Terapia de cuplu: când e momentul să ceri ajutor

Cele mai multe cupluri ajung la terapie de cuplu prea târziu. Nu pentru că nu ar fi știut că există, ci pentru că au sperat, ani la rând, că lucrurile se vor rezolva singure. Sau pentru că unul dintre parteneri a refuzat. Sau pentru că le-a fost rușine. Când în sfârșit vin, rănile s-au adâncit, resentimentele s-au adunat, iar oboseala a devenit cronică. Capitolul ăsta, penultimul din seria „Obosiți de iubire”, încearcă să răspundă la o întrebare simplă: când e momentul?

De ce așteptăm atât de mult

Brian Doss, David Atkins și Andrew Christensen au studiat cupluri care căutau terapie maritală. Una dintre observațiile lor a fost că, de obicei, unul dintre parteneri e mai dornic să înceapă terapia, iar celălalt e mai reticent. În studiul lor, soțiile erau mai des cele care recunoșteau primele problemele și inițiau căutarea ajutorului. Între momentul în care unul simțea că e nevoie de ajutor și momentul în care cuplul ajungea efectiv la terapie trecea, adesea, mult timp.

Din experiența mea, motivele așteptării sunt aproape mereu aceleași:

• Rușinea. „Doar cuplurile cu probleme grave merg la terapie.”
• Frica. „Dacă terapeutul ne spune că trebuie să ne despărțim?”
• Speranța că trece. „E doar o perioadă mai grea.”
• Refuzul unuia. „Nu am nevoie de un străin care să-mi spună cum să trăiesc.”
• Oboseala. Ironic, cuplurile cele mai epuizate sunt și cele care au cea mai puțină energie să caute ajutor.

Care dintre ele te-a ținut, poate, departe de un cabinet?

Semnale că e momentul

Nu există un singur semn clar. Dar, din practica mea, câteva situații merită luate în serios.

1. Aceleași certuri se repetă de luni sau ani, fără rezoluție. Am descris dinamica în capitolul despre tiparul cerere-retragere.
2. Apare disprețul: ironie, superioritate, batjocură. Despre cei patru călăreți Gottman am scris separat.
3. Vă îndepărtați fără ceartă, trăind vieți paralele.
4. Ați încercat să schimbați singuri lucrurile și nu a funcționat.
5. A existat o rană mare: o infidelitate, o minciună importantă, o pierdere.
6. Unul dintre voi se gândește serios la despărțire și nu știe ce să facă.
7. Copiii încep să arate semne de suferință legate de tensiunea dintre voi.

Nu trebuie să bifați toate punctele. Unul singur, persistent, e suficient ca motiv de a cere o primă consultație.

Ce se întâmplă, de fapt, în cabinet

Mulți oameni își imaginează terapia de cuplu ca pe un tribunal, în care terapeutul decide cine are dreptate. Nu e așa. Un terapeut bun nu ia partea nimănui. Ia partea relației. Rolul lui e să vadă tiparele pe care partenerii nu le mai pot vedea din interior, să creeze un spațiu sigur în care se poate vorbi, să ajute fiecare partener să-l înțeleagă pe celălalt.

Sue Johnson, creatoarea terapiei de cuplu centrate pe emoții, descrie procesul în trei etape: identificarea ciclului negativ în care e prins cuplul, transformarea interacțiunilor prin exprimarea emoțiilor și nevoilor profunde, și consolidarea noilor tipare. Alte școli de terapie folosesc alte hărți, dar scopul e asemănător: să înlocuiască dansul care rănește cu unul care apropie.

Funcționează?

Jay Lebow, Anthony Chambers, Andrew Christensen și Susan Johnson au publicat în 2012 o trecere în revistă a cercetărilor despre tratamentul suferinței de cuplu. Concluzia lor a fost că mai multe forme de terapie de cuplu, evaluate riguros, și-au demonstrat eficiența, inclusiv terapia comportamentală, terapia integrativă și terapia centrată pe emoții. Autorii au subliniat și limitele: nu toate cuplurile beneficiază în aceeași măsură, iar unele recad după încheierea terapiei.

Opinia mea, sprijinită pe ani de practică, e că șansele sunt mult mai bune când cuplul vine mai devreme. Un cuplu obosit, dar încă cald, se poate reface relativ repede. Un cuplu în care a dispărut orice bunăvoință are un drum mult mai lung.

Vineta: prima ședință

Un cuplu intră în cabinet. Ea vorbește repede, are o listă. El stă cu brațele încrucișate, privește pe geam. După douăzeci de minute, îl întreb pe el ce îl face să fie aici, deși e clar că nu voia să vină. Tace mult. Apoi: „Pentru că mi-e frică să n-o pierd. Și nu mai știu ce să fac.” Ea se oprește din vorbit. Pentru prima dată în ședință, se uită la el. (Vinetă ilustrativă.)

Uneori, cel mai important lucru pe care îl face terapia nu e o tehnică sofisticată. E crearea unui spațiu în care un om poate spune ce nu a putut spune acasă.

Cum alegi un terapeut

Nu orice psiholog lucrează cu cupluri, iar terapia de cuplu cere o formare specifică. Când cauți, merită să întrebi direct: ce pregătire aveți în terapia de cuplu, cu ce abordare lucrați, cum arată de obicei primele ședințe? Un profesionist serios va răspunde deschis.

La fel de important e ca amândoi să vă simțiți în siguranță cu persoana aleasă. Dacă unul dintre voi simte, după două-trei ședințe, că terapeutul ia constant partea celuilalt, spuneți-o în cabinet. Un terapeut bun primește asemenea observații fără să se apere și le folosește în lucru. Iar dacă potrivirea nu există, e legitim să căutați pe altcineva. Nu renunțați la terapie din cauza unui singur terapeut, la fel cum nu ați renunța la medicină după un singur medic nepotrivit.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Și dacă partenerul refuză?

E o situație foarte frecventă. Câteva sugestii:

• Invită-l la o singură ședință, nu la „o terapie”. O consultație e mai ușor de acceptat decât un angajament nedefinit.
• Prezintă terapia ca investiție în relație, nu ca acuzație. „Vreau să fim mai bine” sună altfel decât „tu ai o problemă”.
• Mergi singur, dacă el nu vrea. Schimbarea unuia dintre parteneri schimbă, adesea, întregul sistem.
• Pe site există și resurse pentru cupluri, cum ar fi pagina Salvează-ți cuplul, care poate fi un prim pas mai puțin intimidant.

Opinia psihologului Radu Leca

Cred că terapia de cuplu ar trebui privită ca o revizie, nu ca o reparație de urgență. Nu ducem mașina la service doar când se strică motorul. O ducem periodic, ca să prevenim. Relațiile ar merita același respect. Dar cultura noastră încă vede terapia ca pe un semn de eșec, nu ca pe un semn de grijă.

Argumentul meu e legat de timp. Fiecare an de așteptare adaugă straturi de resentiment, de distanță, de tipare rigidizate. Ce s-ar fi rezolvat în câteva luni la început poate cere ani mai târziu, sau poate deveni ireparabil. Iar oboseala, despre care am scris pe parcursul întregii cărți, face așteptarea și mai periculoasă, pentru că îi lasă pe parteneri fără resursele necesare să lupte singuri.

Opinia mea, ca psiholog, este că a cere ajutor e un act de curaj și de iubire. Spune: „țin destul de mult la noi încât să las un străin să vadă cât de greu ne e”. Iar curajul ăsta e, adesea, primul pas al vindecării. Nu e nevoie să știi unde vei ajunge. E nevoie doar să faci primul pas, împreună sau chiar singur.

Întrebări frecvente

Când ar trebui să mergem la terapie de cuplu?

Când certurile se repetă fără rezoluție, apare disprețul, vă îndepărtați fără ceartă, a existat o rană mare sau unul dintre voi se gândește la despărțire. Cu cât mergeți mai devreme, cu atât șansele sunt mai bune.

Funcționează terapia de cuplu?

Cercetările arată că mai multe forme de terapie de cuplu evaluate riguros sunt eficiente pentru multe cupluri, deși nu toate beneficiază în aceeași măsură și unele pot recădea.

Ce fac dacă partenerul nu vrea să meargă la terapie?

Invită-l la o singură consultație, prezintă terapia ca investiție în relație, nu ca acuzație, și ia în considerare să începi singur. Schimbarea unui partener influențează adesea întregul cuplu.

Surse

1. Lebow, J. L., Chambers, A. L., Christensen, A., & Johnson, S. M. (2012). Research on the treatment of couple distress. Journal of Marital and Family Therapy, 38(1), 145-168. doi:10.1111/j.1752-0606.2011.00249.x
2. Doss, B. D., Atkins, D. C., & Christensen, A. (2003). Who’s dragging their feet? Husbands and wives seeking marital therapy. Journal of Marital and Family Therapy, 29(2), 165-177. doi:10.1111/j.1752-0606.2003.tb01198.x
3. Johnson, S. M. (2004). The Practice of Emotionally Focused Couple Therapy: Creating Connection (2nd ed.). New York: Brunner-Routledge.