea în curte. Acolo, în atelierul lui mic, mirosind a brad și a clei, își găsea singura alinare. Cioplea, dăltuia, făcea scaune și lăzi, și în fiecare lovitură de daltă își vărsa amărăciunea. Uneori, când lucra târziu în noapte, se oprea și asculta. Casa era tăcută. Fănica adormea greu, dar când adormea, sforăia zgomotos. Iar liniștea amintită, stricată doar de sforăitul ei, era singura pace pe care Mărin o cunoștea. Atunci, în întunericul atelierului, cu lumina slabă a opaițului, bătrânul tâmplar lăsa uneori să-i cadă o lacrimă pe lemnul neted. „Doamne”, șoptea el, „până când?” Dar Domnul tăcea. Iar Mărin își relua lucrul, convins că suferința lui era o cruce de dus până la mormânt.

Soarta, însă, are uneori căi ciudate de a răsplăti

Soarta, însă, are uneori căi ciudate de a răsplăti răbdarea. Într-o primăvară, când lilacul înflorea peste garduri și aerul mirosea a pământ reavăn, Mărin primi o comandă mare de la un boier de prin părțile Buzăului. Care avea un palat de vară ce trebuia mobilat. Bătrânul tâmplar trebui să meargă de câteva ori la târgul din orașul de jos, să cumpere lemn de tei și să se întâlnească cu administratorul. Acolo, într-o dimineață de joi, cu soarele blând și cu praful drumului încă neumblat, Mărin o cunoscu pe Ileana. Femeia tânără, abia trecută de treizeci de ani, era văduvă de război, locuia într-o căsuță mică la marginea târgului și vindea flori. Ochii ei, de un albastru pal, păreau doi clopoței de nu-mă-uita.

Iar glasul îi era atât de lin, încât părea că muzica însăși coboară pe buzele ei. Mărin cumpără de la ea un buchet de liliac, fără să știe de ce; poate pentru că mirosul îi aminti de copilărie, de mama lui care punea liliac în vază la Paști. Ileana îi zâmbi, un zâmbet timid, de fată bună, și îi spuse: „Să vă aducă noroc, domnule. Dumnezeu să vă binecuvânteze casa.” Mărin rămase mut. Nu-și amintea când fusese ultima dată când cineva îi urase ceva bun. Îi mulțumi stângaci, cu obrajii înroșiți, și plecă, dar inima îi bătea altfel. Nu era dragoste, nu încă; era doar caldura unui cuvânt blând, ca o rază de soare pe o fereastră înghețată.

Întâlnirile se repetară

Întâlnirile se repetară. Mărin găsea tot felul de motive să treacă pe la taraba Ilenei. Cumpăra flori pe care nu avea cui să le dăruiască, le lăsa apoi la icoana din atelier. Și stătea de vorbă cu femeia tânără. Ileana îl asculta. Da, îl asculta cu adevărat, cu ochii ațintiți asupra lui, fără să-l întrerupă, fără să-l batjocorească. Mărin îi povesti despre lemn, despre mirosul bradului, despre cum se face o îmbinare perfectă, iar ea dădea din cap, înțelegătoare. Uneori îi aducea o cafea fierbinte, într-o ceșcuță mică, și îl întreba de sănătate.

În plus, „Sunteți palid, domnule Mărin”, îi spuse ea într-o zi. „Nu cumva munciți prea mult? Omul trebuie să se odihnească, căci trupul nu este de fier.” Mărin își dădu seama, cu o durere ascuțită, că nimeni, în treizeci de ani de căsnicie, nu-i spusese să se odihnească. Fănica îl trezise întotdeauna mai devreme, îl pusese să care, să ducă, să ridice, să tăcească, să sufere. Iar acum, o femeie care abia îl cunoștea îi oferea o ceșcuță de cafea și îl sfătuia să aibă grijă de sine.

În sufletul lui Mărin se petrecu o schimbare lentă, dar adâncă. Ca un râu care își sapă albie prin stâncă, cuvintele blânde ale Ilenei începură să-i erodeze disperarea. Își dădu seama că viața nu trebuia să fie numai amară, că există și oameni care vorbesc frumos. Care zâmbesc fără batjocură, care întind o mână fără să ceară nimic în schimb. Începu să se uite în oglindă și să observe cât de mult îmbătrânise, nu de ani, ci de supărare. Ochii îi erau triști, dar încă limpezi.

Mâinile îi erau aspre, dar încă puternice

Mâinile îi erau aspre, dar încă puternice. „Mai am timp”, își spuse el într-o seară, stând pe prispa casei și privind luna. „Mai am timp să trăiesc și eu, o dată, înainte să mor.” Dar cum? Cum să plece? Cum să lase casa în care muncise o viață întreagă? Cum să facă față ocărilor satului? Și totuși, gândul nu-i mai dădea pace. Îl urmărea ziua și noaptea. Când Fănica începea să urle, el o auzea de parcă de departe, ca pe un câine lătrând în alt sat. Obosise. Obosise definitiv.

Hotărârea se coace încet, ca pâinea în cuptor. Mărin nu era om de hotărâri pripite; treizeci de ani de teroare domestică îl învățaseră să se mișce încet, ca șarpele prin iarbă. Începu să-și pregătească plecarea în taină. Își strânse uneltele cele mai bune, își puse hainele curate într-un sac, își ascunse banii strânși pentru comandă într-un ciorap. Nu avea mult; câteva mii de lei, dar îi ajungeau să înceapă. Ileana îi găsise o cămăruță la marginea târgului, lângă grădina ei cu flori. Și îi promisese că îl va ajuta să se pună pe picioare. „Veniți, domnule Mărin”, îi spusese ea cu blândețe. „Aici veți avea liniște. Nimeni nu vă va mai striga, nimeni nu vă va mai ocărî. Veți lucra în pace, iar florile mele vă vor ține de urât.” Cuvintele ei erau ca o mangâiere pe o rană deschisă.

Ziua plecării fu o zi de octombrie, cu cer

Ziua plecării fu o zi de octombrie, cu cer cenușiu și cu frunzele arămii plutind în vânt. Fănica se sculase de dimineață cu chef de ceartă. Mărin pregătise o mămăligă, ca în fiecare zi. Dar de data respectivă o făcuse cu mai multă grijă, turnând untura deasupra și presărând brânză. Așeză masa în tăcere, așteptând. Fănica intră în bucătărie, se uită la farfurie și începu: „Ce-i asta? Mămăligă iar? Nu ești în stare să faci și tu o omletă, bătrânule? Treizeci de ani îmi dai numai mămăligă.

Ghiță al Mariei îi face nevestei ouă în fiecare dimineață, iar tu… tu ești prea leneș să bați un ou. Săracă de mine, cum am ajuns să trăiesc ca o cârpă în casa asta!” Mărin o privi. O privi pentru prima dată în treizeci de ani fără frică, fără milă, fără speranța că se va schimba ceva. O privi ca pe un monument al răutății, ca pe o statuie de sare care se topește încet, dar sigur, sub ploaie. „Fănico”, spuse el, cu o voce atât de calmă, încât ea tresări, „eu plec.”

Fănica îl privi, nedumerită pentru o clipă, apoi izbucni

Fănica îl privi, nedumerită pentru o clipă, apoi izbucni în râs. „Pleci? Unde să pleci, bătrânule? La cimitir? Că acolo e locul tău, nu la masă cu mine. Du-te, du-te, și vezi cum e să dormi sub pământ, poate acolo nu te mai cert nimeni!” Mărin clătină din cap. „Nu, Fănico. Plec de-a binelea. Îmi iau uneltele și plec. Am găsit un loc unde se vorbește frumos, unde omul este om, nu dobitoc de povară. Treizeci de ani am îndurat. Treizeci de ani am tăcut. Acum tăcerea mea s-a terminat. Nu mai am ce-ți spun, decât să-ți doresc sănătate și să te rog să ai grijă de casă. E a ta oricum; eu am plecat.”

Fănica rămase cu lingura în aer. Nu pricepea. Nu putea pricepe. În mintea ei bolnavă, Mărin era un obiect, o unealtă, ceva ce nu avea voință proprie. Care trebuia să stea acolo, să sufere, să tacă, să moară încet, sub privirile ei. Ideea că el putea pleca, că avea curajul să iasă pe poartă, să o lase singură, era de neconceput. „Tu… tu îndrăznești?” strigă ea, iar glasul îi deveni ascuțit ca unghiile pe tablă. „Tu, care nu ești în stare să-ți legi șireturile fără mine? Tu, care ai nevoie de mine să-ți fac mâncare, să-ți spăl hainele?

Du-te, băiete, du-te, și vezi cum te întorci în

Du-te, băiete, du-te, și vezi cum te întorci în două zile, flămând și umilit, ca un câine bătut!” Mărin se ridică. Luă sacul pe care îl pregătise, își puse pălăria pe cap și îndreptă spre ușă. Fănica îi sări în față, cu ochii injectați, cu spuma la gură. „Ieși din casa mea? Ieși, nemernicule? Cum îndrăznești? Eu am muncit aici, eu am crescut copiii, eu am făcut totul, iar tu vii acum și pleci ca un laș? Ești un laș, Mărine! Un laș și un netrebnic! Să te vadă lumea cum fugi de nevastă, să râdă satul de tine! Să te blestem, Mărine, să te blestem să nu ai liniște nicăieri, să nu ai pace, să-ți putrezească oasele!”

Mărin deschise ușa. Vântul rece de toamnă intră în casă, răvășind câteva hârtii de pe masă. El se opri în prag, fără să se întoarcă. „Nu mai am nimic de spus, Fănico. Nici o blestemătură nu mă mai atinge. Inima mea e deja piatră, de mulți ani. Acum, merg să o fac iarăși caldă. La revedere.” și ieși, lăsând ușa deschisă. Fănica rămase în mijlocul camerei, tremurând de furie, cu pumnii strânși. Nu alergă după el. Nu plânse. Furia îi era prea mare pentru lacrimi. Începu, în schimb, să arunce cu farfurii, să lovească cu piciorul în scaune, să strige în gol, să blesteme. Dar casa, pentru prima dată în treizeci de ani, nu-i răspunse. Pereții rămăseră muți, iar ecoul glasului ei se pierdu în vântul care bătea prin ușa deschisă.

Primele zile după plecarea lui Mărin, Fănica trăi într-o

Primele zile după plecarea lui Mărin, Fănica trăi într-o stare de negare violentă. Era convinsă că el se va întoarce. „Hai că vine înapoi”, își spunea ea, umblând prin casa goală. „Unde să se ducă bătrânul? Nu are pe nimeni, nu are nimic. Fără mine, nu e în stare să facă nici măcar un foc. Peste o săptămână, două, o să bată la poartă, flămând și umilit, iar atunci o să-i arăt eu. O să-i arăt cine e stăpâna în casa asta. O să-l primesc înapoi, da, dar o să-l fac să sufere, o să-l fac să-mi sară în genunchi, să-mi ceară iertare, să-mi pupe mâinile!” Vorbea singură, de dimineață până seara. Iar cuvintele îi ieșeau șuierând, pline de venin. Dar zilele treceau, iar Mărin nu se întorcea. Săptămânile deveniră luni, iar Fănica începu să realizeze, încet, că poate, doar poate, el chiar plecase de tot.

Vecinii aflară repede

Vecinii aflară repede. În sat, veștile circulă mai iute decât focul prin paie. Unii râseră, alții se mirară, dar toți dădură din cap, cu înțelepciunea oamenilor simpli. „A plecat Mărin”, zicea Nea Ilie la cârciumă. „A plecat și bine a făcut. Femeia aia îl mâncase de viu. Acum, să vadă ea cum e să fii singur.” Fănica, mândră din fire, nu se ducea la nimeni să se plângă. Ba dimpotrivă, începu să spună prin sat că ea îl alungase, că el fusese un bețiv și un leneș, că plecase cu o femeie de moravuri ușoare, că ea era prea bună pentru el. Dar oamenii o cunoșteau. Știau adevărul. Și nimeni nu o credea. Ba, mai mult, unii începură să evite drumul pe la casa ei, să nu fie prinși la ușă și să asculte otrava ei.

Singurătatea se așeză peste Fănica ca o pătură umedă. Casa, care părea mică și sufocantă când Mărin era acolo, deveni acum imensă și rece. Pereții păreau că o ascultă, dar nu o mângâie. Tăcerea era cel mai groaznic dușman. Toată viața ei, Fănica trăise făcând zgomot, vorbind, certând, strigând, iar acum. Când nu mai avea pe cine ocărî, cuvintele îi răsunau goale, ca într-o peșteră. Începu să vorbească cu pisica, cu câinele, cu găinile, cu pereții. „Voi mă înțelegeți, nu? Voi știți cât am muncit eu aici. Oamenii sunt răi, oamenii sunt invidioși. Eu am fost o soție bună, o gospodină harnică. Dar el, el nu a știut să prețuiască. El a plecat ca un laș. Un laș!” Pisica se ferea de ea, câinele o lătra, iar găinile fugăreau prin curte. Nimeni nu voia să stea lângă ea.

Iarna veni grea și lungă

Iarna veni grea și lungă. Zăpada acoperi satul, iar drumurile se închiseră. Fănica rămase izolată în casă, cu provizii puține, căci ea nu știa să se descurce. Mărin făcuse totul: tăiase lemnele, reparase acoperișul, dusese gunoiul, cumpărase mâncarea. Ea doar certase. Acum, când trebuia să care apă de la fântână, să spargă gheața, să facă focul, să gătească ceva mai complicat decât mămăliga, se împiedica la fiecare pas. Mâinile îi crăpau de frig, spatele o durea, iar furia o cuprindea și mai tare. „Din cauza lui”, striga ea, lovind cu securea în lemne. „Din cauza lui sunt eu acum ca o slugă. Dacă era aici, făcea el. Dar a plecat, nemernicul, a plecat și m-a lăsat să mor de frig și de foame!” Dar lemnele nu îi răspundeau. Iar focul, când reușea să-l facă, pâlpâia slab, ca o amintire.

Primăvara, când zăpada se topi și soarele începu să încălzească pământul, Fănica ieși din casă. Era slăbită, îmbătrânită brusc, cu ochii tulburi și cu pașii nesiguri. Se duse la poartă și se uită spre drum. Poate că îl va vedea pe Mărin venind. Poate că îl va vedea, cu sacul în spinare, rușinat, flămând, gata să ceară înapoi. Dar drumul rămânea gol. Doar vântul bătea prin crengile goale ale salciei de la gard. Atunci, pentru prima dată, o durere străină îi străpunse pieptul. Nu era furie. Era altceva. Era un gol, un gol imens, pe care treizeci de ani de răutate nu reușiseră să-l umple. Își dădu seama, cu o claritate înspăimântătoare, că nimeni nu o iubise. Copiii plecaseră și nu scriau. Vecinii o evitau. Soțul o părăsise. Ea rămăsese singură, cu limba ei ascuțită, vorbind în vânt.

În tot acest timp, Mărin trăia o altă viață

În tot acest timp, Mărin trăia o altă viață. La marginea târgului, în cămăruța mică de lângă grădina cu flori, bătrânul tâmplar își găsea, pentru prima dată, pacea. Ileana nu era doar o gazdă; era un înger pământesc. Dimineața, când el se scula, găsea cafeaua făcută, pâinea caldă, un cuvânt blând. „Să aveți o zi bună, domnule Mărin”, îi spunea ea, iar el pleca la lucru cu inima ușoară. Lucra din nou cu drag, făcând mobilă frumoasă, iar oamenii îl plăteau bine și îl respectau. Seara, se întorcea obosit, dar fericit.

Ileana îi ținea de urât, îi cosea nasturii, îi spăla hainele, îi vorbea despre flori, despre vreme, despre lucruri mici și bune. Nu existau certuri, nu existau strigăte. Existau doar liniștea și bunătatea. Mărin începu să îngrașe, părul îi prinse luciu, iar ridurile de pe frunte i se îndulçiră. Ochii, cei doi ochi triști, de câine bătut, începură să strălucească blajin. El o iubea pe Ileana, nu cu patima tinereții, ci cu recunoștința unui om care a fost salvat de la înec. Și ea îl iubea, pentru blândețea lui, pentru mâinile lui harnice, pentru tăcerea lui plină de înțelepciune.

Vara aduse nunta lor, o nuntă mică, la primăria

Vara aduse nunta lor, o nuntă mică, la primăria din târg, cu doi martori și cu un prânz la cârciuma de la colț. Ileana purta o rochie albă, simplă, iar Mărin costumul lui cel bun, pe care îl scosese din sac cu grijă. Nu era o nuntă ca în povești, ci una ca în viață: modestă, adevărată, plină de lacrimi fericite. Ileana îi spuse, privindu-l în ochi: „Vă promit, Mărine, că în casa noastră va fi mereu pace. Vom munci, vom trudi, dar vom fi buni unul cu altul. Căci bunătatea este rădăcina fericirii.” Mărin o strânse în brațe și plânse. Plânse de ușurare, de recunoștință, de durerea celor treizeci de ani irosiți. Dar Ileana îl mângâie, ștergându-i lacrimile cu batista ei de in. „Nu mai plângeți, dragul meu. Trecutul a trecut. Acum trăim.”

Vestea nunții ajunse și la urechea Fănicăii. Un vecin, răutăcios, trecând pe la poarta ei, îi strigă: „Hei, Fănico, știi că Mărin s-a însurat? S-a însurat cu o tânără, frumoasă, cum n-ai fost tu niciodată! Acum are casă nouă, viață nouă. Iar tu stai aici și putrezești singură!” Fănica îl alungă pe vecin cu o piatră, intră în casă și se trânti pe pat. Dar cuvintele rămăseseră în ea, ca niște cuie bătute în lemn. Mărin, săracul Mărin, bătrânul pe care îl umilise, îl ocărîse, îl batjocorise, trăia acum fericit. Avea o femeie tânără, frumoasă, liniștită. O femeie care îl respecta, care îl iubea. Iar ea, Fănica, stătea în casa goală, cu mâinile crăpate, cu inima plină de venin, vorbind singură.

În noaptea aceea, Fănica nu dormi

În noaptea aceea, Fănica nu dormi. Stătea întinsă în patul conjugal, acum prea mare pentru unul singur, și privea tavanul. Își aminti de tinerețe, de zâmbetul ei dulce, de zilele când Mărin o privea cu dragoste. Când se stricase totul? Când devenise ea monstrul care alungase tot ce era bun? Încercase odată, demult, să fie blândă? Nu-și amintea. Nu-și amintea decât certurile, vorbele urâte, umilințele. Își aminti cum îl alungase din pat, cum îi aruncase mâncarea, cum îl numise „netrebnic” în fața satului. Și acum, el era fericit, iar ea era singură. Dreptatea, gândi ea, e un cuțit cu două tăișuri. Tăișul pe care îl folosisem eu, mă tăie acum pe mine.

Mai mult, Dimineața, Fănica se sculă, se îmbrăcă și ieși în pridvor. Totuși, Soarele răsărea frumos, colorând cerul în nuanțe de roz și de auriu. Cu toate acestea, Era o dimineață de vară, plină de promisiuni. Prin urmare, Dar pentru Fănica, promisiunile erau de mult moarte. Așadar, Se așeză pe banca de lemn, banca cioplită de Mărin, și începu să vorbească. Vorbea încet, mai încet ca niciodată, iar cuvintele îi ieșeau fără venin, ci cu un gust de cenușă. „Am greșit”, spuse ea, iar vântul purtă cuvintele departe, spre dealuri.

„Am greșit, Mărine. Dar e prea târziu. Prea târziu pentru iertare, prea târziu pentru noi. Rămân aici, cu limba mea ascuțită, cu casa mea goală. Tu, acolo, în liniștea ta, fii fericit. Fii fericit, căci eu am fost nefericita care te-a învățat ce înseamnă durerea. Acum, poate, știi să prețuiești bucuria.” Nimeni nu o auzi. Vecinii treceau pe drum, grăbiți la câmp. Iar Fănica rămase singură, o bătrână rea, o bătrână singură, o bătrână care își plătea acum, cu vârf și îndesat, prețul răutății.

Anii care urmară nu aduseră nicio schimbare

Anii care urmară nu aduseră nicio schimbare. Mărin și Ileana trăiră fericiți, având copii, construind o casă frumoasă, fiind respectați de toată lumea. El deveni un tâmplar vestit, iar ea o femeie iubită pentru bunătatea ei. Fănica, în schimb, îmbătrâni singură. Copiii, când veneau rareori în sat, nu o vizitau. Vecinii îi mai aruncau câte un covrig sau o oală de ciorbă, din milă, dar nimeni nu stătea de vorbă cu ea. Limba ei, odinioară atât de ascuțită, deveni o bâiguitură fără sens, un murmur continuu care speria copiii. Ea vorbea încontinuu, zi și noapte, ca și cum tăcerea ar fi fost o pedeapsă mai mare decât moartea. Vorbea despre trecut, despre nedreptăți imaginare, despre cum lumea era rea cu ea. Dar nimeni nu o mai asculta. Casa ei deveni un loc bântuit, iar oamenii ocoliau ulița pe unde locuia.

Într-o seară de toamnă târzie, când frunzele cădeau grele

Într-o seară de toamnă târzie, când frunzele cădeau grele și vântul bătea în geamuri, Fănica se simți obosită. Se trânti în pat și își dădu seama că nu mai are putere să vorbească. Gura îi era uscată, iar cuvintele nu mai voiau să iasă. Pentru prima dată în viață, tăcerea o cuprinse. O tăcere grea, apăsătoare, definitivă. Privi spre fereastră, spre lumina slabă a stelelor, și își aminti de Mărin, de tânărul cu părul negru care o iubise. „Mărine”, șopti ea, iar un zâmbet trist îi flutură pe buze. „Mărine, iartă-mă.” Apoi ochii i se închiseră, iar mâinile îi căzură pe piept, încrucișate, ca și cum s-ar fi rugat pentru prima dată. Dimineața, vecinii o găsiră rece, cu fața liniștită, pentru prima dată liniștită, de parcă moartea îi fi șters toată răutatea. Mărin află de moartea ei câteva zile mai târziu. Stătu mult timp pe prispa casei sale frumoase, privind spre dealuri. Ileana îi aduse o cafea și îl lăsă în pace. Știa ea că bărbatul ei avea nevoie de liniște. Mărin plânse, dar nu de durere. Plânse pentru o viață irosită, pentru o femeie care nu știuse să iubească, pentru ani de zile în care răutatea triumfase. Apoi se ridică, sărută fruntea Ilenei și intră în atelier. Acolo, în mirosul de brad și în lumina blândă, își reluă lucrul. Viața mergea înainte, iar el știa, mai bine ca oricine, că fericirea nu se găsește în vorbe multe, ci în tăcerea blajină a celui care te iubește.