TEATRU RADIOFONIC (2010, București – zona Piața Romană)
Piesă în 5 acte
Actul 1/5: „Drumul spre școală”
Personaje (în acest act):
– Andrei (14 ani), elev
– Camelia (15 ani), elevă
– Mioara (13 ani), elevă
ACTUL 1 – DRUMUL SPRE ȘCOALĂ
INDICAȚII RADIOFONICE: Sunetul trebuie să sugereze dimineață de oraș: pași pe trotuar, mașini în depărtare, frâne ușoare la semafor, un autobuz trecând, uși de metrou, murmur de oameni grăbiți, porumbei, un vânzător ambulant. De asemenea, Din când în când, „bip”-ul discret al unui telefon, apoi vibrație.
SFX: Ambianță București dimineața. Trecere de pietoni. Semafor cu „tac-tac”. Pași. Zgomot de pungi de hârtie. În plus, Un clopoțel de la ușa unei cafenele.
NARATOR:
Mai mult, Într-o dimineață de toamnă, prin 2010, Bucureștiul are aerul lui grăbit și ușor prăfuit. În zona Piața Romană, vitrinele sunt aranjate cu grijă: manechine în paltoane lucioase, afișe colorate, reclame cu zâmbete perfecte și oferte scrise mare. Totuși, Trei prieteni merg împreună spre școală și liceu, amestecând pașii cu orașul.
SFX: Vitrină: ușor ecou, pași pe lângă sticlă, foșnet de frunze.
CAMELIA: (ușor amuzată)
Uite, vitrina asta… parcă se întrece cu restul: „Noua colecție”, „ultimele mărimi”, „doar azi”… În fiecare zi e „doar azi”.
MIOARA: (energică, râde scurt)
Dacă ar pune și „doar azi, note mari fără învățat”, aș intra prima.
ANDREI: (calm, cu un ton atent)
Cu toate acestea, Sau „doar azi, fără teme și fără ascultare”. Prin urmare, Aia ar fi vitrină de muzeu, nu de magazin.
SFX: Telefon vibrează discret, ca într-un buzunar.
CAMELIA: (se oprește o fracțiune, precaută)
Apropo de buzunare… voi ați auzit faza cu interzicerea telefoanelor în școli?
MIOARA:
Da! Așadar, Ne-a zis diriga ieri, așa… cu voce de „gata, s-a terminat”. În consecință, Cică telefoanele distrag, fac poze, se trimit mesaje… și gata, confiscare.
ANDREI: (gânditor)
Astfel, La Școala Populară de Artă e deja semi-interzis. Adică… „nu-l scoateți”, „nu-l porniți”, „nu-l vede nimeni”. Practic, telefonul trebuie să fie… fantomă.
CAMELIA: (oftat mic)
La Tonitza e haos. De exemplu, Unii zic că e ok, că în sfârșit se face liniște. În special, Alții zic că ne tratează ca pe… copii mici. Adică, da, suntem copii, dar înțelegi ce zic.
MIOARA: (hotărâtă)
În primul rând, Pe mine mă stresează altceva: dacă avem antrenament și se schimbă ora? Eu după școală fug direct. În concluzie, Dacă nu am telefon… cum aflu?
ANDREI:
Exact. De fapt, Eu mai merg singur la cursuri, mai ales când mama e la cabinet. Practic, Telefonul e… cum să zic… plasa de siguranță. Bineînțeles, Dacă întârzii, dacă se întâmplă ceva.
NARATOR:
Vitrinele se perindă pe lângă ei ca niște diapozitive: bijuterii care sclipesc în lumină, pantofi aliniați ca la paradă, o librărie cu coperți lucioase și un afiș cu „Manuale și auxiliare”. De altfel, Orașul e colorat, dar conversația lor are o seriozitate care se lipește de dimineață.
SFX: Clopoțel de librărie. Pași care încetinesc. Un autobuz oprește, uși pneumatice.
CAMELIA: (mai încet, aproape confidențial)
Eu… am telefonul mai mult pentru Dana. Mama vitregă. Nu e genul care sună de „ce faci, draga mea?”, dar dacă întârzii… e ca un control de calitate.
MIOARA: (înțelege, mai blândă)
Adică te verifică.
CAMELIA:
Da. Cu alte cuvinte, Și dacă nu răspund, începe să facă scenarii. În același timp, Ba că sunt iresponsabilă, ba că… cine știe. Ulterior, Și după aia iar discuții acasă.
ANDREI: (cu empatie, fără să insiste)
Îmi pare rău. De asemenea, E nasol când un telefon devine… cum să zic… lanț, nu ajutor.
SFX: Semafor: bip pentru pietoni
SFX: Semafor: bip pentru pietoni. Pași grăbiți pe trecere.
MIOARA:
La mine e tata. Ștefan. În plus, E antrenor, trăiește cu programul în cap. Mai mult, Dacă nu am telefon, e genul: „Cum te găsesc? Unde ești? Ai mâncat?”
Și nu e rău, doar că… uneori vrei să respiri fără să dai raport.
ANDREI: (zâmbește ușor)
„Raportul Mioara, capitolul întâi: am supraviețuit orei de matematică.”
MIOARA: (râde)
„Capitolul doi: am evitat să arunc cu mingea în cineva.”
CAMELIA: (se destinde)
„Capitolul trei: am trecut pe lângă o vitrină fără să cumpăr nimic.” Asta e performanță.
NARATOR:
Totuși, Râd, dar râsul lor e ca o pauză scurtă de aer. Cu toate acestea, Apoi revine tema, ca un tren care intră în stație: inevitabil.
Prin urmare, SFX: Telefon: un „bip” de mesaj. Andrei îl închide repede.
CAMELIA: (cu o sprânceană ridicată)
Ai primit mesaj?
ANDREI:
Da… de la un coleg. Așadar, Întreabă dacă aduc caietul de schițe. În consecință, Uite, fix pentru asta e bun. Astfel, Dacă îl interzic total… cum rezolvi lucruri rapide?
MIOARA:
Păi profesorii zic: „Întrebați înainte, organizați-vă.”
De exemplu, Dar ei cred că noi suntem niște roboței. În special, Uneori ai nevoie de două rânduri și gata.
CAMELIA: (încruntată)
În primul rând, Și mai e ceva… dacă îl confiscă, unde îl pune? Într-un sertar? Și dacă dispare? Cine răspunde?
ANDREI:
Asta e o întrebare bună. În concluzie, Și încă una: dacă ai nevoie să suni acasă pentru ceva urgent?
MIOARA:
Cică „la secretariat”.
De fapt, Da’ secretariatul nu e… fix lângă tine. Practic, Dacă ți se face rău în curte? Dacă pleci la concurs? Dacă rămâi blocat?
CAMELIA: (cu un fel de frustrare controlată)
Bineînțeles, Mie mi se pare că soluția e simplă: să fie o regulă clară. De altfel, Nu „interzis ca să fie interzis”.
Poți să-l ai în ghiozdan, închis
Cu alte cuvinte, Poți să-l ai în ghiozdan, închis. În același timp, Îl folosești doar în pauză, doar afară, doar cu acord. Ceva.
ANDREI: (aproape ca un elev cuminte, dar sincer)
Da. Nu pedeapsă colectivă pentru că unii exagerează.
Ulterior, Și… nu știu… eu mai ascult muzică pe drum. Mă calmează. De asemenea, Dacă mi-l iau de dimineață, parcă îmi iau și… ritmul.
MIOARA:
În plus, Eu îmi pun cronometrul când alerg. E telefonul, nu doar „jucărie”.
NARATOR:
Ajung aproape de intersecția unde drumurile lor se separă: Camelia către liceu, Mioara către școala ei, Andrei către cursurile de artă. Mai mult, Orașul își continuă spectacolul de vitrine și reclame. Dar în mintea lor rămâne întrebarea: cum arată o școală care încearcă să controleze tehnologia prin interdicție?
SFX: Claxon scurt. Un biciclist trece. Pași se opresc.
CAMELIA: (hotărâtă, dar cu o urmă de teamă)
Totuși, Eu cred că o să fie scandal. Cu toate acestea, Toată lumea o să ascundă telefoanele. Prin urmare, O să devină… un joc de-a v-ați ascunselea.
MIOARA:
Așadar, Și atunci nu mai e despre învățat. În consecință, E despre „să nu fii prins”.
ANDREI: (încet, reflectiv)
Da. Astfel, Și când regula te face să minți… ai pierdut deja ceva. Nu doar telefonul.
SFX: Vânt ușor. De exemplu, Murmur de elevi mai aproape, ca lângă o poartă de școală.
CAMELIA: (își drege vocea)
Bun. Eu o iau pe aici. Ne vedem după ore?
MIOARA:
Dacă nu ne confiscă telefoanele, da. (râde) Glumesc… cam.
ANDREI:
Ne vedem. Și… aveți grijă.
(într-un ton mic, aproape pentru sine)
Sper să nu transforme o zi normală într-o problemă.
NARATOR:
Se despart cu pași care par obișnuiți, dar fiecare
Se despart cu pași care par obișnuiți, dar fiecare duce cu el o îngrijorare diferită: siguranță, control, organizare, libertate. Pe trotuar, vitrinele strălucesc în continuare, ca și cum lumea ar fi simplă. În special, Dar școala, ca de obicei, are talentul să complice lucrurile.
În primul rând, SFX: Pași care se îndepărtează în trei direcții. Clopoțel de școală în depărtare. Fade out.
SFÂRȘIT ACTUL 1
ACTUL 2 – CURTEA ȘCOLII, REGĂSIREA
SFX: Curte de școală dimineața: rumoare de copii, mingi lovite de asfalt, fluier scurt, clopoțel de intrare, pași pe pietriș, ecou între clădiri.
NARATOR:
Curțile școlilor au un sunet al lor: un amestec de râsete, pași grăbiți și planuri făcute „în ultimele două minute”. În concluzie, În 2010, încă mai vezi elevi cu telefoane simple, cu clapetă, cu taste. De fapt, Nu toate sunt „smart”, dar toate sunt… pretexte de conversație. Practic, Și azi, subiectul e clar: interzicerea telefoanelor în școli.
Bineînțeles, Mioara intră prima în curtea Școlii 95. De altfel, Are ghiozdanul într-o parte și un aer de „sunt deja în încălzire”. La câțiva metri, un grup de colege își schimbă impresii ca la pauza mare, doar că e încă dimineață.
SFX: Fâșâit de trening, talpă pe asfalt, minge de baschet lovită de două ori.
COLEGĂ 1 (voce adolescentă):
Auzi, cică de azi… dacă te prinde cu telefonul, îl duce la director.
COLEGĂ 2:
Și dacă îl țin închis în ghiozdan?
COLEGĂ 1:
Cu alte cuvinte, Păi „închis” e ok… dar dacă sună? Dacă vibrează? E „dovadă”.
MIOARA: (intră în conversație, directă)
În același timp, Dacă vibrează, e dovada că telefonul există. Bun. Deci soluția e… să nu exiști. Perfect.
COLEGĂ 2: (râde)
Mioara, ești rea.
MIOARA:
Nu rea. Doar… realistă. Azi avem sport?
COLEGĂ 1:
Da, cu dom’ profesor
Da, cu dom’ profesor. Ulterior, Și au zis că vrea să ne arate ceva „important”.
MIOARA: (suspină)
Când profesorii zic „important”, ori e ceva super util, ori e o surpriză care te prinde fără tricou de schimb.
SFX: Fluier puternic, scurt. De asemenea, Murmurul se strânge în jurul unui punct.
NARATOR:
În același timp, la Liceul „Nicolae Tonitza”, Camelia intră în curte ca într-un mic oraș al adolescenților: grupuri în jurul băncilor, ghiozdane aruncate pe o umăr, discuții despre teme și despre cine a văzut afișul de la avizier.
SFX: Curte de liceu: murmur mai dens, pași, o minge de ping-pong lovită undeva, foșnet de hârtie la avizier.
CAMELIA: (către o colegă)
Ai văzut? Au lipit anunțul?
COLEGĂ (Tonitza):
Da. „Telefoanele mobile sunt interzise în timpul orelor, se păstrează închise, la prima abatere se confiscă până la finalul zilei.”
Și mai jos, cu majuscule: „NU EXISTĂ EXCEPȚII”.
CAMELIA: (în sinea ei, apoi cu voce)
„Nu există excepții” sună ca și cum telefonul e o boală contagioasă.
COLEGĂ:
Să vezi când începe: o să fie poliție de buzunare.
NARATOR:
Iar Andrei ajunge la Școala Populară de Artă, unde curtea nu e la fel de zgomotoasă. Dar e plină de detalii: elevi cu tuburi de desen, dosare mari, hârtie care foșnește, discuții despre culori, despre concursuri, despre un profesor „care vede dacă ai copiat o linie”.
SFX: Hol/curte interioară: ecou ușor, foșnet de cartoane, creion pe hârtie în trecere.
ANDREI: (către un coleg)
Ai auzit de telefon? Cică se înăsprește.
COLEG (artă):
Da. În plus, Și mie mi-au zis că dacă îl scoți să cauți o referință… e „trișat”.
De parcă inspirația se ia cu proces verbal.
ANDREI: (zâmbește, dar îngrijorat)
Și dacă am nevoie s-o sun pe mama
Și dacă am nevoie s-o sun pe mama?
COLEG:
„Secretariat”.
(își ridică umerii)
Secretariatul ăla e ca Dumnezeu: știi că există, dar nu-l vezi când ai nevoie.
—
NARATOR:
La prânz, când se schimbă orele și orașul trage aer, cei trei prieteni reușesc să se regrupeze într-un punct comun: lângă Piața Romană. Mai mult, Unde drumurile lor se intersectează pentru câteva minute. E genul de întâlnire scurtă în care îți dai seama dacă ziua a fost bună sau „cu incidente”.
SFX: Agitație de schimb de ore: pași mulți, voci suprapuse, un clopoțel/sonerie, apoi ambianță de stradă ușoară.
MIOARA: (apare prima, cu aerul „am noutăți”)
Băi. Am avut „anunț important”. Totuși, Și… dom’ profesor de sport a încercat să ne explice cum se face cu telefoanele.
CAMELIA: (curioasă)
Și?
MIOARA:
Și a scos un telefon din buzunar ca pe o grenadă.
ANDREI: (râde scurt)
Nu-mi spune.
MIOARA:
Ba da. A zis: „Copii, telefoanele astea… vă strică atenția și… și… cum se zice… vă bagă în… în vibrații.”
Și pe cuvânt, nu e glumă, i-a vibrat în palmă și l-a scăpat.
SFX: „Bâzz-bâzz” + obiect scăpat pe asfalt, elevi chicotind.
CAMELIA: (se abține să nu râdă)
Săracul.
MIOARA:
Cu toate acestea, Nu, stai, că nu e tot. A vrut să-l închidă. Prin urmare, Și a tot apăsat pe taste. Așadar, Și telefonul… a început să sune.
Dar nu ca un apel normal, ci… și-a pus o melodie din aia tare, de pe la petreceri.
ANDREI:
Aoleu.
MIOARA:
Și toată curtea a tăcut. Gen… tăcere de film.
Iar el, roșu, a zis: „Nu-l pot opri, că nu știu codul.”
SFX: Râsete înfundate de elevi, apoi un fluier scurt, autoritar.
MIOARA: (imitând profesorul, cu bun simț)
„Cine știe să… să-l facă să tacă?”
Și o colegă i-a zis: Dom’ profesor, apăsați lung
Și o colegă i-a zis: „Dom’ profesor, apăsați lung pe butonul roșu.”
El: „Pe care roșu? În consecință, Că toate sunt… roșii în capul meu!”
CAMELIA: (râde, apoi se îndulcește)
Ok, asta e… chiar simpatic. Dar e și trist. Astfel, Dacă omul nu se descurcă, cum vrea să controleze?
ANDREI: (reflectiv)
Da. E un pic ca și cum ai pune un semn „Atenție, apă adâncă” și tu nu știi să înoți.
MIOARA:
Exact. De exemplu, Și mai e ceva: a zis că dacă ne prinde cu telefonul, îl „ține el”.
Dar dacă el nu știe să-l închidă… practic îl ține și sună în vestiar până se descarcă.
CAMELIA: (devine serioasă)
La noi e mai… rigid. În special, Un profesor a zis: „Dacă vă sună părinții, să învețe să aștepte.”
În primul rând, Și eu m-am gândit imediat la Dana… care nu „așteaptă”. Dana „concluzionează”.
ANDREI:
În concluzie, La mine au spus-o frumos, cu „pentru concentrarea voastră”. De fapt, Dar tot am simțit că e o… neîncredere.
De parcă dacă ai un telefon, automat nu mai poți învăța.
MIOARA: (cu o mică ironie)
Da, normal. Practic, Telefonul are puterea magică de a scoate formulele din cap, direct prin bluetooth.
SFX: Trecere de pietoni, semafor, un autobuz trece aproape.
NARATOR:
Pentru o clipă, se uită la oameni: adulți cu telefoanele la ureche, grăbiți, importanți, neîntrerupți de nimeni. E o diferență care nu le scapă: la școală, telefonul e „pericol”; în lume, e „necesitate”.
CAMELIA: (cu un soi de maturitate în voce)
Știți ce mă enervează? Bineînțeles, Că nimeni nu vorbește despre cum se folosește corect. Doar despre cum se pedepsește.
ANDREI:
Da. De altfel, Un fel de „dacă e greu, interzicem”.
Și uite așa, în loc să învățăm responsabilitate, învățăm… ascundere.
MIOARA: (hotărâtă, pragmatică)
Eu cred că o să fie simplu: o să
Cu alte cuvinte, Eu cred că o să fie simplu: o să fie mulți prinși. O să fie certuri. În același timp, Și la final… tot noi o să fim vinovați.
NARATOR:
Se înțeleg din priviri. Au fiecare altă școală, alte reguli, alți profesori, dar aceeași senzație: că ceva ce ar trebui să fie un instrument a devenit un motiv de tensiune.
Ulterior, SFX: Telefon de undeva sună scurt, cineva îl oprește repede. Un „șșșt!” din mulțime.
CAMELIA: (în șoaptă, cu umor)
Auzi? De asemenea, Și adulții fac „șșșt!” la telefoane, nu doar noi.
ANDREI:
Păi da. În plus, Doar că la noi „șșșt” vine cu confiscare.
MIOARA: (se uită la ceas, apoi la ei)
Ok, eu trebuie să fug. Mai mult, Antrenamentul după ore… și dacă se schimbă ceva, ghici ce: tot prin telefon aflu.
(își bate ușor ghiozdanul)
Îl țin închis. Dar îl țin.
CAMELIA:
Și eu. Totuși, Doar… sper să nu ne prindă fix când avem nevoie.
ANDREI: (calm)
Ne auzim după ore. Adică… dacă ne lasă.
NARATOR:
Cu toate acestea, Se despart din nou, fiecare spre clădirea lui, cu pași mai grăbiți. În curțile școlilor, regula începe să prindă rădăcini, și, ca orice regulă, va scoate la iveală nu doar disciplină, ci și frică, inventivitate, mici nedreptăți și mari tăceri.
SFX: Clopoțel de intrare. Uși grele. Ecou de hol. Fade out.
SFÂRȘIT ACTUL 2
ACTUL 3 – CURSURILE ȘI NOILE NOTE
Prin urmare, SFX: Sonerie de început de oră. Așadar, Hol de școală: pași grăbiți, uși trântite ușor, elevi șoptind „hai, repede!”. Un profesor zice „închideți ușa!”.
NARATOR:
În teorie, interzicerea telefoanelor în școli trebuia să aducă
În consecință, În teorie, interzicerea telefoanelor în școli trebuia să aducă liniște, concentrare, note mai bune. În practică… regula e una, obiceiurile sunt alta. Iar obiceiurile au un talent special: se strecoară pe sub bănci, între caiete, în pauze „de doar două minute”.
Și mai e un adevăr pe care nimeni nu-l scrie în regulament: când încerci să ții ceva cu forța sub capac, presiunea crește.
—
SCENA 1 – ANDREI, ORA DE TEORIE (ȘCOALA POPULARĂ DE ARTĂ)
Astfel, SFX: Sală de clasă cu ecou mic. Scaune, foi răsfoite. Creion pe hârtie. Un ceas ticăie.
PROFESOR (calm, exigent):
De exemplu, Andrei… îmi citești, te rog, definiția despre compoziție? Din caiet. Pagina de săptămâna trecută.
ANDREI: (surprins, caută)
Da… imediat…
(pauză, foșnet de caiet; apoi mai încet)
Îl… am pe undeva…
NARATOR:
În special, Andrei e genul de copil bun, curios, cu imaginație. În primul rând, Problema e că imaginația lui are și o ușă laterală: „doar mă uit un pic”. În concluzie, Iar „un pic” devine un obicei.
De fapt, SFX: Foșnet discret: un telefon e scos, mascat de caiet. Practic, Bipuri scurte de taste, ca la un telefon cu butoane.
COLEG (în șoaptă):
Ce faci?
ANDREI: (în șoaptă)
Nimic… caut… o poză de referință.
(mai încet, sincer)
Și… am și un joc. Doar un minut.
PROFESOR: (se apropie)
Andrei?
SFX: Pași apropiați. Bineînțeles, Andrei împinge rapid telefonul sub caiet.
ANDREI:
Da, domn’ profesor… definiția…
(înghite în sec)
Compoziția e… adică… felul în care…
PROFESOR:
Felul în care?
ANDREI:
Felul în care… așezăm… elementele… să fie… echilibru.
PROFESOR: (nu răstește, dar taie scurt)
De altfel, Asta e din cap, nu din caiet. Și e incomplet.
Cu alte cuvinte, Uite ce facem: azi ai un 4. În același timp, Data viitoare vreau definiția corectă, scrisă și înțeleasă.
SFX: Un creion scrijelește în catalog
Ulterior, SFX: Un creion scrijelește în catalog. De asemenea, Un „of” înfundat de la un coleg.
NARATOR:
În plus, Nu e o tragedie cosmică: un patru se repară. Dar pentru Andrei, e ca o pată de cerneală pe o lucrare albă: mică, dar vizibilă.
ANDREI: (încet, mai mult pentru el)
N-am învățat… că m-am tot… uitat.
PROFESOR: (mai blând)
Andrei, nu te ajută nimeni dacă tu îți furi singur timpul.
SFX: Sonerie. Zgomot de scaune împinse. Murmurul clasei.
—
SCENA 2 – CAMELIA, ORA DE LICEU (TONITZA)
SFX: Sală de liceu. Creta scârțâie pe tablă. Un ventilator vechi bâzâie.
NARATOR:
Camelia e inteligentă, dar are un fel al ei de a se încăpățâna: dacă simte presiune, fuge în lumea ei. Iar lumea ei, în ultima vreme, stă într-un ecran mic, ascuns între penar și manual.
PROFESOARĂ (ton alert, „am văzut de toate”):
Scoatere la tablă. Camelia, te rog. Problema de la punctul B.
SFX: Scaun mișcat. Pași până la tablă. Creta e luată.
CAMELIA: (încearcă să câștige timp)
Da… imediat…
(șoptit, ca un tic)
Doar dacă-mi amintesc formula…
NARATOR:
Formula… o știe de fapt. Dar nu a repetat-o. Mai mult, Și când nu repeți, creierul îți face o glumă proastă fix când ai public.
CAMELIA: (scrie, se oprește)
Deci…
(pauză)
Aici… punem…
(se blochează)
Îmi scapă.
COLEG (în șoaptă, din bancă):
E aia cu… derivata…
PROFESOARĂ: (taie șoapta)
Nu șoptim în cor. Camelia, ai lucrat tema?
CAMELIA:
Am… început-o.
PROFESOARĂ:
„Început” nu înseamnă „făcut”.
(mai apăsat)
Ai învățat?
CAMELIA: (sincer, dar defensiv)
Am avut… multe.
NARATOR:
Totuși, „Am avut multe” e propoziția preferată a adolescenței. Uneori e adevărată. Alteori… „multe” înseamnă notificări.
PROFESOARĂ:
Bine
Bine. Atunci îți trec 5. Și nu ca să te pedepsesc, ci ca să-ți amintești că prezența la oră nu e suficientă dacă ești cu mintea în altă parte.
SFX: Creta lovește tabla, un semn scurt, catalog răsfoit.
CAMELIA: (înghite, apoi încercă să glumească amar)
Mulțumesc… pentru amintire.
PROFESOARĂ: (fără ironie)
Știu că poți mai mult. Tocmai asta mă supără.
SFX: Sonerie. Cu toate acestea, Zgomot de pauză: bănci, uși, voci în val.
NARATOR:
Prin urmare, Camelia se întoarce în bancă și, reflex, mâna îi caută telefonul. Apoi se oprește. Așadar, Ca și cum ar realiza că „scăparea” ei e și problema.
—
SCENA 3 – MIOARA, ORA DE LA ȘCOALA 95 + ANTRENAMENT
În consecință, SFX: Sală de clasă mai mică. Astfel, Creioane, caiete, o riglă lovită ușor de bancă.
NARATOR:
Mioara e disciplinată la baschet. De exemplu, Acolo, regulile sunt clare: dacă n-ai repetat, pierzi mingea. În special, La școală însă… disciplina se dizolvă în pauze, în oboseală, în „las’ că merge”.
PROFESOARĂ (de gimnaziu, fermă):
Mioara, verificăm lecția. În primul rând, Spune-mi cele trei idei principale din text.
MIOARA: (încearcă, dar se simte golul)
Păi… ideea unu…
(pauză)
E despre…
(își drege vocea)
Stați puțin…
NARATOR:
„Stați puțin” e o cerere imposibilă într-o oră de 50 de minute.
PROFESOARĂ:
Nu. Nu „stați puțin”. Ai avut timp acasă. Ai citit?
MIOARA: (cu jumătate de adevăr)
Am citit… dar…
(mai încet)
m-am oprit la jumate.
PROFESOARĂ:
Și în cealaltă jumătate ce-ai făcut?
MIOARA: (pauză, apoi scapă)
Am… vorbit…
(în șoaptă)
pe telefon.
PROFESOARĂ: (of, dar nu o umilește)
Apreciez sinceritatea. În concluzie, Dar sinceritatea nu-ți învață lecția în locul tău.
Azi: 6. De fapt, Și te vreau cu lecția completă data viitoare.
SFX: Scris în catalog. Colegi foșnesc.
NARATOR:
Mioara strânge din dinți
Mioara strânge din dinți. Practic, Pentru ea, 6 nu e „aproape bine”. E ca o aruncare liberă ratată: nimeni n-a împins mingea pe lângă coș în afară de tine.
Bineînțeles, SFX: Trecere rapidă: școală către sală. De altfel, Pași în fugă, ușă metalică, ecou de sală de sport.
ȘTEFAN (voce în sală, energic, antrenor):
Mioara! Încălzirea! Hai, nu dormim în ghete!
MIOARA:
Da, tata!
NARATOR:
Cu alte cuvinte, La antrenament, corpul ei știe ce are de făcut. Mintea, în schimb, e încă la nota aia. În același timp, Îi vine să scoată telefonul și să se plângă prietenilor. Ulterior, Dar își amintește regula: la sport, telefonul stă deoparte. De asemenea, Și culmea, la sport chiar funcționează.
ȘTEFAN:
Apă! Și după apă, aruncări.
(mai încet, ca un tată atent)
Ești bine? Pari… altundeva.
MIOARA: (se ține tare)
Sunt bine. În plus, Doar… am luat o notă mică.
ȘTEFAN:
Notele mici se repară. Mai mult, Dar obiceiurile… se repară mai greu.
(îi aruncă mingea)
Hai. Înapoi în prezent.
SFX: Minge de baschet, dribling, pași, o aruncare care lovește panoul și intră.
—
SCENA 4 – LA FINALUL ZILEI: „MICILE SCUZE” (INTERSECȚIE, PIAȚA ROMANĂ)
SFX: Ambianță de Romană spre seară: mașini, tramvai îndepărtat, voci, pași.
NARATOR:
Totuși, După ore, se întâlnesc iar, cum fac de obicei. Cu toate acestea, De data asta însă, parcă nu mai au chef de glume. Prin urmare, Fiecare poartă în ghiozdan o cifră mică și incomodă.
ANDREI: (își drege vocea)
Am luat… 4.
CAMELIA: (ridică sprânceana, apoi recunoaște)
Eu 5.
MIOARA:
6… dar la mine e ca un 2, să știți.
(pauză)
Și ce e amuzant? Așadar, Că cică „telefonul e interzis”… dar tot cumva… ne-a mâncat timpul.
ANDREI:
Da… că nu ne-a interzis nimeni să ne… distragem.
CAMELIA: (cu un soi de luciditate)
Cred că asta e problema, de fapt
Cred că asta e problema, de fapt. Nu telefonul în sine. În consecință, Ci noi… când îl folosim ca să nu simțim stresul.
MIOARA:
Sau ca să amânăm.
(își îndeasă mâinile în buzunare)
Astfel, Mâine eu… învăț înainte de antrenament. Jur.
ANDREI:
Și eu. Dar… sper să pot.
NARATOR:
De exemplu, Iar „sper” e un început drăguț. În special, Doar că speranța, fără un plan, e cam ca un încărcător fără priză.
—
EPILOG SCURT (PREGĂTIRE PENTRU ACTUL 4 – CATALOAGELE ELECTRONICE)
SFX: Acasă la Andrei: cheie în ușă, pași, un laptop pornit, sunet de Windows vechi.
ANDREEA R. (mama lui Andrei, calm profesionist):
Andrei, ai venit. Cum a fost ziua?
ANDREI: (prea repede)
Bine.
SFX: Click-uri. O pagină se încarcă. Un mic „ping” de notificare.
NARATOR:
În primul rând, În altă casă, Dana își pune ochelarii pe nas și deschide și ea „catalogul electronic”. În 2010, nu e perfect peste tot, dar unde e, e nemilos: îți arată realitatea fără introducere.
SFX: Acasă la Camelia: tastatură, click, foșnet de hârtie tehnică.
DANA I. (precisă, rece-controlată):
Camelia… vino puțin.
(foarte scurt)
Acum.
SFX: Acasă la Mioara: ecou ușor, geantă de sport aruncată, apoi un telefon fix sună sau un mobil vibrează pe masă.
ȘTEFAN: (tăcut, îngrijorat, către sine)
Hai să vedem… notele.
NARATOR:
Și, fără ca cei trei copii să știe, se apropie momentul în care adulții vor observa același lucru, fiecare în casa lui: o scădere. În concluzie, Nu bruscă, nu dramatică, dar clară cât să doară.
SFX: Fade out: trei click-uri, ca trei uși care se închid ușor.
SFÂRȘIT ACTUL 3
ACTUL 4 – DRUMUL SPRE CASĂ ȘI CATALOGUL VIRTUAL
SFX: Piața Romană, seară devreme
SFX: Piața Romană, seară devreme. De fapt, Motoare la ralanti, un tramvai scârțâie pe șine, pași pe trotuar, voci amestecate. Vânt ușor. Practic, Un vânzător strigă „Covrigi calzi!” în depărtare.
NARATOR:
Bineînțeles, În București, drumul spre casă e mereu un amestec de grabă și gânduri. Azi, gândurile au greutate: câte un 4, un 5, un 6… și senzația aia că „nu e chiar capăt de țară”. De altfel, Dar sigur e începutul unei discuții.
—
SCENA 1 – PE DRUM, ÎNTRE ROMANĂ ȘI „ÎNAPOI ACASĂ”
ANDREI: (încercând o glumă, dar îi iese strâmb)
Băi… dacă notele ar fi fost muzică, azi eram… doină tristă.
MIOARA:
Tu măcar ai talent artistic. Cu alte cuvinte, Eu dacă iau 6 la română, parcă mi se taie din viteză la sprint.
CAMELIA: (oftat)
Și eu am luat 5. În același timp, La Tonița, un 5 e ca un afiș lipit pe frunte: „n-am repetat”.
ANDREI:
Ulterior, Dar de ce n-am repetat? Știm toți de ce.
(pauză)
Ne-am jucat. Ne-am pierdut. Pe telefoane.
MIOARA:
Da, dar e și culmea: zic că interzic telefoanele la școală, și noi… le folosim mai mult pe ascuns. De asemenea, În loc să le folosim mai puțin.
CAMELIA:
În plus, Efectul „nu te gândi la elefant”. Mai mult, În secunda doi, ai elefantul în cap.
(mai moale)
Și telefonul în mână.
ANDREI: (serios)
Totuși, Mă întreb ce o să zică mama. Ea e psiholog… adică, teoretic, nu țipă. Practic… poate doar se uită în tăcere. Și asta e mai rău.
MIOARA:
Cu toate acestea, Tata o să facă din note… un antrenament. „Program. Repetiții. Fără scuze.”
(pauză)
Și știi ce? Poate are dreptate.
CAMELIA: (încordată)
Dana… nu e genul care să țipe
Prin urmare, Dana… nu e genul care să țipe. Dar e genul care să-ți explice de zece ori pe un ton de… manual de utilizare. Așadar, Și la final tot tu te simți defectă.
NARATOR:
În consecință, Se opresc puțin, fără să-și spună „hai să ne oprim”. Astfel, Ca și cum Romană are un buton invizibil de pauză. Își aruncă priviri din alea de prieteni care ar vrea să se ajute, dar nu știu cum.
MIOARA:
Bun. Planul? De exemplu, Sau doar ne plângem artistic până acasă?
ANDREI:
Plan: supraviețuim conversației cu părinții.
CAMELIA:
Și doi: ne facem un program real.
(își mușcă buza)
Dar… să fie și posibil. În special, Nu din ăla „învăț 6 ore zilnic” și după două zile mă prăbușesc.
MIOARA:
Ok. În primul rând, Eu pot să fac: înainte de antrenament 30 de minute lecție. În concluzie, După antrenament… maxim recapitulare, că-s moartă.
ANDREI:
De fapt, Eu… știu că dacă pun telefonul lângă caiet, pierd. Deci trebuie… altă cameră. Sau la mama în sertar. Sună dramatic, dar… e eficient.
CAMELIA:
Practic, Eu pot să-l las în hol. Bineînțeles, Dacă îl țin lângă mine, am reflexul. Ca un tic.
NARATOR:
Și în timp ce ei își fac planuri pe trotuar, undeva, pe ecranele părinților, catalogul virtual începe să spună adevărul în cifre.
SFX: Trei sunete de notificare, discrete, ca trei picături.
—
De altfel, SCENA 2 – ACASĂ LA ANDREI: ANDREEA R. ȘI „DIALOGUL DE PSIHOLOG”
SFX: Interior apartament. Cu alte cuvinte, Cheie în ușă, ușa se închide, pași. Laptop deschis, clickuri. Ceainic în fundal.
ANDREEA R.: (calmă, dar atentă)
Ai venit, Andrei. În același timp, Ți-am lăsat ceva de mâncare.
(pauză)
Am intrat pe catalog.
ANDREI: (îngheață un pic)
A… deja?
ANDREEA R.:
Da. Ulterior, Nu ca să te prind, ci ca să știu unde suntem.
(foarte direct, dar blând)
Ai un 4 azi.
ANDREI:
ANDREI:
Știu.
ANDREEA R.:
Spune-mi tu, înainte să-ți spun eu: de ce?
ANDREI: (se chinuie să fie sincer)
N-am învățat. Am… pierdut timpul. Pe telefon.
(pauză)
De asemenea, Și la școală l-am ținut ascuns. În plus, M-am tot uitat „doar un minut”. ANDREEA R.:
„Doar un minut” e o minciună mică pe care ne-o spunem ca să nu ne simțim vinovați.
(mai cald)
Mai mult, Andrei, eu nu sunt supărată pe tine ca om. Sunt îngrijorată pentru obiceiul ăsta.
ANDREI:
Știu… dar mă ia așa… când mă apuc de învățat, parcă mă strânge ceva în piept și… telefonul e ușor. Înveți e greu.
ANDREEA R.:
Aha. Deci nu e doar „chef”. Totuși, E și o formă de evitare a disconfortului.
(pauză scurtă)
Uite un compromis: nu interzicem telefonul ca pe un dușman, dar îl scoatem din ecuația de studiu.
ANDREI:
Cum?
ANDREEA R.:
Regulă simplă: când înveți, telefonul stă în altă cameră.
Cu toate acestea, Și încă ceva: îți facem învățatul „mai mic”. 20 de minute, pauză 5, încă 20. Prin urmare, Nu „trei ore dintr-o dată”.
ANDREI: (ușurat)
Asta… pot. 20 de minute sună… uman.
ANDREEA R.:
Așadar, Și vreau să-mi spui tu ce-ți propui până vineri. Nu eu, tu.
ANDREI:
Să refac definiția și să citesc lecția… și să-mi notez ideile.
(pauză)
În consecință, Și… îți dau telefonul când învăț. Îl ții tu.
ANDREEA R.: (un zâmbet în voce)
Uite ce psiholog bun ai devenit.
Ok. Îl țin eu. Dar e responsabilitatea ta să vii să mi-l dai, nu să te alerg eu prin casă.
SFX: Telefon pus pe masă. Un „clac” mic.
NARATOR:
Astfel, În casa asta, discuția nu e un proces. E o negociere matură. De exemplu, Dar chiar și negocierile au condiții.
—
SCENA 3 – ACASĂ LA CAMELIA: DANA I
În special, SCENA 3 – ACASĂ LA CAMELIA: DANA I. ȘI „REALITATEA DIN OȚEL”
SFX: Ușă de apartament. Pași apăsați. Un ceas de perete. Tastatură mecanică. Un dosar se închide.
DANA I.: (controlată)
Camelia.
CAMELIA: (se oprește în prag)
Da?
DANA I.:
Am văzut catalogul. Ai un 5.
CAMELIA:
Știu.
DANA I.:
Nu mă interesează „știu”. Mă interesează „de ce”.
CAMELIA: (încearcă să fie calmă)
În primul rând, Am știut… dar m-am blocat la tablă. Și n-am repetat destul.
DANA I.:
Ai repetat… sau ai fost pe telefon?
CAMELIA: (pauză; apoi adevărul)
Am fost… pe telefon. Mai mult decât trebuia.
DANA I.: (expiră, fără teatru)
Uite cum văd eu lucrurile. În concluzie, În siderurgie, dacă nu verifici parametrii, nu „aproape că iese”. Iese prost.
La școală e la fel: fără verificare, fără repetiție… rezultatul scade.
CAMELIA: (ușor iritată)
Știu, Dana. Dar e greu să…
(pauză)
E greu să mă adun când sunt stresată.
DANA I.:
Perfect. Atunci nu-ți trebuie mai mult stres, îți trebuie structură.
Propunerea mea: program scurt, clar, verificabil.
– O oră pe zi pentru materiile „grele”.
– Telefonul: stă pe hol, la încărcat.
– La final îmi arăți ce ai făcut: două pagini de exerciții, nu povești.
CAMELIA:
Și dacă nu reușesc?
DANA I.: (mai moale, deși nu recunoaște ușor)
Atunci ajustăm, nu te zdrobim. Dar întâi încercăm.
De fapt, Și vreau să-mi spui tu un lucru: ce vrei tu de la anul ăsta? Serios.
CAMELIA: (surprinsă, sinceră)
Practic, Să… nu mă mai simt că sunt mereu „în urmă”. Bineînțeles, Și… să pot să mă bucur de desen fără să mă urmărească notele.
DANA I.:
Atunci începem cu baza. De altfel, Nota asta e un semnal, nu o sentință.
(ferm)
Dar semnalele se iau în serios.
SFX: Un încărcător e pus în priză
Cu alte cuvinte, SFX: Un încărcător e pus în priză. Telefon așezat pe hol, departe.
NARATOR:
Dana nu îmbrățișează ușor, dar are un fel practic de a spune: „nu te las să te strici”.
—
SCENA 4 – ACASĂ LA MIOARA: ȘTEFAN ȘI „ANTRENAMENTUL PENTRU ȘCOALĂ”
În același timp, SFX: Ușă, pași, geantă de sport trântită moale pe podea. Ulterior, Sunet de minge care se rostogolește.
ȘTEFAN: (calm, dar cu autoritate)
Mioara. Vino.
MIOARA: (vine, încă în trening)
Da, tata.
SFX: Telefon vibreză scurt pe masă, apoi e oprit.
ȘTEFAN:
Am intrat pe catalog. Ai un 6 la română.
MIOARA:
Știu… n-am învățat bine.
(pauză)
Am stat pe telefon.
ȘTEFAN:
Bun, îmi place că nu ocolești.
De asemenea, Acum: 6 nu e capăt de lume. În plus, Dar dacă se repetă, îți fură din opțiuni. Și eu nu vreau să ajungi să alegi „ce e mai ușor” doar pentru că ai amânat.
MIOARA: (defensivă)
Dar eu am antrenament! Sunt obosită!
ȘTEFAN:
Știu. Mai mult, Tocmai de-aia îți trebuie un sistem care să țină cont de oboseală.
Uite cum facem: ca la baschet.
– Încălzire: 10 minute recapitulare ușoară.
– Exercițiul principal: 25 de minute învățat serios.
– „Aruncările de final”: 10 minute să spui cu voce tare ideile principale, ca și cum ai predica lecția.
MIOARA: (puțin amuzată)
Să predic lecția?
ȘTEFAN:
Da. Totuși, Dacă poți să o explici, o știi. Cu toate acestea, Dacă doar o citești, te minți frumos.
Prin urmare, Și încă ceva: telefonul… nu dispare. Așadar, Dar în timpul ăsta stă în bucătărie. Nu lângă tine.
MIOARA:
În consecință, Și dacă am nevoie de el? Pentru… ceva.
ȘTEFAN:
Atunci îmi spui „îl folosesc 5 minute pentru X” și îl pui la loc.
Ca la apă în timpul antrenamentului: bei și revii,
Ca la apă în timpul antrenamentului: bei și revii, nu te muți cu sticla în brațe pe teren.
MIOARA: (oftat, dar se relaxează)
Asta… are sens.
(pauză)
Tata… nu vreau să te dezamăgesc.
ȘTEFAN: (mai cald)
Astfel, Nu mă dezamăgești cu o notă. De exemplu, M-aș îngrijora dacă te-ai lăsa.
În special, Hai: azi mănânci, faci duș, și 25 de minute română. Atât. Începem de unde suntem.
SFX: Un scaun tras, caiet deschis, foaie foșnește.
NARATOR:
În primul rând, În casa asta, soluțiile vin ca exercițiile: simple, repetate, fără dramă. Și culmea… funcționează tocmai pentru că nu promit miracole.
—
SCENA 5 – SEARA TÂRZIU: MESAJUL DINTRE PRIETENI
În concluzie, SFX: Trei telefoane care primesc câte un mesaj, pe rând. Bipuri discrete. Noapte, liniște de apartament.
CAMELIA (citind/șoptind):
„Mâine 1 oră fără telefon. Dacă trișez, mă pârăsc singură.”
(râde scurt)
Andrei…
ANDREI (citind/șoptind):
„20-5-20. Telefon la mama. De fapt, Dacă mă apucă mâncărimea, desenez 5 min, nu intru în joc.”
(își notează)
MIOARA (citind/șoptind):
„25 min română după duș. Telefon în bucătărie. Practic, Apoi somn, că altfel sunt zombie.”
(încet)
Ok. Hai că se poate.
NARATOR:
Și așa se închide ziua: nu cu pedepse spectaculoase, ci cu niște reguli simple și cu un adevăr mic. Bineînțeles, Dar solid: fiecare a fost prins nu de profesori, ci de propriile alegeri.
De altfel, Mâine, interdicția telefoanelor va fi aceeași. Cu alte cuvinte, Diferența va fi… ce aleg ei să facă înainte să ajungă la școală.
SFX: Fade out: un ceas ticăie, apoi se estompează.
SFÂRȘIT ACTUL 4
ACTUL 5 – REVENIREA LA NORMALITATE
SFX: Dimineață în București. Tramvai, frâne ușoare, pași grăbiți, un radio de la un chioșc: muzică pop 2010 în surdină. În același timp, Peste toate: rumoarea de la Piața Romană.
NARATOR:
Uneori, revenirea la normalitate” nu vine cu fanfară
Ulterior, Uneori, „revenirea la normalitate” nu vine cu fanfară. Vine cu o decizie mică repetată: azi nu iau telefonul. Mâine la fel. De asemenea, Și, cumva, spațiul rămas liber se umple cu lucruri vechi. Dar surprinzător de bune: joacă, aer, timp… și o minte care nu mai sare din notificare în notificare.
—
SCENA 1 – DIMINEAȚA, ÎN DRUM SPRE ȘCOALĂ. „MÂINILE LIBERE”
SFX: Pași pe trotuar, ghiozdane foșnesc, o pungă de covrigi.
ANDREI: (se uită instinctiv în palmă, apoi râde)
Băi… e ciudat. În plus, Mă simt ca și cum mi-am uitat… mâna acasă.
CAMELIA:
Nu ți-ai uitat mâna. Ți-ai regăsit-o.
(pauză)
Mai mult, Serios acum, fără telefon parcă observ că… Bucureștiul are sunete. Nu doar „bip”.
MIOARA:
Și eu am descoperit că pot să merg și fără să mă lovesc de oameni.
(cu mândrie)
Capul sus, privirea înainte. Ca la apărare.
ANDREI:
Totuși, Eu am descoperit că… îmi vine să vorbesc. Mult.
(își drege vocea)
Apropo, interdicția asta… vă mai sperie?
CAMELIA: (mai relaxată decât în actele trecute)
Cu toate acestea, Mă speria când o simțeam ca pe o pedeapsă. Prin urmare, Acum o simt ca pe… o pauză.
O pauză de la comparații, de la poze, de la „cine ce a zis”.
MIOARA:
Pe mine mă speria că nu pot să dau mesaj lui tata dacă se întâmplă ceva.
Așadar, Dar am vorbit cu el: dacă e urgență, sun de la secretariat. Ca pe vremuri.
(hohote scurte)
Sună… antic, dar merge.
ANDREI:
Mama zice că e bună „igiena atenției”.
În consecință, Eu zic că e bună și igiena… gândului. Astfel, Că nu-l mai speli cu scroll.
NARATOR:
De exemplu, Își spun lucrurile astea pe trotuar, ca și cum ar testa dacă sună adevărat. În special, Și, fără ecrane în mână, adevărul pare mai ușor de auzit.
—
SCENA 2 – DUPĂ ȘCOALĂ
SCENA 2 – DUPĂ ȘCOALĂ. „JOACA ÎN FAȚA BLOCULUI”
SFX: După-amiază. Curte dintre blocuri, copii, o minge care lovește asfaltul, elastic care pocnește, un câine latră o dată.
NARATOR:
În primul rând, Când telefonul nu mai e „pauza” automată, pauza devine… pauză adevărată. În concluzie, Aia cu alergat, cu strigat, cu „mai stai 10 minute”. De fapt, Și, da, cu genunchi ușor juliți, semn clasic că ai avut o zi bună.
MIOARA: (bate mingea, ritmat)
Bun! Cine vine la „21”? Practic, Știți regula: nu plânge nimeni când pierde.
CAMELIA:
Eu vin, dar să știi că eu am avantaj: pot să desenez o schemă înainte.
(în glumă)
Arta tacticii.
ANDREI:
Eu vin doar dacă după aia facem și un concurs de imitat profesori.
Îmi pregătesc repertoriul.
SFX: Râsete. Mingea se pasează.
MIOARA: (în joc)
Andrei, ești liber! Aruncă!
ANDREI:
Arunc, arunc!
(efort)
Și… GOOOL, mă rog, coș!
SFX: Mingea lovește panoul improvizat, cade, copii aclamă.
CAMELIA: (ușor surprinsă, sinceră)
Băi, ce bine e. Bineînțeles, Parcă mi s-a dezlipit ceva de pe frunte.
ANDREI:
Da. De altfel, Ca și cum nu mai trebuie să fii „disponibil” tot timpul.
Ești doar… aici.
NARATOR:
Și „aici” se simte suficient.
—
SCENA 3 – SEARA. „ÎNVĂȚATUL CARE NU MAI DOARE”
Cu alte cuvinte, SFX: Interior: ușă închisă, liniște, foi întoarse, creion pe hârtie. În același timp, Din când în când, câte un ceas.
3A. LA ANDREI
ANDREEA R.: (din prag, blând)
Cum merg cele două sesiuni de 20?
ANDREI: (concentrat, dar ok)
Prima a mers. A doua… e pe drum.
E ciudat: când știu că nu am telefonul aproape, creierul… renunță să-l caute.
ANDREEA R.:
Exact. Se numește „stingerea obiceiului”.
Nu e magie. E repetare.
(își îndulcește vocea)
Ai nevoie de ceva? Apă? Lumină mai bună?
ANDREI:
Doar… să nu mă întrebi din 5 în 5
Doar… să nu mă întrebi din 5 în 5 minute cum merge.
(zâmbește)
Mă simt ca la control tehnic.
ANDREEA R.: (râde scurt)
Fair. Ulterior, Te las în pace ca un profesionist.
De asemenea, Dar vin la final să-mi povestești în două fraze ce ai înțeles. Asta e tot.
SFX: Pași care se îndepărtează. Creionul continuă.
3B. LA CAMELIA
În plus, SFX: Acuarele puse la uscat, apoi o carte deschisă. Un pix. În fundal, un laptop închis.
DANA I.: (practică, dar mai caldă ca de obicei)
Ai bifat o oră?
CAMELIA:
Da. Mai mult, Și am făcut exercițiile, nu doar le-am citit.
(ia aer)
Totuși, Și… culmea, după, am avut chef să desenez. Nu ca fugă, ca… premiu.
DANA I.:
Asta e ideea.
Cu toate acestea, Când faci baza, partea frumoasă nu mai e vinovată. E meritată.
CAMELIA: (cu un strop de emoție)
Dana… mulțumesc că nu m-ai făcut praf.
DANA I.: (o pauză, apoi sinceră, simplă)
Nu te ridici din praf dacă eu te împing înapoi.
(își drege vocea)
Mâine la fel. Consecvență, nu eroism.
3C. LA MIOARA
Prin urmare, SFX: Duș închis, prosop aruncat pe scaun, apoi pagini de caiet. Așadar, Un fluier de antrenor atârnat pe perete, ușor metalic când e atins.
ȘTEFAN:
Ai făcut „încălzirea” de 10 minute?
MIOARA:
Da. Și apoi 25 de minute.
Acum fac „aruncările de final”.
(recită, ca la lecție)
„Tema textului este…”, „ideea principală…”, așa, nu?
ȘTEFAN:
Perfect.
Și vezi? În consecință, Nu ți-a mâncat din energie. Astfel, Ți-a pus ordine în ea.
MIOARA: (mândră)
Și n-am simțit nevoia să pun mâna pe telefon.
De exemplu, A fost în bucătărie… și a rămas acolo. Ca un spectator plictisit.
ȘTEFAN:
Așa îl vreau: plictisit.
—
SCENA 4 – ZILELE TREC. „NOTELE SE RIDICĂ, DAR MAI ALES… EI”
SFX: Montaj sonor: clopoțel de școală; foșnet de catalog;
SFX: Montaj sonor: clopoțel de școală; foșnet de catalog; „bună ziua” în clasă; cretă; apoi un „Bravo!” scurt; urmat de sunet de minge pe asfalt.
NARATOR:
Trec zile. În special, Nu multe, dar suficiente ca să se vadă diferența. În primul rând, Profesorii scriu în catalog, iar cifrele, fără să fie perfecte, încep să urce. În concluzie, Dar urcă și altceva: încrederea că pot.
—
SCENA 5 – ÎNTÂLNIREA DE SEARĂ. „RAPORTUL DE PRIETENIE”
SFX: Bancă în fața blocului. Greieri slabi, mașini rare. Pungi de semințe. Râsete liniștite.
ANDREI:
Ok, raport: am luat 8 la teorie.
(nu se laudă, e mirat)
Opt. Eu!
CAMELIA:
Eu am luat 9 la desen și 7 la mate.
Și știi ce-i ciudat? 7-le ăla mă bucură mai mult decât 9-le.
Că n-a venit din talent, a venit din muncă.
MIOARA:
Eu am luat 8 la română.
Și tata n-a făcut sărituri în casă, dar l-am văzut cum… a respirat altfel.
Gen: „ok, merge”.
ANDREI: (cu un soi de recunoștință)
Băi, deci… interdicția asta… ne-a lovit, dar ne-a și… scos din ceață.
CAMELIA:
Da, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece.
Telefonul tot există. O să revină tentația.
MIOARA:
Atunci facem ce facem la baschet:
când adversarul schimbă tactica, ne întoarcem la fundație.
ANDREI:
Și fundația noastră e… să ne vedem, să ne jucăm, să învățăm pe bucăți.
Și să nu ne mințim cu „doar un minut”.
De fapt, SFX: Un moment de liniște bună. Practic, Apoi o minge sare de două ori.
NARATOR:
Bineînțeles, Revenirea la normalitate nu înseamnă că problemele dispar. De altfel, Înseamnă că nu mai conduc ele.
Și, pentru prima dată după mult timp, drumul spre școală nu mai e un maraton de notificări, ci o plimbare cu prieteni care încep să-și țină promisiunile.
SFX: Fade out cu sunete de curte, apoi liniște
SFX: Fade out cu sunete de curte, apoi liniște.
SFÂRȘIT ACTUL 5
Previous Post
