Tiparul cerere-retragere în cuplu: unul aleargă, celălalt se ascunde

Ea întreabă. El răspunde scurt. Ea întreabă din nou, mai apăsat. El se uită în telefon. Ea ridică tonul. El iese din cameră. Scena pare o ceartă despre un subiect anume, dar e mereu aceeași, indiferent de subiect. Psihologii o numesc tiparul cerere-retragere și o consideră unul dintre cele mai frecvente și mai toxice dansuri ale cuplurilor aflate în suferință. Vestea bună: un dans se poate schimba, dacă amândoi partenerii învață pașii.

Un dans în doi, nu un vinovat și o victimă

Andrew Christensen și Christopher Heavey au studiat tiparul la sfârșitul anilor ’80 și au observat ceva important: cererea și retragerea se întrețin reciproc. Cu cât unul cere mai mult, cu atât celălalt se retrage mai mult. Cu cât celălalt se retrage, cu atât primul cere mai insistent. Fiecare vede doar pasul celuilalt și se simte îndreptățit să răspundă.

Partenerul care cere spune: „Insist pentru că nu-mi răspunzi niciodată.” Partenerul care se retrage spune: „Mă retrag pentru că nu mă lași să respir.” Amândoi au dreptate. Și amândoi sunt prinși în aceeași capcană.

Tu ce rol joci, de obicei, în casa voastră? Și ai jucat vreodată rolul celălalt, în altă relație?

Nu e o chestiune de gen, ci de poziție

În multe cercetări timpurii, femeile apăreau mai des în rolul de partener care cere, iar bărbații în cel de partener care se retrage. Christensen, Heavey și colaboratorii au arătat însă că rolul depinde mult de cine vrea schimbarea. Când discuția era despre o schimbare dorită de soț, el era cel care cerea, iar soția tindea să se retragă.

Concluzia, pe care o împărtășesc, e că tiparul nu ține de natura bărbaților sau a femeilor, ci de poziția din conflict. Cine vrea ceva cere. Cine se simte confortabil cu situația actuală sau copleșit de cerere se retrage.

Cum hrănește oboseala tiparul

În cuplurile obosite, tiparul se adâncește din două direcții. Partenerul epuizat se retrage mai ușor, pentru că nu mai are energie de conflict. Partenerul care simte lipsa conexiunii cere mai des, pentru că s-a acumulat mai mult dor. Iar oboseala amândurora face ca fiecare pas să fie mai brusc.

Am descris în capitolul despre distanțarea emoțională în cuplu cum protestul, neascultat, se transformă în disperare și apoi în detașare. Tiparul cerere-retragere e, în multe cupluri, motorul acestei alunecări.

Vineta: discuția despre vacanță

Ea vrea să planifice vacanța de vară. E februarie. El spune „mai vedem”. Ea revine peste o săptămână. El spune „acum am mult la muncă”. Ea trimite linkuri. El nu le deschide. În aprilie, ea izbucnește: „Nu-ți pasă de nimic din ce contează pentru familie!”. El, rănit, tace o săptămână. În iunie, nu mai merg nicăieri. Fiecare e convins că celălalt a stricat vara. (Vinetă ilustrativă.)

Sub cererea ei stă o nevoie: „vreau să simt că avem un viitor împreună, că ne bucurăm de ceva”. Sub retragerea lui stă alta: „mă simt copleșit și mi-e teamă că orice spun va fi greșit”. Niciuna dintre nevoi nu a fost rostită. Doar comportamentele s-au ciocnit.

Ce se ascunde sub fiecare rol

Sub cerere

De obicei, frica de a nu conta, de a fi singur în relație, de a duce totul singur. Cererea e un strigăt de conexiune, chiar dacă sună ca o critică.

Sub retragere

De obicei, copleșirea, frica de conflict, senzația de a nu fi niciodată suficient de bun. Retragerea e o încercare de a calma lucrurile, chiar dacă arată ca indiferența.

Recunoașterea acestor nevoi schimbă totul. Nu mai vezi în partener un dușman, ci un om speriat, care se apără în felul lui.

De unde învățăm rolurile

Nimeni nu intră într-o relație cu rolul de urmăritor sau de fugar scris pe frunte. Le învățăm, de obicei, mult mai devreme. Copilul care a trebuit să strige ca să fie văzut de părinți ocupați poate deveni adultul care cere insistent. Copilul care a crescut între părinți care se certau violent poate deveni adultul care fuge de orice ton ridicat, pentru că pentru el conflictul a însemnat cândva pericol.

Nu spun asta ca să mutăm vina pe părinți, ci ca să adăugăm compasiune. Când îți vezi partenerul ieșind din cameră în mijlocul discuției, încearcă să-ți imaginezi copilul care învăța, cândva, că singura cale de a supraviețui unei certe era să dispară. Și când îl vezi pe celălalt insistând, imaginează-ți copilul care nu era auzit decât dacă ridica vocea. Despre legătura dintre aceste istorii și felul în care iubim am scris în capitolul despre stilul de atașament în cuplu sub stres.

Cum ieșiți din dans

Christensen și Neil Jacobson au dezvoltat terapia integrativă de cuplu, în care una dintre idei mi se pare foarte utilă: detașarea comună. În loc să vă certați în interiorul tiparului, priviți-l împreună, din afară, ca pe un al treilea personaj. Îi puteți da chiar un nume. „Iar a venit dansul nostru” e o propoziție care vă pune de aceeași parte.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Alți pași pe care îi recomand:

1. Partenerul care cere: începe mai blând și mai devreme. Nu aștepta să se adune frustrarea. O cerere moale, spusă la timp, e mai ușor de primit decât o explozie.
2. Partenerul care cere: spune nevoia, nu reproșul. „Mi-ar plăcea să avem ceva de așteptat împreună” în loc de „nu-ți pasă de nimic”.
3. Partenerul care se retrage: anunță pauza. „Am nevoie de douăzeci de minute ca să mă liniștesc, apoi revin” e foarte diferit de a pleca pur și simplu din cameră.
4. Partenerul care se retrage: revino cu adevărat. Pauza funcționează doar dacă e urmată de întoarcere. Altfel devine o altă formă de retragere.
5. Amândoi: priviți tiparul ca pe un inamic comun. Nu luptați unul împotriva celuilalt, ci împreună împotriva dansului.

Despre cei patru călăreți Gottman, printre care retragerea totală ocupă un loc important, scriu în capitolul următor al seriei.

Opinia psihologului Radu Leca

Cred că tiparul cerere-retragere e unul dintre cele mai bune exemple ale unui adevăr pe care îl repet des cuplurilor: problema nu e că unul dintre voi e rău, ci că ați intrat într-un cerc care vă face pe amândoi mai răi decât sunteți. Oameni blânzi devin critici. Oameni calzi devin reci. Nu din caracter, ci din dans.

Argumentul meu se sprijină pe faptul că tiparul se autoalimentează. Dacă fiecare așteaptă ca celălalt să se schimbe primul, nimic nu se schimbă. Dacă unul singur face un pas diferit, cercul începe să se clatine. Partenerul care cere și alege să ceară mai blând îi dă celuilalt spațiu. Partenerul care se retrage și alege să rămână puțin mai mult îi dă celuilalt siguranță.

Opinia mea, ca psiholog, este că nu contează cine face primul pas. Contează ca cineva să-l facă. Iar cel care îl face nu pierde nimic, nici demnitate, nici putere. Câștigă șansa ca dansul vostru să devină, din nou, unul în care vă țineți de mână, nu unul în care vă fugăriți prin casă.

Întrebări frecvente

Ce este tiparul cerere-retragere în cuplu?

Este un ciclu de interacțiune în care un partener cere, critică sau insistă, iar celălalt evită, tace sau se retrage. Cele două comportamente se alimentează reciproc și pot eroda relația în timp.

Femeile cer și bărbații se retrag?

Nu neapărat. Cercetările arată că rolul depinde mai mult de cine dorește schimbarea în discuția respectivă decât de gen.

Cum oprim tiparul cerere-retragere?

Prin cereri mai blânde și mai timpurii, exprimarea nevoilor în loc de reproșuri, pauze anunțate urmate de revenire și privirea tiparului ca pe un inamic comun, nu ca pe vina unuia dintre parteneri.

Surse

1. Christensen, A., & Heavey, C. L. (1990). Gender and social structure in the demand/withdraw pattern of marital conflict. Journal of Personality and Social Psychology, 59(1), 73-81. doi:10.1037/0022-3514.59.1.73
2. Heavey, C. L., Layne, C., & Christensen, A. (1993). Gender and conflict structure in marital interaction: A replication and extension. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 61(1), 16-27. doi:10.1037/0022-006X.61.1.16
3. Christensen, A., & Jacobson, N. S. (2000). Reconcilable Differences. New York: Guilford Press.